CAPITOLUL VIII
ALTE TIPURI SEMNIFICATIVE
Stâlpii din curte — Perdelele albe — Cârligele de argint
— Stâlpii de la intrările în Sfânta şi Sfânta Sfintelor
— Masa de aur — Sfeşnicul de aur — Preoţii antitipici
care văd lucrurile adânci şi leviţii care nu le văd —
Altarul de aur — Chivotul legământului din Sfânta
Sfintelor — Ce conţinea el şi semnificaţia acestor
obiecte — Capacul ispăşirii — Cei doi heruvimi — Preotul
fără pată — Taina ascunsă de veacuri
252. În descrierea făcută până acum am
omis intenţionat o explicare a unor detalii interesante ce
pot fi acum mai bine înţelese de cei care, printr-o studiere
atentă, au obţinut o înţelegere clară a planului general al
Tabernacolului, a serviciilor şi a semnificaţiei lui tipice.
253. Stâlpii care erau în „Curte" şi susţineau
perdelele albe reprezentau pe credincioşii îndreptăţiţi
— „Curtea", după cum am văzut deja, reprezenta condiţia
îndreptăţită. Stâlpii erau din lemn, un material care
putrezeşte, dând astfel de înţeles că cei din clasa
reprezentată nu sunt în realitate perfecţi ca fiinţe
omeneşti; având în vedere că perfecţiunea umană era tipic
reprezentată prin aramă, stâlpii aceştia trebuiau să fie sau
din aramă sau acoperiţi cu aramă pentru a reprezenta fiinţe
omeneşti cu adevărat perfecte. Dar, deşi erau făcuţi din
lemn, ei erau aşezaţi în socluri de aramă, ceea ce ne învaţă
că, deşi în realitate sunt imperfecţi, poziţia lor este cea
a fiinţelor umane perfecte. Ar fi imposibilă o reprezentare
mai clară a îndreptăţirii prin credinţă.
254. Perdeaua albă, susţinută de acei stâlpi, forma
„Curtea" şi ilustra bine aceeaşi îndreptăţire sau puritate.
Astfel, cei îndreptăţiţi trebuie să-şi menţină continuu în
văzul lumii („taberei") pânza de in curată, reprezentând
dreptatea lui Hristos, care-i acoperă.
255. Cârligele de argint, prin care stâlpii susţineau
perdeaua, erau simbolul adevărului. Argintul este în general
simbolul adevărului. Credincioşii îndreptăţiţi,
reprezentaţi prin stâlpii din „Curte", pot pretinde în mod
real şi adevărat că dreptatea lui Hristos le acoperă
toate imperfecţiunile (Exod 27:11-17). De asemenea, ei sunt
în stare să se menţină în îndreptăţire numai cu ajutorul
adevărului.
256. Stâlpii uşii de la intrarea în Tabernacol — la
„uşa" Sfintei — erau acoperiţi de primul „văl". Aceştia erau
cu totul diferiţi de stâlpii din „Curte" şi reprezentau
„noile creaturi în Hristos" — sfinţii consacraţi. Diferenţa
dintre aceştia şi stâlpii din „Curte" reprezintă diferenţa
dintre condiţia credincioşilor îndreptăţiţi şi cea a
credincioşilor consacraţi. După cum am văzut, consacrarea
spre moarte a unui om îndreptăţit este intrarea în
„Sfânta" — trecerea prin moartea voinţei omeneşti, a minţii
trupeşti, primul văl. În consecinţă, aceşti stâlpi trebuie
să ilustreze această schimbare şi o ilustrează pentru că ei
erau acoperiţi cu aur, simbolul naturii divine. Aşezarea lor
în socluri de aramă reprezenta faptul că noi avem „această
comoară" (natura divină) în „vase de lut" (2 Cor. 4:7),
adică noua noastră natură este bazată încă pe umanitatea
noastră îndreptăţită şi rămâne în ea. Aceasta, ne
reamintim, corespunde exact cu ceea ce am aflat că
simbolizează „Sfânta", adică locul sau poziţia noastră ca
noi creaturi încă nedesăvârşite (Exod. 26:37).
257. Stâlpii intrării în „Sfânta Sfintelor" erau
imediat după al doilea „Văl" şi reprezentau pe cei care trec
dincolo de carne (văl) cu totul, în perfecţiunea stării
spirituale. Aceşti stâlpi erau astfel construiţi încât să
ilustreze pe deplin acest lucru. Ei erau acoperiţi cu aur,
reprezentând natura divină, dar nu mai erau aşezaţi în
socluri de aramă — nu mai depind de vreo stare omenească, ci
erau aşezaţi în socluri de argint (realitate, adevăr,
veridicitate), părând să ne spună: când veţi veni înăuntrul
acestui văl veţi fi perfecţi — reale şi adevărate creaturi
noi (Exod. 26:32).
