“ADU-ŢI AMINTE DE ZIUA
DE ODIHNĂ" Matei
12:1-13 “Căci Fiul Omului este
Domn al sabatului.” Cei care au puţin din
adevăr sunt uneori foarte pedanţi în privinţa formalităţilor. Lucrul acesta a
fost adevărat cu evreii
la prima venire. Zilele de sărbătoare, zilele de post, sabatele şi zeciuielile
au fost foarte atent respectate de ei, dar lucrurile mai importante din lege, în
ceea ce priveşte dreptatea şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, au
fost grav neglijate. Aceasta este mărturia Domnului nostru. La fel şi astăzi,
sunt oameni care dau atenţie
strictă frecventării bi-sericii şi diferitelor formalităţi religioase, dar care
neglijează complet adevăratul spirit şi intenţia poruncilor scripturale. Grija
lor pentru formalităţi pare să-i mulţumească, considerând că ei sunt buni, atât
de buni cât trebuie să fie, şi astfel îi împiedică să facă o reformare
amănunţită a vieţii şi să caute să aducă toate afacerile ei în armonie cu legea
divină, iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii
noştri. Evreii din zilele Domnului nostru au pus mare accent pe ţinerea
Sabatului, fapt care potrivit unor oameni din zilele noastre, trebuia să fie o
mare mărturie a sfinţeniei lor şi a deplinei armonii cu toată Legea — dar nu
aceasta a fost aprecierea Domnului nostru. Ei chiar L-au mustrat pe Domnul
nostru şi pe ucenicii Săi în privinţa neglijării sabatului, deşi în general ei
au admis integritatea caracte-rului lor. Într-una din aceste ocazii, în care
mustrarea a venit de la Farisei, Domnul nostru a preluat subiectul şi l-a
explicat, arătând că ei au înţeles cu totul greşit scopul divin privitor la
Sabat. Acesta n-a fost intenţionat să fie o povară, ci o binecuvântare; n-a fost
dat pentru Dumnezeu, ci pentru om. El le-a atras atenţia să vadă că ucenicii Săi
nu făceau nici un rău, că doar îşi potoleau foamea, după lege. El a dovedit apoi
corectitudinea poziţiei Sale, prin autorităţi pe care ei erau dispuşi să
le accepte. Ei îl recunoşteau pe David ca un om sfânt, aprobat de Dumnezeu, şi
le-a arătat cum David sub presiunea foamei a mâncat pâinea care, altfel,
ar fi fost în afara legii s-o mănânce. Apoi El a aşezat principiile generale, că
deşi munca era interzisă prin Lege, aceasta era ca să le aducă odihnă, tihnă,
întărire şi binecuvântare şi nu să aducă foame, neplăcere şi necaz pentru om sau
pentru animal. El le-a amintit faptul că o anumită lucrare era făcută în sabat
de către preoţi şi sub îndrumarea divină, şi că aceasta dovedeşte că
munca făcută ca sacrificiu pentru ajutorul altora, precum şi pentru nevoile lor
proprii, nu putea fi încălcarea poruncii a patra. După ce Se declară pe deplin
calificat să decidă problema Sabatului, El le spune că fiind atenţi la litera
Legii, ei neglijau spiritul ei şi trebuiau să înveţe că Domnul doreşte milă,
compătimire, îndurare, iubire, mai mult decât jertfe, şi în consecinţă orice
fapte de milă, compătimire, îndurare, iubire făcute în ziua de Sabat, sunt mai
plăcute lui Dumnezeu decât jertfele făcute în Sabat şi în alte zile în templul
tipic. Cu această înţelegere corectă în mintea lor, ei n-ar fi condamnat pe
ucenicii Lui, pe care El, Stăpânul Sabatului, nu i-a
condamnat. Orbirea fariseilor în ce priveşte inter-pretarea potrivită a Legii
sabatului este arătată de faptul că, chiar şi după ce Domnul nostru le-a dat
această explicaţie, ei evident au presupus, totuşi, că în timp ce ar fi corect
ca un preot să lucreze în templu la aducerea unei jertfe, ar fi contrar
aceleiaşi legi ca cineva să vindece bolnavi şi să aline suferinţa. Domnul nostru
însă le-a descoperit îndată eroarea, dacă nu ipocrizia inimilor lor. El ştia
bine că în iubirea lor de câştig, ei ar fi ajutat o oaie sau un asin să iasă din
groapă în ziua Sabatului pentru că acestea reprezentau o valoare, şi rămânând în
groapă în timpul Sabatului putea însemna moartea animalului, şi deci o pierdere
financiară. Astfel le-a arătat că ei ştiau bine cum să interpreteze legea
corect, larg, când le atingea punga, dar erau aşa de lipsiţi de milă,
compătimire, iubire, şi că nu o interpretau cum se cuvine în ceea ce priveşte
faptele de milă, unde pierderea financiară sau câştigul nu erau
implicate. Domnul nostru, ca evreu, a fost obligat faţă de Legământul Legii atâta
timp cât a trăit; pentru că în nici un sens al cuvântului El nu a pus capăt
Legământului Legii până la moartea Sa — atunci El a devenit “sfârşitul
