“ÎNTÂI TREBUIE SĂ VINĂ
ILIE" “Iată, vă voi trimite pe prorocul
Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi
înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor
spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem.”—
Maleahi 4:5,
6 Această profeţie promite că, înainte de marea zi de judecată, Dumnezeu va
trimite încă odată pe profetul Ilie ca să facă în popor o lucrare de pregătire.
Această lucrare de pregătire trebuie să aducă oamenii într-o stare de inimă în
care să poată privi, fără frică, spre judecata lui Dumnezeu. Da, dacă oamenii ar
ajunge la această stare de inimă, Dumnezeu nu ar mai fi silit să lovească ţara
cu blestem, să distrugă „lumea aceasta”. Dar în cazul când Ilie nu ar reuşi să
întoarcă inimile către Dumnezeu, prin căinţă şi schimbarea mentalităţii, atunci
ţara trebuie să fie lovită cu blestem. În
textul nostru, opera lui Ilie este descrisă prin cuvinte greu de înţeles; el
trebuie să îndrepte inimile părinţilor spre copii şi inimile copiilor spre
părinţi. Gândul se pare a fi acela, că Ilie ar face inimile bătrânilor iarăşi
tinere, copilăreşti, simple şi credincioase, astfel că aceste inimi copilăreşti,
în felul lor de a gândi, s-ar apropia iarăşi de părinţii lor, de patriarhi şi de
conducătorii spirituali ai poporului. Deci Ilie ar îndeplini o lucrare de
reînnoire şi reîntinerire, care ar conduce apoi pe aceşti reîntineriţi la
asemănarea cu bătrânii, strămoşii lor. Textul se clarifică în Luca 1:16, 17
unde, referindu-se la Ioan Botezătorul, este citat astfel: „El … îIoanş va merge
înaintea Lui îMesia, care vine în Împărăţia lui Dumnezeuş în duhul şi în puterea
lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii, şi pe cei neascultători
spre înţelepciunea celor drepţi”. Aici nu avem citatul exact al textului din Maleahi, ci un comentariu.
Cuvântul „drepţi” este folosit pentru „părinţi”, şi de aici reiese că Ioan va
aduce pe copiii de astăzi, care sunt arătaţi ca „neascultători”, la sentimentul
strămoşilor lor care sunt arătaţi ca „drepţi”. Acesta trebuie să fie şi
înţelesul profesorului Albrecht, care a tradus textul nostru după cum urmează:
„Da, el va merge înaintea Domnului în spiritul şi puterea lui Ilie, pentru a
trezi spiritul părinţilor din vechime în generaţia de acum şi pentru a conduce
pe nesupuşi la priceperea drepţilor, ca să pregătească un popor Domnului, care să fie înarmat pentru
venirea Sa”. Deci, noi vedem că Ilie trebuia să facă o lucrare de reformă, o lucrare
de restabilire spirituală, care totodată ar fi fost o lucrare de pregătire
pentru Împărăţia lui Dumnezeu, o pregătire pentru judecata lui
Dumnezeu. Dar
această pofeţie din urmă are două înţelesuri: pe de-o parte se poate înţelege
judecata lui Dumnezeu asupra poporului de legământ, Israel, iar pe de altă parte
se poate înţelege marea judecată a lumii la sfârşitul acestui Veac. Şi tot aşa
se poate înţelege „venirea Domnului”, a lui Mesia, venirea Împărăţiei lui
Dumnezeu, pe de-o parte înţelegându-se prima prezenţă a Domnului, când Dumnezeu
a început să pună piatra fundamentală pentru Împărăţia Sa pe pământ, când piatra
unghiulară, Isus Cristos, a fost aşezată şi a fost pus fundamentul noului
guvernământ, Biserica, iar pe de altă parte se poate înţelege „ziua” prezenţei a
doua a Domnului nostru, când domnia lui Dumnezeu se va arăta prin demonstraţii
puternice şi inspăimântătoare pentru toate
popoarele. Amândouă aceste zile au fost „zilele Domnului”, şi într-un anumit înţeles,
amândouă au fost „zile mari şi înfricoşătoare”; totuşi se pare că aceste
însuşiri se potrivesc mai bine pentru ziua judecăţii celei mari a lumii, la
sfârşitul Veacului. Deci, conform înţelesului dublu al acestei expresii, suntem îndreptăţiţi
să aşteptăm o îndeplinire dublă a acestei profeţii. De fapt Scriptura arată
clar, că noi trebuie să aşteptăm o îndeplinire
dublă. Din
cuvintele lui Isus aflăm, de două ori, că profeţia şi-a avut prima îndeplinire
în Ioan Botezătorul. „Şi dacă vreţi să primiţi, el îIoanş este Ilie care trebuia
să vină“ (Matei 11:14) şi iar: „Dar vă spun că Ilie a şi venit şi ei nu l-au
recunoscut, ci i-au făcut ce au vrut … Atunci ucenicii au înţeles că El le
vorbise despre Ioan Botezătorul.” (Matei 17:12,
13). Dar
în ce înţeles este Ioan Botezătorul Ilie? Susţine Isus prin aceste texte învăţătura despre naşterea din nou sau
despre repetarea vieţii pămîntşti cum învaţă teozofii şi antropozofii? Desigur
că nu. Evreii nu ştiu nimic despre metempsihoză (concepţie mistică potrivit
căreia, sufletul ar trece după moarte prin corpul mai multor vieţuitoare),
despre reîncarnare sau materializarea (din nou) a a-şa-numitelor suflete nemuritoare. Scriptura
nu învaţă nicăieri o astfel de teorie, ci ea învaţă răscumpărarea şi învierea.