258. Masa de aur din Sfânta, pe care erau aşezate
pâinile de punere înainte, reprezenta Biserica, ca întreg,
inclusiv Isus şi apostolii — toţi cei sfinţiţi în Hristos
care servesc „ţinând sus Cuvântul vieţii" (Filip. 2:16).
Marea lucrare a Bisericii adevărate în decursul acestei
vârste a fost să hrănească, să întărească şi să lumineze pe
toţi cei ce intră în starea spirituală de legământ. Mireasa
lui Hristos trebuie să se pregătească pe ea însăşi (Apoc.
19:7). Mărturia pentru lume în decursul vârstei prezente
este cu totul secundară şi ocazională. Binecuvântarea
deplină a lumii va urma la „timpul cuvenit" al lui Dumnezeu,
după terminarea Vârstei Evanghelice (Ziua de Ispăşire
antitipică, cu jertfele ei pentru păcat).
259. Sfeşnicul de aur sau susţinătorul candelelor,
care era în partea opusă mesei de aur şi dădea lumină
tuturor din „Sfânta", era din aur — dintr-o bucată
prelucrată cu ciocanul. El avea şapte braţe, fiecare
susţinând o candelă, în total şapte candele — un număr
perfect sau complet. Acesta reprezenta Biserica completă, de
la Cap, Isus, până la şi inclusiv ultimul membru al „turmei
mici", pe care El o ridică dintre oameni ca să fie părtaşă
la natura divină (aur). Domnul nostru spune: „Cele şapte
sfeşnice sunt şapte biserici" (Apoc. 1:20) — o singură
Biserică ale cărei şapte perioade sau etape de dezvoltare au
fost simbolizate prin cele şapte adunări din Asia Mică
(Apoc. 1:11). Da, sfeşnicul acesta reprezenta întreaga
Biserică a întâilor-născuţi — nu biserica nominală, ci
Biserica adevărată, ale căror nume sunt scrise în cer —
adevăraţii purtători de lumină — „preoţimea împărătească".
260. Forma în care fusese lucrat era minunată — un fruct şi
o floare, un fruct şi o floare, urmând succesiv —
reprezentând adevărata Biserică, atât frumoasă cât şi
roditoare, de la început până la sfârşit. Partea lămpii din
vârful fiecărui braţ al sfeşnicului era modelată în forma
unei migdale, a cărei însemnătate o vom vedea când vom
analiza semnificaţia toiagului lui Aaron.
261. Lumina din candela aceasta era din ulei de măsline
„bătut" sau rafinat iar candelele erau ţinute totdeauna
aprinse. Acest ulei era simbolul Spiritului Sfânt iar lumina
lui reprezenta iluminarea sfântă — spiritul adevărului. De
lumina lui beneficiau numai preoţii, pentru că nimănui
altuia nu i s-a permis vreodată să-l vadă sau să profite de
lumina lui. În acest fel a fost reprezentat spiritul, sau
mintea lui Dumnezeu, dat să lumineze Biserica în lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu, care sunt cu totul ascunse de omul
natural (1 Cor. 2:14), chiar dacă el ar fi un credincios —
un om îndreptăţit (un levit). Nici unuia, în afara
adevăraţilor consacraţi, „preoţimea împărătească", nu-i este
permis să privească în această lumină mai adâncă, ascunsă în
„Sfânta". Preoţii (Corpul consacrat al lui Hristos) au
totdeauna acces în „Sfânta"; acesta este dreptul şi
privilegiul lor: pentru ei a fost menit (Evr. 9:6). Clasa
leviţilor nu poate vedea înăuntru din cauza vălului minţii
omeneşti, care este între ei şi lucrurile sfinte, şi singura
cale de a-l înlătura este de a consacra şi sacrifica cu
totul voinţa şi natura omenească.
262. Candelele trebuiau curăţate şi umplute în fiecare
dimineaţă şi seară de marele preot — Aaron şi fiii săi, care
i-au urmat în oficiu (Exod 27:20,21; 30:8). Tot aşa, Marele
nostru Preot ne umple zilnic, din ce în ce mai mult, cu
mintea lui Hristos, curăţind zgura naturii vechi — fitilul
prin care Spiritul Sfânt lucrează.
