Cronologia este necesară pentru
înţelegerea profeţiei -- Date indispensabile furnizate
în Biblie -- De la crearea lui Adam până la 1873 d. Cr.
au fost 6000 de ani -- O expunere a cronologiei biblice
în perioade mari -- Examinarea ei în detaliu -- De la
creare până în ziua când apele potopului au secat --
Până la Legământul avraamic -- Până la darea Legii --
Până la împărţirea Canaanului între seminţii -- Perioada
judecătorilor -- Perioada împăraţilor -- Perioada
pustiirii -- Până la 1873 d. Cr. -- Prin ce diferă
această cronologie de cea a episcopului Usher, dată în
Bibliile englezeşti -- Data adevărată a naşterii
Domnului nostru
În acest capitol vom prezenta dovezile
biblice care arată că de la crearea lui Adam şi până în anul
1872 d. Cr. s-au scurs 6000 de ani, şi că, prin urmare, de
la 1872 d. Cr. am intrat din punct de vedere cronologic în a
şaptea mie de ani sau în Mileniu -- prima parte a lui, şi
anume „Ziua Domnului”, „ziua de strâmtorare”, trebuind să
fie martorul sfărâmării în bucăţi a împărăţiilor acestei
lumi şi al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu sub toată
întinderea cerurilor.
Cronologia este de asemenea necesară ca
bază pentru examinarea perioadelor profetice. Înainte de
toate trebuie să stabilim unde ne găsim în curgerea
timpului, şi ca să facem acest lucru trebuie să avem date
vrednice de încredere pentru a se face calculul; ca atare,
vom începe cu subiectul cronologiei. Iar o cronologie
completă a istoriei omenirii trebuie neapărat să înceapă cu
crearea omului.
Durata timpului de la crearea omului este
evaluată în diferite feluri. Printre cei care acceptă
relatarea biblică nu poate fi decât o diferenţă mică de
păreri, dar printre cei care o resping, diferenţele sunt
enorme, variind între zece mii şi ((B34)) sute de mii
de ani. Aceste presupuneri sunt bazate pe fapte care nu
îngăduie decât vagi temeiuri pentru asemenea concluzii
extravagante şi nesăbuite. De exemplu, găsirea unor vârfuri
de săgeţi din cremene în turbăriile din Elveţia şi din
Irlanda, la o adâncime considerabilă de la suprafaţă, este
luată ca dovadă că suprafaţa era cândva la nivelul
unde au fost găsite acestea, şi că muşchii de turbă au
crescut treptat în jurul şi deasupra lor; iar timpul necesar
pentru o asemenea creştere este calculat după rata actuală a
creşterii într-un secol, care este foarte mică. Dacă
premisele lor ar fi adevărate, ar dovedi că omul a trăit cu
sute de mii de ani în urmă. Însă alţi geologi vor arăta, şi
cu bune temeiuri, că aceste turbării au fost odată atât de
moi încât un vârf de săgeată din cremene putea cu uşurinţă
să se afunde treptat la o mare adâncime în câteva secole.
Cităm un alt exemplu: „Făcându-se sondaje
în solul mâlos al văii Nilului, au fost descoperite două
cărămizi arse, una la o adâncime de douăzeci, iar cealaltă
la douăzeci şi patru de iarzi (1 iard = 0,9144 m -- n.e.).
Dacă socotim grosimea anuală a depozitului format de râu la
opt ţoli într-un secol, trebuie să atribuim primei cărămizi
o vechime de 12.000 de ani, iar celei de-a doua de 14.000.
Prin calcule asemănătoare, Burmeister [un geolog
celebru] presupune că s-au scurs 72.000 de ani de la prima
apariţie a omului pe pământul Egiptului, iar Draper [un alt
geolog renumit] atribuie omului european care a fost
martorul ultimei epoci glaciare o vechime de peste 250.000
de ani.*
*Prof. N. Joly, în cartea „Man before
metals” („Omul înainte de metale”), pag. 183.
Desigur, „dacă estimăm” mari, vom
ajunge la aceleaşi concluzii mari. Dar unii dintre
noi sunt destul de neştiinţifici pentru a întreba dacă nu
este mai mult decât posibil ca depunerile de nămol ale
Fluviului Nil să fi fost foarte neregulate, ca şi în cazul
altor ((B35)) râuri care uneori îşi schimbă albiile
şi-şi spală uimitor malurile printr-o singură revărsare. Ne
amintim apoi de potopul din ziua lui Noe, nu numai menţionat
în mod deosebit în Biblie, dar şi păstrat în cele mai vechi
tradiţii ale popoarelor păgâne, şi ne întrebăm cât nămol şi
pietriş s-a format peste cei opt ţoli într-un secol. Ne
întrebăm de asemenea cum de aceste minţi mari nu s-au
gândit, cum fireşte unele nu prea mari s-au gândit,
că două cărămizi aruncate în acel „sol mâlos”, pe
vremea când era acoperit cu apă şi era foarte moale, se vor
scufunda la o distanţă apreciabilă prin propria lor
greutate, fiind cu mult mai dense decât solul mâlos. Cât
despre diferenţa de adâncime între cele două cărămizi, unei
minţi neştiinţifice muchie sau pe un capăt, în timp
ce cealaltă, căzând cu partea mai lată, s-ar scufunda mai
încet, decât să presupună că oameni care au trăit la
interval de două mii de ani au făcut două cărămizi exact la
fel.