Iar Isus nu a venit ca să înveţe ceva nou, ci ceea ce este scris în Sfânta
Scriptură; El nu a venit să strice legea şi profeţii (vezi Matei 5:17); El a
susţinut că „Scriptura nu poate fi desfiinţată“ (Ioan
10:35). Textul citat mai sus din Evanghelia lui Luca ne spune lămurit cum trebuie
să înţelegem acest lucru: Ioan vine în “duhul şi în puterea lui Ilie”. Ioan nu
este Ilie în ce priveşte corpul său; dar el este Ilie în înţelesul că are o
însărcinare ca Ilie, o lucrare asemenea lui Ilie, el este trimis de Dumnezeu
pentru această lucrare ca şi Ilie. Deci cine şi ce a fost Ilie? Apostolul ne spune: „Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”
(Iacob 5:17). El a fost un membru al neamului omenesc decăzut, un om cu păcate,
greşeli şi slăbiciuni ca noi toţi, poate ceva mai excelent sau ceva mai slab.
Din punctul de vedere omenesc nimic deosebit, unul dintre cei mulţi. Dar Ilie a
fost o unealtă aleasă a lui Dumnezeu, un serv a lui Dumnezeu însărcinat de
Dumnezeu să joace un rol în îndeplinirea planului şi operei dumnezeieşti. În
Ilie Spiritul lui Dumnezeu a cercetat pe poporul lui Israel; în Ilie a fost
Spiritul lui Cristos. (1 Petru 1:11) În Ilie şi opera sa puternică şi admirabilă
s-a arătat Dumnezeul lui Israel; din gura lui Ilie, Israel l-a auzit şi l-a
aflat pe Dumnezeul său, după cum odinioară Îl aflase din gura lui
Moise. Desigur că aceasta este adevărat despre toţi profeţii lui Dumnezeu,
despre toţi „oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu” care “au vorbit conduşi de Duhul
Sfânt” (2 Petru 1:21); dar, înafară de Moise, Dumnezeu in nimeni nu s-a dovedit
atăt de minunat, măreţ şi puternic ca în Ilie. Infăţişarea sa, cât şi aceea a
lui Elisei care era strâns legat de el, ne aminteşte mai cu seamă de
descoperirea lui Dumnezeu in Isus Cristos. Între profeţi, Ilie a fost cel mai
reprezentativ. De
aceea, când vorbim de Ilie, nu ne gândim la natura sa omenească, care în nimic
nu s-a deosebit de alţi muritori, ci ne gândim la descoperirea lui Dumnezeu în
el, la lucrarea lui Dumnezeu prin el. Aceasta este esenţa şi ceea ce îl
evidenţiază pe Ilie. Fără cele menţionate mai sus, Ilie era om asemenea nouă la
fire. Deci să nu gândiţi că el a fost un om mai presus decât alţii. Nu, dar el a fost o unealtă a
lui Dumnezeu; Dumnezeu se descoperă în cel slab şi este puternic în
el. Ce
fel de operă a îndeplinit Ilie? El n-a avut de adus ceva nou; el a trebuit să
restabilească numai ce a fost vechi. El a trebuit să aducă înapoi pe calea lui
Dumnezeu un popor răzvrătit, un popor obosit şi devenit fără credinţă; el
trebuia să
mărturisească, din nou, pe Dumnezeu acestui popor, să dovedească că acesta este
singurul Dumnezeu viu şi adevărat. El a amintit inimilor lui Israel binefacerile şi
faptele puternice ale acestui Dumnezeu şi a trebuit să-l conducă la
simplicitatea credinţei şi supunerii dintâi, amintindu-le legământul de
consacrare şi voturile lor: “Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.” (Exodul 24:7).
Toată această operă şi însărcinare a fost repetată de Ioan pentru ultima
dată înainte de venirea lui Mesia. Deoarece într-o anumită măsură toţi profeţii
au îndeplinit o astfel de lucrare, în ei toţi s-a reînnoit Ilie; dar în forma
cea mai caracteristică şi mai plină de însemnătate, opera lui Ilie se
reînnoieşte prin Ioan. De aceea spune Isus despre el: el a fost “mai mult decât
un proroc” (Matei 11:9); el a fost cu mult mai însemnat; el a avut marea şi
importanta însărcinare de a fi pregătitorul lui Mesia. De aceea „dintre cei
născuţi de femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.”
(Matei 11:11). Aceste cuvinte nu trebuie să se înţeleagă exact aşa, că Ioan este
cel mai mare între oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Testament; ucenicii trebuiau
să înţeleagă numai că acest Ioan nu este mai mic, mai puţin important sau mai
puţin însemnat decât un Moise, un Ilie, un David. Nici unul nu întrece pe Ioan
în însemnătate, fiindcă Ioan îndeplineşte o misiune de mult hotărâtă în planul
lui Dumnezeu. (Matei 11:10 ). Nici Ioan nu aduce ceva nou; el se referă la cel ce vine după el, care e
mai mare decât el. El cheamă la întoarcere şi căinţă, la o inimă neîmpărţită
faţă de Dumnezeu; el reînnoieşte botezul lui Moise, pentru ca să se
restabilească între evrei acea inimă credincioasă şi copilărească care a fost în
ei la începutul timpului de legământ. Şi
despre Ioan mărturiseşte Cuvântul lui Dumnezeu în Ioan 1:6-8. El era un bărbat
asemenea nouă la fire, dar prevăzut de Dumnezeu ca o unealtă, şi de aceea era,
ca Moise, Samuel, Ieremia, Pavel deosebit din pântecele mamei sale pentru
serviciul său şi în Luca 1:15 citim despre el: „Nu va bea nici vin nici altă
băutură ameţitoare”. Deci, Ioan a fost un nazareu şi anume el a fost consacrat
pentru toată viaţa sa slujbei Domnului. Probabil şi Ilie a fost un
nazareu; el a aparţinut ordinului profeţilor care a fost întemeiat de Samuel.