PREOŢII ŞI LEVIŢII ANTITIPICI
263. Suntem nedumeriţi, uneori, de ce
unii oameni religioşi nu pot vedea nimic altceva decât
lucrurile naturale — nu pot discerne adevărurile spirituale
mai adânci ale Cuvântului? De ce pot vedea restabilirea
pentru oamenii naturali, dar nu pot vedea chemarea divină,
cerească? Aceste lecţii ale Tabernacolului ne arată de ce
este aşa. Ei sunt fraţi în îndreptăţire, ai „casei
credinţei", dar nu sunt fraţi în Hristos — nu deplin
consacraţi, nu sacrificatori. Ei sunt leviţi — în „Curte":
nu s-au consacrat niciodată ca preoţi să-şi sacrifice
drepturile şi privilegiile omeneşti şi prin urmare nu pot
intra în „Sfânta" şi nici nu pot vedea lucrurile pregătite
numai pentru clasa preoţească. „Lucruri pe care ochiul
(natural) nu le-a văzut, urechea (naturală) nu le-a auzit şi
la inima omului (natural) nu s-au suit, aşa sunt
lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L
iubesc. Nouă însă (care prin consacrare am devenit „creaturi
noi", chemaţi să devenim „părtaşi la natura divină"),
Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său (lumina
candelei); căci Duhul cercetează (descoperă) totul, chiar şi
lucrurile adânci (ascunse) ale lui Dumnezeu" (1 Cor.
2:9,10 — Cornilescu rev.).
264. Biserica nominală a cuprins totdeauna atât clasa
îndreptăţită cât şi pe cea sfinţită — leviţi şi preoţi,
precum şi făţarnici. În epistolele apostolului Pavel,
anumite părţi se adresează clasei îndreptăţiţilor
(leviţilor), care nu erau deplin consacraţi. Astfel, el
scrie galatenilor, că „cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au
crucificat carnea cu patimile şi poftele ei" (Gal.
5:24 — Diaglott, n. e.). El pare să dea astfel de înţeles că
numai unii din ei s-au conformat chemării Evangheliei spre
sacrificarea — crucificarea cărnii.
265. În acelaşi mod el s-a adresat romanilor (12:1 —
Cornilescu rev.): „Vă îndemn dar, fraţilor, (credincioşi —
îndreptăţiţi prin credinţa în Hristos — leviţi), pentru
îndurările lui Dumnezeu (manifestate prin Hristos în
îndreptăţirea noastră), să aduceţi trupurile voastre ca o
jertfă vie (ca să vă consacraţi cu totul — devenind astfel
preoţi), sfântă, plăcută lui Dumnezeu". Toţi cei ce renunţă
din inimă la păcat şi primesc harul lui Dumnezeu în Hristos
sunt îndreptăţiţi fără plată prin credinţa în Isus —
Dumnezeu acceptân-du-i, considerându-i fără păcat sau
sfinţi; pe astfel de jertfitori şi jertfele lor Dumnezeu S-a
declarat gata să-i primească prin Hristos în decursul
acestei Zile a Ispăşirii (Vârsta Evanghelică), până când
numărul deplin al preoţimii împărăteşti este completat.
„Acum este timpul potrivit" — timpul când asemenea
sacrificii vor fi acceptate. Este adevărat că, după cum
tocmai am văzut, Dumnezeu va accepta sacrificiile lumii şi
aceasta va fi totdeauna singura cale potrivită de urmat
pentru toţi — să predea Domnului fiinţele lor cumpărate.
Dar, după terminarea acestei vârste nu se va permite nimănui
să se sacrifice spre moarte şi suferinţe — astfel de
sacrificii vor fi imposibile după ce vârsta nouă şi
reglementările ei sunt inaugurate.
266. Pare evident că cea mai mare parte a bisericilor
timpurii (şi aceasta este mult mai adevărat despre amestecul
lumesc modern, „Babilonul" confuz al zilei prezente) nu au
fost consacraţi la moarte şi prin urmare n-au fost din
„preoţimea împărătească" antitipică, ci numai leviţi, făcând
serviciul Sanctuarului, dar fără să sacrifice.
267. Uitându-ne înapoi la tipul din Lege, aflăm că erau 8580
de leviţi rânduiţi serviciului tipic, în timp ce pentru
sacrificarea tipică erau rânduiţi numai cinci preoţi (Num.
4:46-48; Exod 28:1). Poate că aceasta, ca şi celelalte
trăsături ale „umbrei", a fost desemnată să ilustreze
proporţia credincioşilor îndreptăţiţi faţă de sacrificatorii
de sine, cei consacraţi. Cu toate că acum Biserica nominală
numără milioane, totuşi, dacă se scad făţarnicii şi dacă
unul, doar, dintr-o mie şapte sute din cei rămaşi se
presupune a fi un sacrificiu viu (deşi puţini, totuşi o
proporţie corectă după tip), pare cu totul evident că Domnul
n-a făcut o declaraţie greşită când a spus că cei ce vor
primi Împărăţia („preoţimea împărătească") vor fi o „turmă
mică" (Luca 12:32). Când ne amintim că doi din cei cinci
preoţi au fost nimiciţi de Domnul, simbolizând moartea*
preoţilor neglijenţi şi necredincioşi, găsim că proporţia de
trei preoţi la 8580 de leviţi este de numai unu la 2800.