îlegămân-tuluiş legii pentru îndreptăţirea oricărui credincios”. În consecinţă,
în timpul misiunii Sale ar fi fost ilegal, un păcat, ca Domnul nostru să încalce
vreuna din codiţiile Legământului Legii. Trebuie, deci, să înţelegem din
cuvântarea prezentată aici că evreii, în timp ce neglijau lucrurile mai
importante şi interesul adevărat al Legământului Legii, au căzut în anumite
obiceiuri de a gândi şi în anumite datini care erau denaturări ale Legii şi
total necorespunzătoare sensului ei real. Fariseismul devenise formalism în
multe privinţe. S-a pretins că potrivit înţelegerii lor privitoare la
nerespectarea Sabatului, ucenicii au treierat grâu când l-au frecat în palmă. De
asemenea s-a pretins, şi s-a argumentat cu seriozitate aparentă, că dacă cineva
umbla pe iarbă cu pantofi cu talpa fixată în cuie, în ziua Sabatului, aceea era
o încălcare a Legii, pentru că aceea ar produce un fel de treierare, deoarece el
ar putea călca unele seminţe. Cu aceeaşi seriozitate s-a pretins că a prinde un
purice de pe o persoană ar fi un fel de vânătoare, şi astfel ar fi o încălcare a
Sabatului. Se spune chiar că a fost o dispută pentru a stabili dacă să fie
mâncat sau nu un ou proaspăt în prima zi a săptămânii, deoarece implica muncă
din partea găinii în ziua a şaptea; şi foarte probabil, dacă ar fi fost
inventate ceasurile pe vremea aceea, toate ar fi fost oprite în Sabat. Domnul
nostru arată prin critica Sa, că aceasta era numai ipocrizie şi o înşelare
proprie din partea fariseilor, care găseau că este mai uşor să arate dreptate pe
dinafară, în astfel de lucruri neînsemnate, decât să ia în considerare şi să
caute să se supună lucrurilor importante ale legii — dreptăţii şi milei. Domnul
nostru le-a arătat că lui Dumnezeu, aşa cum a prezis, Îi plăcea mai mult mila
decât Îi plăceau jertfele, şi că dacă ei aveau spiritul Lui în privinţa acestui
lucru, ei n-ar condamna cu ipocrizie pe semenii lor care de fapt nu făceau nici
un rău, şi nici nu s-ar îndreptăţi şi mândri în superstiţia şi ipocrizia
lor. Aceasta a fost o introducere la ceea ce a urmat, şi a pregătit drumul.
Fiindcă, mergând la sinagogă în aceeaşi zi, Domnul nostru a găsit un sărman
invalid care avea nevoie de ajutor, şi în timp ce fariseii se uitau, aşteptând o
ocazie să-L condamne pentru nerespectarea Sabatului, conform pretenţiilor lor
false în legătură cu acesta, El a folosit ocazia să facă o mustrare înainte de a
face vindecarea, dându-Şi seama, fără îndoială, că efectul asupra ascultătorilor
Săi ar fi mai mare în felul acesta. El
a ştiut ce să-i înveţe — El a ştiut punctele lor sensibile în privinţa
egoismului, şi că oricât de mult puteau să se înşele pe ei înşişi şi pe alţii
teoretizând în legătură cu respectarea Sabatului, când se ajungea la o problemă
de pierdere sau câştig, ei erau în stare să se lepede de superstiţia lor şi să
procedeze în acord cu interesul lor, şi a pus întrebarea dacă ar scoate sau nu
oaia sau asinul căzuţi într-o groapă în ziua Sabatului. Atât El cât şi ei ştiau
bine ce ar face, care era obiceiul, şi ca atare, fără să aştepte un răspuns,
fiindcă era de la sine înţeles, El a continuat să arate că sărmanul invalid din
faţa Sa valora cu mult mai mult decât oaia sau asinul, şi că era prins în păcat
şi boală de către Adversar, şi dacă era corect să scoată oaia sau asinul, cu
atât mai mult ar fi corect să ajute un semen în necaz în ziua de
Sabat. După ce a răspuns astfel în privinţa situaţiei lor dificile şi a mustrat
spiritul lor greşit, Domnul nostru a trecut la vindecarea invalidului şi astfel
să arate, mai înainte, puterea glorioasă şi binecuvântările care vor veni mai
abundent odată cu stabilirea Împărăţiei Sale — în timpul
Mileniului. Sabatul evreiesc faţă de cel
creştin Fiecare obligaţie omenescă este bazată pe o lege divină. Privind Sabatul
evreiesc, aflăm că acesta a fost a şaptea zi a săptămânii şi a fost făcut
obligatoriu printr-o poruncă divină — fiind una din cele zece porunci date lui
Israel la muntele Sinai, prin urmare nu aveau libertatea să-l ţină oricum, ci
era obligatoriu în condiţiile clar declarate. A încălca a patra poruncă din
Decalog, însemna a încălca un punct al legii; şi a încălca un punct al legii
însemna a încălca toată legea; pentru că oferta vieţii veşnice făcută evreului
se baza pe absoluta supunere a lui la această lege — nu de supune-rea la
majoritatea acestor norme, ci de supunerea la toate normele fără nici o