Fiindcă însuşi Samuel a fost un nazareu (1 Samuel 1:11), de aceea şi şcolile
profetice întemeiate de el au preluat votul de
nazareu. Dar
nu acesta a fost lucrul cel mai important. Nazareu oricine poate fi, dar un
chemat al lui Dumnezeu nu poate fi oricine; un vas ales nu poate fi oricine
(vezi Evrei 5:4). În Israel fiecare a putut servi lui Dumnezeu; dar nimeni nu
poate îndeplini o operă divină pe acest pământ dacă nu este însărcinat de
Dumnezeu; nimeni nu poate începe o mişcare divină, nimeni nu poate stârni o
mişcare divină în oameni numai pentru că şi-a propus aceasta, pentru că lui i-a
plăcut aşa ceva şi pentru că el bucuros vrea să joace un rol în Împărăţia lui
Dumnezeu. Până când
Dumnezeu nu trimite un om, până atunci nu se întâmplă nimic din partea lui
Dumnezeu în această lume. De la profetul Maleahi
până la Ioan Botezătorul nu s-a întâmplat nimic din partea lui Dumnezeu în
poporul său. Dumnezeu a lăsat recolta să crească. Grădinarul nu se ocupă în
fiecare zi de plantele sale. Dar acum, El a trimis înainte de a se apropia ziua
judecăţii, unul care să facă o lucrare de trezire asemenea lui Ilie, îmbrăcat cu
multă putere şi dar al vorbirii, un predicator, un „glas care strigă în pustie:
“Neteziţi calea Domnului!”" (Ioan 1:23), “pentru ca toţi să
creadă prin el", pentru ca poporul lui Israel să fie pregătit pentru Regele şi
Mesia lor, pentru ca Cuvântul vieţii să cadă într-un pământ afânat şi bun şi
toţi să fie scăpaţi prin Măntuitorul şi Răscumpărătorul lor. (Ioan 1:7) Acesta a
fost un ultim dar al lui Dumnezeu poporului Său, o ultimă dovadă a bunătăţii
Sale părinteşti, a îndurării Sale, pentru ca El „să nu lovească ţara cu
blestem”. A
reuşit Ioan, sau a avut vreun rezultat? În
orice caz, ţinta pusă inaintea lui n-a ajuns-o. Numai puţini s-au căit şi s-au
lăsat botezaţi de el, şi nu întreg poporul aşa cum trebuia să se întâmple. Şi
tocmai cercurile celor cu influenţă au rămas necredincioase; după cum spune
Domnul, ele nu au recunoscut pe Ilie fiind „glasul care strigă în pustiu”; ei au
stat necredincioşi în faţa lui Ioan, da, total necredincioşi şi l-au respins,
dar fiindcă poporul de jos a crezut în el, n-au îndrăznit să-şi arate necredinţa
pe faţă. (Luca 20:4-8) Şi fiindcă în cele din urmă norodul urmează cuvântul
celor cu influenţă, rezultatul operei lui Ioan a fost slab. Numai puţini a aflat
Domnul într-o stare de inimă potrivită pentru a primi Cuvântul Său şi prin
aceasta să devină fii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Aşa
cum odinioară Ilie în toată mărirea şi puterea manifestării sale a avut un
rezultat foarte mic şi a fost urmărit de regina Izabela şi de soţul ei Ahab, tot
aşa i s-a întâmplat şi lui Ioan; el a fos urât, pentru vorbirea lui
adevărată, de Irodiada şi de
iubitul ei Irod şi a căzut jertfă acestei uri. Dar Cuvântul lui Dumnezeu şi al
Domnului nostru a arătat că Ioan Botezătorul nu este singurul şi adevăratul
împlinitor al profeţiei lui Maleahi. Expresia „ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare”, după
întrebuinţarea limbajului Scripturii, de regulă nu se referă la prima prezenţă a
Domnului, ci la marea strâmtorare, care însoţeşte a doua prezenţă a Domnului şi
va preceda domnia de binecuvântare a lui Cristos. Şi de aceea, când ucenicii
L-au întrebat pe Domnul: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină
Ilie?”, Isus nu le-a răspuns că aceasta ar fi o aşteptare falsă, ci El cu atât
mai mult a adeverit acest lucru spunând: „Într-adevăr Ilie va veni întâi şi va
restabili toate lucrurile.” (Matei 17:10, 11). Prin aceasta Domnul a explicat,
că opera lui Ilie este încă în viitor. Deşi El adaugă că Ilie a şi venit, dar nu
a fost recunoscut, totuşi aceasta nu contrazice primul răspuns.