* Ajungând să ne dăm seama tot mai clar de înaltul
caracter care se cere a fi atins de către toţi cei cărora le
va fi acordată vreodată viaţa veşnică, pe oricare plan, şi
cum foarte puţini par să facă vreo declaraţie serioasă că
iubirea desăvârşită este principiul conducător în viaţa lor,
sau sănăzuiască spre ea, suntem înclinaţi să ne întrebăm
dacă cei doi fii ai lui Aaron care au fost nimiciţi de
Domnul n-au fost destinaţi să simbolizeze marea proporţie a
consacraţilor şi concepuţilor de spirit care nu au reuşit să
ajungă înaltul standard necesar în inimă şi care, prin
urmare, nu vor fi vrednici de nici o viaţă, ci, dimpotrivă,
se vor scufunda în uitare — moartea a doua.
268. Faptul că vedem credincioşi care
încearcă să-şi înlăture păcatele nu este în sine o dovadă că
ei sunt „preoţi", pentru că leviţii trebuie să practice
„tăierea împrejur a inimii", ca şi preoţii, — „lepădând
întinăciunea (păcatele) cărnii". Toate acestea sunt
simbolizate prin ligheanul cu apă din „Curte", în care se
spălau atât preoţii cât şi leviţii. Nici un spirit de
umilinţă, blândeţe, bunăvoinţă şi moralitate nu este
totdeauna dovada consacrării lui Dumnezeu. Aceste calităţi
aparţin unui om natural perfect (chipul lui Dumnezeu)
şi ocazional ele supravieţuiesc parţial ruinei căderii. Dar
astfel de mărturii trec, nu rareori, ca dovezi de deplină
consacrare în Biserica nominală.
269. Chiar şi atunci când vedem credincioşi practicând
tăgăduire de sine în unele activităţi bune din domeniul
reformei politice sau morale, nu este o dovadă de consacrare
lui Dumnezeu, deşi este o dovadă a consacrării pentru o
lucrare. Consacrarea lui Dumnezeu spune: orice lucru,
oriunde; „Îmi place să fac voia Ta, o Dumnezeule"; voia
Ta, pe calea Ta să se facă. Consacrarea pentru
Dumnezeu, deci, va asigura o cercetare a planului Său,
descoperit în Cuvântul Său, ca să putem fi capabili să
cheltuim şi să fim cheltuiţi pentru El şi în serviciul Său,
în armonie cu planul Său pregătit şi descoperit.
270. Nu-i de mirare, deci, că aşa de puţini au văzut
vreodată frumuseţile glorioase dinăuntrul Tabernacolului:
numai preoţii le pot vedea. Leviţii pot şti despre ele numai
auzind descrierea lor. Ei n-au văzut niciodată lumina şi
frumuseţea ascunsă, n-au mâncat niciodată din „pâinea
prezenţei", n-au oferit niciodată tămâie acceptabilă pe
„altarul de aur". Nu, pentru a se bucura de acestea ei
trebuie să treacă „Vălul" — într-o deplină consacrare pentru
Dumnezeu în sacrificiu, în Ziua de Ispăşire.
271. Altarul de Aur din „Sfânta" se pare că
reprezintă „turma mică", Biserica consacrată, în condiţia
prezentă de sacrificiu. De la acest altar se înalţă mirosul
de tămâie aromată, acceptabil lui Dumnezeu prin Isus Hristos
— serviciile voluntare ale preoţilor: laudele lor, supunerea
lor de bună voie — toate lucrurile pe care le fac spre
gloria lui Dumnezeu. Cei care aduc astfel tămâie acceptabilă
lui Dumnezeu (1 Pet. 2:5) vin foarte aproape de Părintele
lor — aproape de „Vălul" care îi separă de „Sfânta
Sfintelor", iar dacă ei au cereri de făcut, le pot
prezenta cu tămâie — „tămâie multă...împreună cu
rugăciunile... sfinţilor" (Apoc. 8:3). Rugăciunile
acestor preoţi ai lui Dumnezeu sunt cu efect. Domnul nostru
Isus a ţinut tămâia continuu arzând şi a putut spune: „Ştiam
că totdeauna Mă asculţi" (Ioan 11:42 — Cornilescu rev.). Aşa
şi sub-preoţii, „membrele Corpului Său", vor fi auziţi
totdeauna dacă vor oferi continuu tămâia credinţei, iubirii
şi ascultării de Dumnezeu, şi nimeni să nu se aştepte să
aibă cereri recunoscute dacă nu-şi ţine astfel legământul —
„Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele (învăţăturile) Mele
rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da" (Ioan
15:7 — Cornilescu rev.). Necesitatea unei înţelegeri clare a
învăţăturilor lui Hristos, ca ghid pentru cererile şi
aşteptările noastre, ca noi să nu „cerem rău" şi
lipsit de armonie cu planul lui Dumnezeu, este clar arătată
de această scriptură, dar rareori luată în seamă.