excepţie. Dar, după cum am văzut până aici şi după cum Domnul nostru şi
apostolii explică clar, nici un israelit n-a respectat sau n-a putut respecta
toate punc-tele legii lor, şi în consecinţă, conform legămân-tului lor, nici
unul dintre ei nu a fost îndreptăţit la viaţă veşnică. Având în vedere acest
lucru, minuţiozitatea Fariseilor, că nici chiar o faptă bună nu trebuia să se
facă în ziua aceea, este tot atât de amuzantă şi nechibzuită ca pretenţia
lor că ei erau sfinţi, deplin acceptabili pentru Dumnezeu, datorită grijii lor
exagerate în privinţa aspectelor exterioare formale şi tipice ale legii, în timp
ce neglijau spiritul întregii legi — iubire supremă pentru Dumnezeu şi iubire
pentru aproapele lor ca pentru ei înşişi. Creştinul a ajuns în legătură cu Dumnezeu nu sub termenii Legământului
Legii făcut cu evreii, ci sub termenii Noului Legământ, sigilat şi ratificat cu
sângele scump al lui Cristos; de aceea el nu are nimic de-a face cu termenii şi
condiţiile legământului evreiesc, care se refereau numai la Israelul după trup.
Faptul că prin faptele Legământului Legii nici un om nu a fost îndreptăţit
înaintea lui Dumnezeu (Romani 3:20), ne face să ne bucurăm că avem un legământ
“mai bun” cu Dumnezeu prin Cristos — sigilat printr-o jertfă pentru păcat mai
mare şi însoţit de “făgăduinţe mai bune”. Legământul nostru, Noul Legământ, este
cu mult mai presus decât Legământul Legii, întocmai cum Mijlocitorul lui,
Cristos, este cu mult mai presus decât Moise, mijlocitorul Legământului Legii;
după cum şi Israelul spiritual este cu mult mai presus, în orice privinţă, decât
Israelul trupesc. Temelia legământului nostru nu sunt Cele Zece Porunci, scrise
pe piatră, date la Sinai, ci o declaraţie mult mai înaltă a acelei legi divine —
spiritul acelei legi, sensul, scopul, marea împlinire a legii divine, Cele Zece
Porunci fiind doar o prezentare incompletă a ei, coborâtă la o cât mai bună
înţelegere a acelui popor. Porunca noastră nouă, legea noastră nouă, cum a fost
exprimată de Învăţătorul nostru, Isus, nu este compusă dintr-un număr de
ameninţări: Să nu! Să nu! ci este compusă dintr-o poruncă: Să iubeşti pe
Domnul, Dumnezeul tău, şi pe semenii tăi. Iubirea este împlinirea, nu numai a codului evreiesc, ci este împlinirea
şi a întregii legi a lui Dumnezeu, aşa cum se referă la El Însuşi şi la
toate creaturile Sale. În această poruncă nouă, baza Noului Legământ, nu este
nici o referire la o zi de sabat. Cu toate acestea, aşa cum cele zece porunci
ale lui Israel şi legămân-tul lor şi mijlocitorul lor au preumbrit
această lege mai înaltă a iubirii şi Legământul nostru Nou, şi pe Marele
nostru Mijlocitor, tot aşa aflăm că aspectul Sabatului din legea evreiască are
un antitip, pe un plan mai înalt, în experienţa creştină — un Sabat mai bun. În
tip a fost o odih-nă fizică pentru israelitul tipic; în antitip ea este o odihnă
mintală, o odihnă a inimii pentru israelitul antitipic. Precum ziua de Sabat
evreiesc a simbolizat odihna inimii, bucuria şi pacea pe care creştinii le pot
avea prin credinţa în Cristos — recunoscând că păcatele lor sunt iertate,
nelegiuirile lor sunt scuzate şi sunt împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului
Său — tot aşa legea Noului Legământ, iubirea, porun-ceşte tuturor celor care
sunt în Cristos Isus să se odihnească în deplină credinţă în marea
lucrare terminată pentru noi de către Mijlocitorul nostru la Calvar. Aşa cum
declară apostolul, “fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace
îodihnăş cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. Astfel ne bucurăm de
odihna sau Sabatul Noului nostru Legă-mânt. Astfel, noul Mijlocitor a prevăzut
pentru Israelul spiritual o odihnă cu mult mai bună decât aceea care a fost
prevăzută prin mijlocitorul tipic pentru Israelul tipic. După cum şapte este un
tip al perfecţiunii, al întregului, tot aşa ziua a şaptea de odihnă a fost un
tip al odihnei complete sau perfecte pe care noi o avem în
Cristos, de care Israelul după trup nu s-a bucurat niciodată şi nici nu putea să
se bucure. Sabatul sau odihna sub Noul Legământ nu este numai pentru o zi — vai, cât
de obosiţi am fi dacă ne-am putea odihni în îndestularea lui Cristos numai o zi
din şapte! Dar noi ne putem odihni continuu în Cristos, în “fiecare zi şi în
fiecare oră” — neîncrezându-ne în îndestularea noastră proprie, ci în a Lui.