Cine este deci adevăratul Ilie, care înainte de a doua prezenţă face o
operă de pregătire, în întreaga omenire, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, sau
îndeplineşte o mare operă de predicare prin care, dacă este cu putinţă, toţi
oamenii să fie aduşi într-o stare de inimă, care să le permită a-L primi pe
Domnul ca Răscumpărătorul lor, şi prin El să ajungă la iertare de păcate şi la
putere de întoarcere la dreptate, pentru ca Dumnezeu să nu vină „să lovească
ţara cu blestem”, să nu nimicească această lume şi orânduirile ei prin judecăţi
înspăimântătoare şi sângeroase? Noi
răspundem, că acest predicator de pocăinţă universală nu poate fi altul decât
Biserica lui Cristos, adevărata Biserică. Nici un individ singuratic nu ar fi
putut îndeplini această însărcinare, adică „să aducă" pe toţi la “ascultarea
credinţei”. Dar Biserica lui Cristos a putut să îndeplinească această
însărcinare. Astfel, vedem că loan Botezătorul pe de o parte a fost o îndeplinire a
profeţiei lui Maleahi, iar pe de altă parte vedem că a fost numai un nou tip
care reprezintă mai detaliat însărcinarea dată Bisericii, decât reprezintă tipul
lui Ilie. După cum însărcinarea lui Ioan a fost să mărturisească pentru lumină
şi să îndrepte privirea poporului spre Cel mai mare decât el şi care vine după
el, tot aşa este şi însărcinarea Bisericii lui Cristos; să fie „lumina lumii” şi
„sarea pământului”. Totuşi intenţia lui Dumnezeu nu a fost ca prin această
predică a Bisericii, care a sunat în tot timpul Veacului Evanghelic şi care a
pătruns la toate popoarele şi limbile, de la „Ierusalim … şi până la marginile
pământului” (Fapte. 1:8), să pocăiască lumea. Dumnezeu a ştiut dinainte că
aceasta nu se poate face din cauza inimii împietrite a oamenilor; totuşi prin
această însărcinare a Bisericii s-a făcut o răspândire a credinţei în Cristos şi
un serviciu de împăcare. („Noi deci suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos;
şi ca şi cum Dumnezeu ar îndeamna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos:
Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” 2 Corint. 5:20). Ea, Biserica, trebuie să fie lumina
lumii; dacă lumea, fiindcă este în întuneric, nu poate primi lumina, ea este
totuşi judecată prin această lumină. Căci Domnul ne spune: „Şi aceasta este
judecata: că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul
decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte
lumina şi nu vine la lumină” (Ioan 3:19, 20). Mărturia lui Ilie antitipic a fost universală şi puternică: „Lumina a
venit în lume", mai întâi prin Domnul nostru Isus Cristos, apoi prin urmaşii
Săi, care au vestit pe Domnul şi au arătat spre Cel ce are să vină. Dacă lumea
ar fi avut cât de puţin simţ pentru lumină, dacă ea ar fi iubit lumina, atunci
această lumină ar fi avut asupra ei o influenţă vindecătoare şi luminătoare, şi
toţi, fără excepţie, ar fi fost atinşi de lumină şi Dumnezeu nu ar fi trebuit
“să lovească ţara cu blestem". Deşi s-a predicat evanghelia, aproape două mii de
ani, nu s-a ajuns încă la lumină, ci întunericul este
mai compact ca oricând, în această lume. Dar
dacă noi acum constatăm chiar o decădere de la lumina Evangheliei şi de
la Cuvântul lui Dumnezeu, nu Dumnezeu este vinovat, ci lumea. El, Tatăl, plin de
îndurare faţă de toţi copiii oamenilor şi faţă de păcătoşi n-a lăsat nimic
nefăcut. El a trimis pe Ilie ca să mărturisească pentru lumină, ca să-i
aducă pe toţi la credinţă, pentru ca să aducă inimile oamenilor în asemănare cu
ale copiilor şi să le pregătească pentru primirea Domnului, marele Mesia al
lumii. Din nou se adeveresc cuvintele Domnului, de data asta însă nu numai pentru
Israel ci pentru toată lumea: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi
îVeacul Evanghelicş, lucrurile care sunt pentru pacea ta! Dar acum, ele
sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor
înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strâmtora din toate părţile;
te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu
vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut timpul cercetării
tale.” (Luca 19:42-44). Întocmai ca şi Ilie, membrii Bisericii nu sunt cu nimic deosebiţi, ci ei
sunt oameni “cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi" (Iacob 5:17), cum le explică
Pavel celor din Licoania care voiau să i se închine, zicând: “Oamenilor, de ce
faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem oameni cu aceleaşi patimi ca voi” (Fapte.