272. Am învăţat, prin tipurile examinate mai înainte, ceva
despre gloria „Sfintei Sfintelor" (condiţia divină,
perfectă), de care nici un om nu se poate apropia (1
Tim 6:16), dar la care „creaturile noi în Hristos Isus",
făcute părtaşe la natura divină, vor ajunge în cele din
urmă, când jertfa de tămâie din partea întregului Corp al
lui Hristos, a „preoţimii împărăteşti", este sfârşită şi
norul de parfum merge înaintea lor în prezenţa lui Iehova,
pentru ca ei să poată trăi dincolo de „Văl", fiind
acceptabili lui Dumnezeu prin Hristos Isus, Domnul lor.
ÎN INTERIORUL SFINTEI SFINTELOR
273. Chivotul legământului sau
„Chivotul mărturiei" era unicul articol de mobilier din
Sfânta Sfintelor (vezi Evr. 9:2-4 şi nota de subsol din
Diaglott*). Numele lui sugerează că el ilustrează
întruchiparea Planului lui Iehova, pe care El l-a hotărât în
Sine Însuşi înainte de începutul creaţiei lui Dumnezeu — mai
înainte ca şi cel mai mic eveniment din Planul Său să fi
avut loc. El reprezenta scopul etern al lui Dumnezeu
— aranjamentul bogăţiilor harului Său întocmit mai înainte
pentru omenire în Hristosul (Cap şi Corp) — „taina
ascunsă"**. De aceea, el reprezintă pe Isus Hristos şi
Mireasa Sa, „turma mică", care vor fi părtaşi la natura
divină şi vor fi umpluţi cu putere şi mare slavă — premiul
înaltei noastre chemări — bucuria pusă înaintea Domnului
nostru şi înaintea tuturor membrilor Corpului Său.
* În Diaglott, la Evrei 9:2-4 este redat, în mod corect,
faptul că în Sfînta Sfintelor singurul mobilier era
chivotul, nu şi altarul tămâierii, aşa cum reiese din alte
traduceri ale Bibliei, inclusiv româneşti; n. e.
**
Studii în Scripturi, vol. 1, cap. 5
274. După cum s-a arătat mai înainte,
chivotul era o cutie dreptunghiulară, acoperită cu aur,
reprezentând natura divină acordată Bisericii glorificate.
El conţinea cele două table ale Legii (Deut. 31:26), toiagul
lui Aaron care a înmugurit (Num. 17:8) şi vasul de aur cu
mană (Exod. 16:32). Legea arăta cum Hristosul va împlini pe
deplin toate cerinţele Legii desăvârşite a lui Dumnezeu şi
de asemenea că autoritatea legală va fi întemeiată în El ca
şi executor al Legii.
275. Dreptatea Legii a fost în realitate împlinită în Capul
nostru şi de asemenea este considerată împlinită în toate
noile creaturi în Hristos, „care umblă nu după carne ci
după Spirit", adică umblă în ascultare de noua minte (Rom.
8:1). Infirmităţile vechii naturi, pe care noi o crucificăm
în fiecare zi, odată acoperite de preţul nostru de
răscumpărare, nu se mai pun în seama noastră ca creaturi noi
— atâta timp cât rămânem în Hristos.
276. Când este scris că „dreptatea Legii se împlineşte în
noi", înseamnă că ni se recunoaşte sfârşitul căii
(perfecţiunea), pentru că noi umblăm după sau spre acea
adevărată perfecţiune, care, atunci când va fi atinsă, va fi
condiţia din „Sfânta Sfintelor", reprezentată de Chivotul
legământului.
CONŢINUTUL CHIVOTULUI
277. Toiagul lui Aaron care a
înmugurit arată ca-racterul ales al întregului Corp al
lui Hristos ca membri ai preoţimii împărăteşti. Citind
Numeri 17 se va vedea că înţelesul toiagului înmugurit este
acceptarea de către Iehova a lui Aaron şi a fiilor săi —
preoţimea tipică ce reprezintă pe Hristos şi Biserica,
singurii care pot îndeplini funcţia de mijlocitor a
preotului. Acest toiag, din acest considerent, reprezenta
acceptabilitatea „preoţimii împărăteşti" — Hristosul, Cap şi
Corp. Toiagul a înmugurit şi a făcut migdale. O însuşire
deosebită a migdalului este aceea că mugurii fructelor apar
înaintea frunzelor. Aşa este şi cu „preoţimea împărătească":
ea se sacrifică sau începe să producă fructe înainte
ca frunzele mărturisirilor să fie văzute.