Astfel ne odihnim de faptele de îndreptăţire proprie, de toate strădu-inţele de
a ne îndreptăţi în faţa lui Dumnezeu. Acceptând îndreptăţirea oferită nouă
gratuit prin sângele scump şi odihnindu-ne în ea continuu, noi dăm în întregime
puţinul nostru serviciu iubitor Domnului şi în opoziţie cu păcatul; nu ca
să obţinem odihnă şi îndreptăţire, ci ca jertfe de mulţumire că deja am primit
această binecuvântare prin harul divin. Astfel, după cum declară apostolul:
“Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum
S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. Dumnezeu a predat opera răscumpărării lumii
în mâinile lui Cristos, şi citim că “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată
judecata a dat-o Fiului”. La fel şi noi, am încredinţat toate afacerile noastre
în mâinile Sale şi ne odihnim în El — ţinând un Sabat continuu, toate zilele
săptămânii şi toate săptămânile anului. În
legătură cu odihna fizică însă, noi nu suntem sub nici o poruncă de felul acesta
pe care Domnul şi Cuvântul Său să o fi dat, decât că legea noastră, a iubirii,
cere ca noi să slăvim pe Dumnezeu în corpul şi în spiritul nostru, care sunt ale
Lui, şi deci să respectăm acele reguli şi reglemăntări legate de corpurile
noastre în privinţa hranei, îmbrăcămintei şi odihnei care să ne califice cel mai
bine şi să ne facă capabili să facem serviciul divin. Deşi noi am fi fericiţi ca
toţi oamenii să poată recunoaşte aceste lucruri din punctul de vedere al Noului
Legământ, totuşi ştim că nimeni nu le poate privi şi respecta din acest punct de
vedere, decât aceia care au intrat în relaţia Noului Legământ cu Dumnezeu, şi
noi ştim că aceştia sunt relativ puţini din populaţia lumii — totuşi speranţa noastră este că la timpul
cuvenit al lui Dumnezeu, în Veacul Milenar, toată omenirea va fi adusă la
cunoştinţa şi aprecierea acestui Nou Legământ, şi atunci vor putea, dacă vor
vrea, să se bucure de toate prevederile lui, incluzând această odihnă a
credinţei, Sabatul antitipic — de care se poate bucura numai poporul credincios
al lui Dumnezeu. Totuşi, între timp, oamenii printre care trăim, din cauza diferitelor
idei greşite atât despre Legământul Legii cât şi despre Noul Legământ, au
stabilit o zi din săptămână ca zi Sabat sau de odihnă, şi noi, ca şi creştini
care ne bucurăm de Sabatul adevărat al odihnei şi al păcii în Cristos, suntem
bucuroşi să ne folosim de aceste reglementări ale lumii ca să ne reţinem de la
munca pământească şi să ne dedicăm lucrurilor spirituale, sărbătoririi
spirituale şi zidirii spirituale a caracterului în dreptate. Dar în timp ce o
recunoaştem şi o sărbătorim cu grijă, pentru că este legea ţării, şi în timp ce
suntem bucuroşi să avem această ocazie specială pentru părtăşie creştină şi
cooperare spirituală, noi negăm cu totul că este din obligaţie divină. Şi în
timp ce am respecta orice zi care ar fi stabilită de către “autorităţile care
sunt”, ne bucurăm în mod deosebit că s-a adoptat de comun acord ziua, pe care
noi o preferăm tuturor celorlalte fiindcă ea aminteşte învierea Domnului şi
Învăţătorului nostru şi, prin urmare, începutul odihnei credinţei noastre în
El. Turnul de Veghere din 15. 02. 1898
[2268]