14:15). “Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii îlucrurile slabe, lucrurile
josnice şi lucrurile dispreţuite, lucrurile care nu suntş, ca să facă de ruşine
pe cele tari … pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu." (1
Corinteni 1:27-29). Dar
tocmai această clasă este chemată şi însărcinată de Dumnezeu, precum Ilie şi
Ioan, şi pentru a-şi putea duce la îndeplinire această însărcinare este unsă cu
Spirit sfânt; ea este înzestrată cu spiritul şi puterea lui Ilie, care este
puterea lui Cristos în noi. Ea este chemată, şi mantaua lui Ilie, care
desemnează pe cei însărcinaţi de Dumnezeu, este aruncată peste ei. Ea este un un
vas ales a lui Dumnezeu, ca să ducă Numele Domnului “înaintea neamurilor,
înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel”. (Fapte. 9:15) Nu înseamnă
oare că Biserica trebuie să vestească mântuirea în Cristos la toţi oamenii (la
„neamuri”) cât şi la cei puternici şi plini de influenţă (la „împăraţi”) şi la
adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, la „adevăraţii israeliţi”? Căci lumina trebuie
să lumineze şi trebuie să fie dusă şi mărturisită la toţi oamenii. Cu toate
acestea Biserica nu este dezamăgită dacă întunericul nu primeşte lumina; opera
ei n-a fost în zadar, deoarece scopul însărcinării ei n-a fost ca să aducă lumea
la lumină, ci făcând acest serviciu să dezvolte pe Cristos în
ea. Ca
şi Ilie, Biserica este aleasa lui Dumnezeu, care întâi trebuie să se pregătească
pentru ca Dumnezeu să binevoiască a o întrebuinţa. Ea are drept la un singur
lucru: să se pună la dispoziţia lui Dumnezeu după ce Dumnezeu a chemat-o. Ea a
fost gata să-I urmeze chemarea. Aceasta se vede prin nazireatul Bisericii. Ea de
asemenea nu va bea nici vin, nici “băutură ameţitoare”; totuşi nu în înţelesul
literal al cuvântului. Biserica renunţă la plăcerile şi la lucrurile îmbătătoare
ale acestei lumi, nu pentru că-i sunt interzise prin lege, deoarece „toate îi
sunt îngăduite”, ci pentru că ea nu iubeşte lumea, pentru că plăcerea lumii nu-i
foloseşte; pentru că aceasta o împiedică a trăi conform însărcinării ei. Astfel
Biserica de bunăvoie face votul de nazireu, un vot de cumpătare şi înfrânare.
Dar ea nu arată „oamenilor că posteşte”, “ca făţarnicii" (Matei 6:16), ci ea
posteşte în ascuns, cu bucurie, fără a-şi “lua o înfăţişare tristă" înaintea Tatălui din
ceruri. Nu este de lipsă ca cineva să ştie la ce am renunţat noi sau ce
lucruri respingem in serviciul Domnului. Adesea uităm chiar şi de noi, şi acesta
este un lucru drept. Dar
ce vrea să spună Domnul nostru prin cuvintele: „Într-adevăr, Ilie va veni
(întâi) şi va aşeza din nou toate lucrurile?” (traducerea Elberfelder; n. t).
Are
de făcut Biserica o operă de restabilire? Desigur, în acelaşi înţeles cum a avut
Ilie şi Ioan o operă de restabilire spirituală a poporului lor în sentimentul şi
starea de inimă a „părinţilor” sau a „timpurilor bune” ale poporului Israel.
Dacă vestea Bisericii ar fi fost primită de lume, atunci de fapt ar fi urmat o
restabilire a oamenilor la curăţenia şi nevinovăţia copilărească şi i-ar fi
făcut potriviţi pentru credinţă. În cazul acesta nu ar fi fost nevoie ca
Împărăţia lui Dumnezeu să se stabilească prin arătări înfricoşătoare şi
distrugeri şi exterminări a duşmanilor lui Dumnezeu; Dumnezeu nu trebuia atunci
„să lovească ţara cu blestem”. Dar
opera Bisericii cu privire la lume a fost fără rezultat; nu i-a fost dat ei ca
să restabi-lească lumea în acest Veac. Dar acest Ilie, Biserica, Cristos Cap şi
corp, are să restabilească lumea în Veacul viitor. Despre aceasta vorbeşte lsus.
Trebue să observăm, că cuvântul „întâi” care în textul acesta este pus în
paranteză (în Biblia Elberfelder), în cele mai bune manuscrise nu apare şi
neapărat trebuie şters, deoarece, dacă înainte de „ziua mâniei Domnului” există o „restabilire a
tuturor lucrurilor”, atunci se pare a fi un gând nelogic.
Deşi Ilie şi Ioan au preumbrit însărci-narea şi opera Bisericii în
acelaşi mod, totuşi este pe drept spus, că tipului Ioan îi revine o însemnătate
cu totul deosebită. Ioan preumbreşte mai cu seamă opera Bisericii de pe urmă, a
membrelor picioare ale Bisericii. Dacă predicarea lui Ioan a avut un caracter de urgenţă deosebită în
privinţa întoarcerii şi schimbării mentalităţii, prin aceea că a arătat spre
judecata ce sta înaintea uşii („Iată că securea a şi fost înfiptă la
rădăcina pomilor: orice pom care nu face roadă bună este tăiat şi aruncat în
foc” — Matei 3:10), tot astfel a făcut şi Biserica din urmă: ea a sunat încă o
dată din trâmbiţă pentru a trezi „creştinătatea” adormită şi, arătând semnele
vizibile ale decăderii şi ale nenorocirii ameninţătoare, a atras atenţia la
salvarea în Isus Cristos. Dacă Ioan a vestit: „… în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L
cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine, şi care este înaintea mea îmai
înţelept şi mai în vârstă decât mineş " (Ioan 1:26-30), tot astfel vesteşte şi
Biserica, de la urmă, prezenţa Domnului care nu este observată de cei ce dorm.