278. Vasul de aur cu mană reprezenta nemurirea, ca
fiind una din posesiunile Hristosului lui Dumnezeu. Domnul
nostru Isus se referă indiscutabil la aceasta când spune: „Celui
care va birui îi voi da din mana ascunsă" (Apoc.
2:17 — Cornilescu rev.).
279. Mana a fost pâinea care s-a coborât din cer ca
susţinător al vieţii lui Israel. Ea reprezintă pâinea
vieţii, dată lumii de Dumnezeu prin Hristos. Dar, aşa cum
trebuia ca israeliţii să culeagă zilnic această provizie de
mană, altfel ar fi dus lipsă şi ar fi murit de foame, tot
aşa va fi necesar pentru lume să caute într-una
proviziile vieţii şi îndurării, dacă vor vrea să trăiască
veşnic.
280. Dar acelora care devin comoştenitorii lui Hristos,
membrii Corpului uns, Dumnezeu le oferă în mod special un
fel deosebit de mană — aceeaşi şi totuşi diferită de cea
dată altora — „mana ascunsă". O particularitate a acestei
mane din vas era că nu se strica, de aceea ea este o
bună ilustraţie a condiţiei de nemurire, neputrezire,
promisă tuturor membrilor „Seminţei" — care este Biserica.
Mana sau susţinătoarea vieţii furnizată lui Israel nu era
nealterabilă, de aceea trebuia adunată zilnic. Astfel,
toţi cei ascultători dintre oameni, care vor fi recunoscuţi
în curând ca israeliţi adevăraţi, vor fi aprovizionaţi cu
viaţa veşnică, însă condiţionat, o viaţă alimentată şi
reînnoită, pe când celor din „turma mică", fiind credincioşi
„biruitori" în condiţiile nefavorabile din prezent, li se va
da o zestre nealterabilă — nemurirea* (Apoc. 2:17).
* Studii în Scripturi, Vol. I, pag. 185
281. Aici, deci, în chivotul de aur a
fost reprezentată gloria ce va fi descoperită în Hristosul
divin: în toiagul înmugurit, preoţimea aleasă a lui
Dumnezeu, în tablele Legii, dreptul Judecător, în mana
nealterabilă din vasul de aur, nemurirea, natura divină.
Deasupra acestui chivot, constituind un capac sau cap peste
el, era:
282. Capacul ispăşirii** — o placă de aur masiv, pe
ale cărei două capete şi aparţinând aceleiaşi piese de metal
erau făcuţi doi heruvimi cu aripile deschise, ca şi cum ar
fi gata de zbor, feţele lor privind spre interior, spre
centrul plăcii pe care stăteau. Între heruvimi, pe „capacul
ispăşirii", o lumină strălucitoare reprezenta prezenţa lui
Iehova.
** În originalul englez al acestei cărţi este folosită
expresia „Scaunul îndurării", pe care şi traducerea
Cornilescu revizuită a Bibliei o semnalează în notele de
subsol la Exodul 25:17, Romani 3:25, precum şi în Evrei 9:5.
Pentru conformitate cu traducerile româneşti şi pentru că ni
se pare bine tradus, folosim expresia „capacul ispăşirii";
n. e.
283. După cum Chivotul reprezenta pe
Hristosul, tot aşa „capacul ispăşirii", lumina gloriei şi
heruvimii împreună îl reprezentau pe Iehova Dumnezeu —
„Dumnezeu este Capul lui Hristos" (1 Cor. 11:3 — Cornilescu
rev.). Cum este cu Isus, aşa este şi cu Iehova, El este
reprezentat aici prin lucrurile care ilustrează atributele
caracterului Său. Lumina, numită „gloria şechină", îl
reprezenta pe Însuşi Iehova ca Lumina Universului, întocmai
cum Hristos este Lumina lumii. Acest fapt este dovedit cu
prisosinţă de multe Scripturi: „Arată-te în strălucirea Ta,
Tu care şezi între heruvimi" (Ps. 80:1 — King James; 1 Sam.
4:4; 2 Sam. 6:2; Is. 37:16).
284. Umanitatea nu poate intra în prezenţa lui Iehova, de
aceea preotul împărătesc, Cap şi Corp, reprezentat de Aaron,
trebuie să devină creaturi noi, „părtaşi ai naturii
divine" (după ce natura umană a fost crucificată şi
îngropată), înainte de a putea apărea în prezenţa acelei
glorii minunate.
285. Placa de aur numită „CAPACUL ISPĂŞIRII" (sau mai
potrivit Împăciuitorul, deoarece pe el aducea Preotul
sângele sacrificiilor, care împăca sau satisfăcea
cerinţele justiţiei divine) reprezenta principiul de bază al
caracterului lui Iehova — dreptatea. Tronul lui
Dumnezeu este aşezat sau clădit pe Dreptate.
„Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie"
(Ps. 89:14 — Cornilescu rev.; Iov 36:17; 37:23; Is. 56:1;
Apoc. 15:3).
286. Apostolul Pavel întrebuinţează cuvântul grecesc (hilasterion)
pentru capacul ispăşirii sau Împăciuitor când, referindu-se
la Domnul nostru Isus, zice: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit să
fie Împăciuitor* (sau capacul ispăşirii)...să-Şi arate
dreptatea Lui în aşa fel încât să fie drept şi să
îndreptăţească pe cel care are credinţa în Isus" (Rom.
3:25,26; vezi traducerea Cornilescu revizuită, inclusiv
nota de subsol — n. e.). Gândul de aici este în acord cu
cele prezentate mai sus. Dreptatea, Înţelepciunea, Iubirea
şi Puterea aparţin lui Dumnezeu, precum şi planul prin care
toate acestea coo-perează pentru mântuirea neamului omenesc,
însă plăcerea lui Dumnezeu a fost ca în Preaiubitul Său Fiu,
Domnul nostru Isus, să locuiască toată plinătatea Lui şi să
fie reprezentat în faţa omenirii. Astfel, în tip,
Înaltul Preot ieşind din Sfânta Sfintelor era reprezentantul
viu al Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii lui
Iehova în faţa oamenilor — reprezentantul viu al îndurării,
iertării şi împăciuirii divine. Cu toate că fiinţa divină
este aco-perită, ascunsă de privirea umană, însuşirile Sale
divine vor fi descoperite tuturor oamenilor prin Marele
nostru Preot, care, ca viul Scaun al Îndurării (Capac al
ispăşirii; n. e.), se va apropia la sfârşitul acestei vârste
de oameni şi-i va face pe toţi să înţeleagă bogăţiile
harului divin.
* Într-un fel, traducătorii versiunii comune (King
James, n. e.) a Bibliei au tradus greşit cuvântul
hilasterion, prin „împăciuire". Cuvântul hilasmos,
semnificând mulţumire, este potrivit tradus „impăciuire" în
1 Ioan 2:2 şi 4:10.
287. Cei doi heruvimi reprezentau
alte două elemente ale caracterului lui Iehova, aşa cum sunt
descoperite în Cuvântul Său, adică Iubirea divină şi Puterea
divină. Aceste însuşiri, Dreptatea, principiul fundamental,
Iubirea şi Puterea, de aceeaşi calitate sau esenţă şi care
se ridicau din ea, sunt în perfectă armonie. Acestea sunt
făcute toate dintr-o singură bucată: ele sunt cu
desăvârşire una. Nici Iubirea şi nici Puterea nu pot fi
exercitate atâta timp cât Dreptatea nu este mulţumită pe
deplin. Atunci ele zboară să ajute, să ridice şi să
binecuvânteze. Ele erau cu aripile întinse, gata să zboare,
însă în aşteptare, privind inăuntru spre „capacul
ispăşirii", spre Dreptate, pentru a şti când să pornească.
288. Marele Preot, când se apropia cu sângele sacrificiilor
de Ispăşire, nu-l punea pe heruvimi.
289. Nu, nici Puterea divină şi nici Iubirea divină luate
independent nu cereau sacrificiul; de aceea, Marele Preot nu
trebuia să stropească heruvimii. Dreptatea este
calitatea sau însuşirea lui Dumnezeu care nu poate
dezvinovăţi nicidecum pe cei vinovaţi, deoarece Dreptatea a
fost cea care a spus: „Plata păcatului este moartea". De
aceea, când Marele Preot va da un preţ de răscumpărare
pentru păcătoşi, acesta trebuie plătit Dreptăţii. De aici se
vede caracterul adecvat al ceremoniei stropirii sângelui
asupra „capacului ispăşirii" — ÎMPĂCIUITORUL.
290. Iubirea a condus la întregul plan izbăvitor. El a fost
făcut pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a
trimis pe unicul Său Fiu să o răscumpere, plătind Dreptăţii
preţul de răscumpărare. Astfel, iubirea a fost activă,
pregătind răscumpărarea chiar de când s-a ivit păcatul în
lume; da, încă „înainte de întemeierea lumii" (1 Pet. 1:20).