După cum Ioan n-a îndreptat atenţia poporului asupra sa, tot aşa nici Biserica
nu caută să atragă atenţia lumii asupra sa, prin opere şi activităţi
reformatoare care să atragă atenţia, ea nu încearcă să vestească că este
aducătoare de mântuire şi eliberare, ci îndreaptă atenţia lumii la Cel ce-I mai
mare decât ea, care vine după ea şi care se află chiar în mijlocul lor, fără ca
ei să-L cunoască. Ceea ce zice loan despre sine: “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă
micşorez” (Ioan 3:30), este adevărat şi despre Biserică, şi încă în două
înţelesuri. Întâi este adevărat despre Biserică în totalitatea ei la sfârşitul
acestui Veac; în ce priveşte însemnătatea publică şi influenţa sa ea trebuie să
scadă, pentru că, conform planului lui Dumnezeu, răul se va înmulţi (Matei
24:12) şi toate influenţele bune şi luminătoare trebuie să fie înăbuşite tot mai
mult. De aceea Biserica de la urmă trebuie să prevadă ca şi Ioan, că şi ea
trebuie să fie auzită din ce în ce mai puţin şi să i se dea tot mai puţine
ocazii pentru a câştiga influenţă; ea trebuie să ţină seama de faptul că trebuie
să scadă şi să devină cu totul neînsemnată şi neputincioasă şi în cele din urmă
să se stingă cu totul, în ce priveşte influenţa şi manifestarea vieţii
exterioare. În schimb El creşte; în apusul ei stă „răsăritul luceafărului de
dimineaţă" şi “revărsatul zorilor" zilei Milenare. Cristos în carne trebuie să
moară ca să învie Cristos ca fiinţă spirituală glorioasă, ca să răsară soarele
dreptăţii cu mântuire sub aripile sale. Şi
ceea ce o priveşte pe Biserică, ca întreagă, priveşte pe fiecare membru în
parte: Eu trebuie să mor, pentru ca Cristos, Noua Creatură să trăiască în mine.
Purtătorul omenesc al Spiritului sfânt, vasul pământesc în care se păstrează
comoara, trebuie să fie zdrobit pentru ca măreţia acestei comori să poată ajunge
la deplinătatea ei. Şi înseamnă oare ceva pentru Biserica din urmă, că Ioan mai
târziu, din închisoare, sub persecuţia şi apăsarea sufletească, a trimis să
întrebe pe Isus: “Tu eşti Acela care vine sau să aşteptăm pe altul?” (Matei
11:3). Semnifică şi aceasta o experienţă a membrelor-picioare ale lui Cristos,
că acest Ioan, care odinioară a refuzat să-L boteze pe Isus, pentru că el nu se
simţea vrednic pentru un lucru aşa de deosebit (Matei 3:14), acum, totuşi să se
îndoiască de „Solul legământului” (Maleahi 3:1), a cărui venire el însuşi a
vestit-o? Să ne gândim oare că pot să vină încă astfel de crize asupra
martorilor credincioşi ai lui Dumnezeu, ca ei să se înşele în aceea ce ei înşişi
odată au vestit cu credinţă şi cu siguranţă în numele lui Dumnezeu? Aceasta nu
se pare cu neputinţă. Căci „Ioan” trebue să scadă, iar Domnul trebuie să
crească. Clasa Ioan poate să scadă chiar şi în puterea Spiritului de mărturie şi
să treacă prin perioade de slăbiciune a credinţei. Cu
toate acestea tipul nostru conţine şi o măreaţă mângâiere: Domnul Însuşi îl
mângâie şi întăreşte din nou pe Ioan, prin aceea că El arată spre semnele
prezenţei Sale, la minunile făcute de El şi la care profeţii s-au referit deja: „Duceţi-vă şi
spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi ... Ferice de acela pentru care Eu nu
voi fi un prilej de poticnire”. Totuşi Biserica de la urmă nu va fi mângâiată şi
întărită în credinţa sa prin aceleaşi semne care s-au văzut la prima venire a
Domnului („orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii
sunt înviaţi”); ci vor fi alte semne care arată prezenţa a doua a Domnului şi
dovedesc fără nici o îndoială parousia Sa. Iar Biserica adevărată va avea parte
de această mângâiere. Oare preumbreşte şi aceasta ceva în ce priveşte soarta Bisericii de la
urmă, când auzim că Ioan Botezătorul, profetul onorat de popor, a fost aruncat
în închisoare de către Irod „din cauza Irodiadei”, pentru că Ioan a mustrat
legătura nepermisă a lui Irod cu femeia fratelui său? Şi că la îndemnul
Irodiadei, regele i-a tăiat capul? (Matei 14:1-13). Despre aceasta să auzim cuvintele unui scriitor şi om al lui Dumnezeu,
căruia trebuie să-i fim recunoscători şi pentru cele spuse mai sus. Aceste
cuvinte cari au fost scrise cu mai mult de patruzeci de ani înainte de aceasta,
trebue să ne încurajeze astăzi ca o profeţie admirabilă şi care într-o bună
parte s-a îndeplinit: „Experienţele din urmă ale lui loan Botezătorul sunt marcate mai clar
decât acele ale lui Ilie prin suferinţele sale. Deşi poporul nu l-a ascultat
(Matei 17:12), totuşi pentru un scurt timp l-au recunoscut ca servitor şi profet
al lui Dumnezeu (Ioan 5:35), dar după ce el a vestit prezenţa lui Mesia, îndată
influenţa a început să-i scadă, aşa cum el însuşi a mărturisit, când a vorbit
despre Cristos: “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”. Astfel
trebuie să se întâmple la sfârşitul acestui Veac: opera clasei Ioan (clasa Ilie)
se încheie prin vestea: Împărăţia cerului a venit şi Regele este prezent
… După cum a scăzut Ioan, tot aşa trebuie să scadă Biserica în trup, când
ultimul ei mesaj este dat, până când cel din urmă membru şi-a depus viaţa sa