„Iubirea mai întâi a găsit calea
De salvare a omului răzvrătit".
291. Când sacrificiile Zilei de Ispăşire
(viţelul şi ţapul) sunt complete, Iubirea aşteaptă să vadă
rezultatele planului ei. Când sângele este stropit, Justiţia
strigă: Destul, s-a terminat! Atunci vine momentul când
Iubirea şi Puterea pot să acţioneze, şi repede îşi deschid
aripile să binecuvânteze rasa răscumpărată. Când
Dreptatea este mulţumită, Puterea îşi începe misiunea, care
se întinde la fel cu cea a Iubirii, folosind acelaşi mijloc
— Hristos, Chivotul sau depozitul sigur al favorurilor
divine.
292. Relaţia şi unitatea acestei familii divine —
Fiul şi Mireasa Sa, reprezentaţi prin chivot, în armonie şi
unitate cu Tatăl, reprezentat prin capac — au fost arătate
în faptul că „capacul ispăşirii" era acoperişul chivotului
şi deci o parte din el — partea de sus sau capul lui. Precum
Capul Bisericii este Hristos Isus, tot aşa, Capul întregului
Hristos este Dumnezeu (1 Cor. 11:3). Aceasta este unitatea
pentru care s-a rugat Isus, zicând: „Nu mă rog pentru lume,
ci pentru aceia pe care Mi I-ai dat" — „pentru ca toţi să
fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei
să fie una în Noi, pentru ca lumea (atunci) să creadă" (Ioan
17:9,21 — Cornilescu rev.).
PREOTUL FĂRĂ PATĂ
293. Este semnificativ, de asemenea, că
nici un membru al preoţimii care avea vreun defect la ochi,
mână, nas, picior sau oricare parte a trupului, nu putea
îndeplini slujba de Preot (Mare Preot) şi nici dacă cineva
avea ceva în plus, ca de exemplu un deget în plus la mână
sau la picior.
294. Acest lucru ne învaţă că fiecare membru al Corpului lui
Hristos glorificat va fi complet — nelipsindu-i nimic, şi de
asemenea că în acea „turmă mică" nu va fi nici cu unul mai
mult, nici cu unul mai puţin, ci exact numărul cunoscut mai
dinainte şi predestinat. Odată ce Corpul lui Hristos este
complet, nu va mai fi nici o adăugare la el — nimic în
plus. De aceea, toţi care au fost „chemaţi" cu această
„chemare înaltă" să devină membri în particular ai Corpului
lui Hristos, şi care au acceptat-o, vor căuta cu toată
seriozitatea să-şi facă chemarea şi alegerea sigure (ca
membri ai acestei „turme mici"), alergând în aşa fel încât
să câştige premiul. Dacă vreunul din ei este nepăsător şi
pierde premiul, un altul va învinge în locul lui, pentru că
Corpul va fi complet; nici un membru nu va lipsi şi nici
unul nu va fi în plus. Ia seama, „păstrează ce ai, ca nimeni
să nu-ţi ia cununa (Apoc. 3:11 — Cornilescu
rev.).
„TAINA ASCUNSĂ DE VEACURI ŞI GENERAŢII"
— Coloseni 1:26 —
295. Pentru unii a fost o surpriză faptul
că gloria şi frumuseţea Tabernacolului — pereţii lui auriţi,
mobilierul lui de aur şi frumos gravat şi vălurile sale
având o lucrătură neobişnuită — erau aşa de complet
acoperite şi ascunse vederii poporului, chiar şi
lumina soarelui de afară fiind împiedicată să intre, singura
lui lumină fiind sfeşnicul în Sfânta şi „gloria şechină" în
Sfânta Sfintelor. Dar aceasta este în armonie perfectă cu
lecţiile pe care le-am primit din serviciile lui. După cum
Dumnezeu a acoperit tipul şi i-a ascuns frumuseţea sub
perdele şi piei neprelucrate şi neplăcute la vedere, în
acelaşi fel gloriile şi frumuseţile lucrurilor spirituale
sunt văzute numai de cei care intră în starea consacrării —
„preoţimea împărătească". Aceştia intră într-o stare
ascunsă, dar glorioasă, pe care lumea şi toţi cei dinafară
nu o pot aprecia. Speranţele lor glorioase şi de asemenea
poziţia lor ca noi creaturi sunt ascunse de semenii
lor.
Ei sunt de neam împărătesc,
Copii de Împărat,
Cununi divine moştenesc,
Se bucură-n cântat;
Dar, par să fie de-aruncat
Şi sunt dispreţuiţi,
Căci haina lor de om bogat,
Voi, oameni, n-o zăriţi.