consacrată lui Dumnezeu şi a trecut dincolo de văl în mărire … Ioan a fost aruncat în închisoare, pentru că a mustrat pe rege pentru
legătura sa nepermisă cu o femeie; şi deşi copiii credincioşi ai lui
Dumnezeu adesea au arătat, că unirea dintre Biserică şi puterile statului este
nepotrivită şi în Scripturi este denumită prostituţie (Apoc. 17:5), cu toate
acestea unirea există mai departe, şi Scriptura se pare a arăta că Biserica
nominală, în timpul când se apropie strâmtorarea, va fi de partea regilor sau
bogaţilor acestui pământ şi se va uni cu ei; iar Biserica adevărată va deveni
nepopulară şi i se va răpi libertatea, întocmai ca lui Ioan Botezătorul, tipul
ei, pentru că ea se împotriveşte cu credincioşie erorii (rătăcirii) şi o
condamnă … Profeţia nu arată numai o legătură strânsă între Biserica nominală şi
autorităţile civile, după cum este cazul în prezent, dar orice observator atent
poate să vadă, că forţa principală prin care aristocraţia regală, clasa
domnitoare, stăpâneşte masele, este superstiţia
că Dumnezeu a ridicat pe aceşti “oameni mari”
să domnească asupra lor, deşi aceştia adesea sunt foarte slabi şi vicioşi; iar a
te ridica contra tiraniei şi a nedreptăţii şi a pretinde dreptate, libertate şi
drepturi egale, înseamnă a te pune contra voinţei lui
Dumnezeu. Lupta viitoare dintre clasa stăpânitoare şi masele din toate ţările
civilizate va fi de
un fel deosebit: oamenii liniştiţi, conservatori şi religioşi, fiindcă se tem că
societatea se va prăbuşi cu totul în haos şi anarhie, vor prefera în mod natural
monarhia, opresiunea şi restrângerea libertăţii decât ceva care desigur trebuie
să fie şi mai rău. Prin urmare ei se vor pune de partea bisericii şi a statului
şi împreună cu bogaţii şi puternicii pământului vor încerca să oprească
“războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”
… Numai oamenii iubitori de ordine şi conservatori — care văd ce
însemnătate are revoluţia socială viitoare în planul lui Dumnezeu, adică
înlăturarea sistemelor decadente a căror timp a trecut şi pregătirea lumii
printr-un proces de egalizare pentru domnia milenară a dreptăţii — vor fi în stare să înţeleagă situaţia şi
să procedeze în conformitate cu aceasta. Ei însă vor fi rău înţeleşi şi
încercările lor, de a arăta adevărata situaţie, vor fi probabil împiedicate de
aceia care nu văd rezultatul minunat şi din cauză că nu sunt în stare să-şi pună
voinţa şi planul lor în funcţiune, nu pot cunoaşte planurile lui Dumnezeu. Când
se va considera că sunt necesare măsuri de represiune, de restrângere şi de
constrângere, atunci acestea măsuri nu vor include numai organizaţiile
muncitoreşti şi presa care apără şi luminează drepturile acestora, ci şi pe
aceia care arată planul lui Dumnezeu şi adevărata cauză a marelui necaz precum
şi singurul remediu pentru stările rele şi mizeria popoarelor. Da, timpul poate
nici nu este departe când măsurile de represiune contra oricărei încercări a
sfinţilor de a răspândi vestea bună a Împărăţiei viitoare vor fi puse în
funcţiune. Toate acestea se vor face sub pretextul că interesele generale şi
binele public pretind astfel de represiuni … Aceeaşi necesitate de a restrânge libertatea ideilor politice şi sociale
se va crede, probabil, că trebuie să se aplice şi la libertatea de exprimare în
chestiuni religioase, care de fapt stă la baza oricărei libertăţi. Nu va fi
surprinzător, când într-o bună zi, în locul Marii Republici (Statele Unite ale
Americii), de acum, se va stabili “un guvern tare”, o monarhie; şi este posibil
ca să se stabilească şi să se vestească un standard comun de credinţă
religioasă. A învăţa ceva afară de acest standard de credinţă stabilit, ar
însemna a te face un criminal politic şi a fi tratat şi pedepsit în conformitate
cu această situaţie. Două învăţături folositoare putem trage din aceasta, indiferent dacă
stările viitoare vor dovedi că noi am interpretat mărturia profetică în mod
corect sau nu, şi acestea sunt următoarele: Mai întâi noi trebuie să fim
îmbrăcaţi şi înarmaţi cu adevărul invincibil în aşa fel încât persecuţiile care
ar veni asupra noastră să ne ducă la un zel şi mai mare. Ele să nu ne conducă la
o stare în care, din cauza surprinderii şi fricii, să coborâm steagul credinţei
noastre sau să capitulăm când regii pământului se vor ridica contra noastră
împreună cu conducătorii religioşi, şi ne-ar constrânge să tăgăduim adevărul pe
care Dumnezeu ne-a dat privilegiul să-l mărturisim ca servii şi reprezentanţii
Săi. (l Ioan 1: 3) Apoi,
consideraţia noastră cu privire la viitor să ne servească în a ajuta pe
fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu să se folosească de marile ocazii şi
privilegii ale secerişului”. Aceasta a scris acest scriitor cunoscut. A citit el Cuvântul lui Dumnezeu
corect? L-au îndreptăţit evenimentele ulterioare? Noi credem că el a văzut
foarte clar şi foarte adevărat lucrurile, şi ce nu-i îndeplinit se poate încă
îndeplini. Rămâne încă de răspuns la o întrebare: Dacă loan „este Ilie care trebuia
să vină“, dupăcum a spus Isus, de ce Ioan însuşi contrazice acest lucru? Când
evreii din Ierusalim au trimis pe preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?
El a recunoscut şi n-a tăgăduit, şi a mărturisit: “Eu nu sunt Hristosul.” Şi ei
l-au întrebat: “Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: “Nu sunt.” “Eşti
prorocul?” Şi El a răspuns: “Nu.”” (Ioan 1:19-21). Noi
înţelegem că Ioan a răspuns conform adevărului. Eu nu sunt Cristosul şi Eu nu
sunt profetul promis, despre care a profeţit Moise in Deuteronomul 18:15: „Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica din
mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine: să ascultaţi de El!”. Acest
profet, despre care nu toţi evreii au ştiut că are să fie Cristosul, a fost
Acela care trebuia să vină şi la care s-a referit
Ioan. Dar
de ce nu se prezintă el pe sine ca Ilie? Noi trebue să presupunem că atunci Ioan
nu ştia că el într-un anumit înţeles a fost Ilie care va veni. Probabil că el a
recunoscut acest lucru mai târziu; dar atunci evident că încă n-a trebuit să
ştie. Tot aşa se întâmplă şi cu Biserica. A ştiut oare Biserica lui Cristos în
tot timpul că ea este „Ilie”? Desigur că nu. Noi credem că ea numai la sfârşitul
acestui Veac a primit adevărata lumină despre acest
lucru. Pe
de altă parte, răspunsul negativ al lui Ioan tocmai atrage atenţia că marele
Ilie va veni. Ioan trebuia să nu îndrepte atenţia ascultătorilor asupra
persoanei sale, ci asupra Aceluia care va veni. El, la care se referă Ioan, a
fost Ilie în înţelesul mai înalt; El a fost profetul; El a fost
Cristosul! Tot
aşa, Biserica adevărată nu va încerca să îndrepte atenţia lumii asupra sa. Dacă
noi “suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos” (2 Corinteni 5:20), totuşi noi
nu ne numim „locţiitorii lui Cristos pe pământ”; noi nu îmbrăcam haine
strălucitoare şi nu punem pe cap o coroană triplă pentru a atrage atenţia
poporului dela „cel care trebuie să
vină” asupra noastră. Noi nu spunem: “Eu sunt Hristosul", chiar dacă
vestim că „Timpul s-a apropiat” (Luca 21:8) şi chiar dacă Biserica într-un
anumit înţeles a putut să zică cu siguranţă: Eu sunt Cristosul. Ea nu va zice
aceasta niciodată; aceasta ar fi în gura ei o pretenţie lipsită de înţelepciune,
fiindcă ea n-ar putea fi înţeleasă în mod adevărat, aşa cum o descrie apostolul:
„Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.” (1
Corinteni 12:27). Şi motivul pentru care Biserica nu se numeşte Cristos sau
“trupul lui Hristos", este acelaşi motiv pentru care Ioan n-a vrut să se
prezinte ca Ilie. Dacă el făcea aceasta, credincioşii s-ar fi plecat înaintea
lui în adoraţie idolatră şi astfel i s-ar fi închinat lui în loc să I se închine
şi să-I dea onoare „celui care trebuia să vină". Dacă am înţeles că Ilie este un tip al Bisericii adevărate, Cap şi corp,
atunci cu atât mai uşor vom putea înţelege de ce s-a arătat Domnul nostru
însoţit de Moise şi Ilie, când a vrut să se prezinte ucenicilor Săi în gloria
viitoare, pe munte. Moise este repvezentantul Veacului Iudeu, iar Ilie este
reprezentantul Veacului Evanghelic; în Moise este reprezentată misiunea care a
fost dată adevăratului Israel după trup, iar în Ilie este reprezentată misiunea
Bisericii. Amândoi, atât Moise simbolic cât şi Ilie simbolic, au arătat spre
“cel care trebuie să vină", spre Cristos în gloria Sa. Şi dacă ucenicii trebuiau
să înţeleagă cine este Cel ce S-a arătat în această glorie, a cărui faţă
strălucea ca soarele şi a cărui veşminte au fost albe ca lumina, atunci ei
trebuiau ajutaţi să înţeleagă aceasta prin apariţia Domnului împreună cu Moise
şi Ilie care indicau spre această glorie. Apariţia lui Moise şi a lui Ilie a
vrut să ne mai spună că atunci când Isus Cristos se va descoperi în gloria Sa,
odată cu El se va descoperi şi gloria evreilor adevăraţi cât şi gloria Bisericii
adevărate a lui Cristos. „Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă
veţi arăta şi voi îIlieş împreună cu El în slavă.” (Coloseni 3:4). Tot atunci,
poporul de legământ al lui Dumnezeu va străluci înaintea oamenilor într-o nouă
lumină pentru credincioşia lui faţă de Dumnezeu. Acestea ne ajută să înţelegem, pentru ce Şi-a descoperit Isus gloria Sa
pe munte însoţită de aceste două figuri. Aceasta va fi gloria Domnului când va
veni să restabilească „toate lucrurile, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura
tuturor sfinţilor Săi proroci” (Fapte. 3:21). Şi aceasta va fi mărirea lui Ilie
(în viziunea schimbării la faţă, Ilie reprezintă numai corpul Domnului,
Biserica, deoarece El Însuşi este prezent) şi mărirea lui Moise, când ei
amândoi, deşi la niveluri diferite, vor putea fi conlucrători în această operă
măreaţă. Broşură în limba germană, scrisă de fratele Samuel Lauper