Nu sunt mulţi ani de când a fost găsit
scheletul unui om într-o albie veche a Fluviului
Mississippi, şi nişte geologi au început să calculeze câte
mii de ani ar putea fi indicaţi de numărul mare al
picioarelor de noroi, mâl etc., care acopereau scheletul, şi
şi-au închipuit că au un specimen foarte valoros de om
preistoric. Mai târziu însă, găsind la câteva picioare sub
schelet nişte bucăţi dintr-o „barcă cu fundul plat”, din
acelea care se foloseau pe Mississippi cu mai puţin de
cincizeci de ani în urmă, calculele au fost răsturnate
complet, şi omenirea a fost uşurată de „încă o dovadă”
că lumea este mai veche cu sute de mii de ani decât învaţă
Biblia.
Lăsând la o parte presupunerile
discordante şi cu totul nesigure ale unor geologi asupra
acestui subiect al cronologiei, recurgem pentru informaţii
la istoria omenirii. Şi ce aflăm? Istoria celor mai vechi
popoare păgâne poate fi urmărită clar şi distinct mai puţin
de 3000 de ani în urmă. Mai încolo totul este tradiţie
întunecată, nesigură, mitică, legendară şi ((B36))
nedemnă de încredere. Istoria romană nu se întinde aşa de
mult în urmă, deoarece nu sunt decât două mii şapte sute de
ani de când a fost fondată Roma, şi apoi primele ei secole
sunt mult învăluite în tradiţii nesigure. În istoriile
babilonienilor, sirienilor şi egiptenilor, mergând cu trei
mii de ani în urmă, ajungem la o perioadă unde rapoartele
lor sunt fragmentare şi învăluite în mare obscuritate. În
istoria Chinei ajungem la dinastia Tchou, unde evenimentele
istoriei chineze „încep să fie mai vrednice de
încredere”. În Grecia, renumită pentru erudiţia ei în cei
3000 de ani trecuţi, la care ne-am putea aştepta mai mult
decât la alte popoare să găsim o istorie corectă, ce găsim?
Găsim că datele lor sunt corecte în ultimii 2600 de ani, dar
nu mai mult. Înainte de aceasta, ajungem la ceea ce este
cunoscut ca „epoca legendară, mitică sau preistorică” a
Greciei. Singura relatare raţională şi coerentă a primilor
trei mii de ani ai omului pe pământ se găseşte în Biblie; şi
acest fapt este desigur în armonie cu pretenţia ei la
originea, îndrumarea şi păstrarea divină.
Cum este cu istoria, aşa este şi cu
datele: lumea n-are nici un mijloc în afară de Biblie pentru
a-şi urmări cronologia dincolo de anul 776 î. Cr. Asupra
acestui subiect cităm pe profesorul Fisher de la Colegiul
Yale. El zice: „La o metodă exactă de stabilire a datelor
s-a ajuns încet. Inventarea erelor a fost indispensabilă
pentru acest scop. Cel mai devreme timp definit
pentru datarea evenimentelor a fost stabilit în Babilon --
era lui Nabonassar, anul 747 î. Cr. Grecii (cam din anul 300
î. Cr.) au datat evenimentele de la prima victorie
consemnată la jocurile olimpice, anul 776 î. Cr. Aceste
jocuri aveau loc în fiecare al patrulea an. Fiecare
olimpiadă era astfel o perioadă de patru ani. Romanii, deşi
n-au datat evenimentele decât la câteva secole după fondarea
Romei, au început să dateze de la acel eveniment,
adică de la 753 î. Cr.”
Pentru a da încă o dovadă că multe din
aşa-zisele istorii ale trecutului îndepărtat abundă în
fantezii şi tradiţii ((B37)) mitice, astfel încât să
le facă lipsite de valoare în privinţa datelor cronologice
şi cu totul nevrednice de consideraţie, cităm după cum
urmează din Enciclopedia Americană, sub titlul Cronologie:
„Istoria popoarelor vechi, dacă facem o
excepţie în cazul evreilor, merge în urmă în perioadele
mitice ale miilor sau milioanelor de ani; şi chiar după ce
relatările încep să ia un aspect istoric, discrepanţele sunt
foarte mari. . . Inscripţiile asiriene, babiloniene şi
egiptene sunt în limbi inexistente astăzi şi în caractere de
mult ieşite din uz. . . Datele greceşti sau romane sunt în
genere bine adeverite până la prima olimpiadă, anul 776 î.
Cr. şi la stabilirea Consulatului, anul 510 î. Cr., înainte
de acestea ele fiind mai cu seamă tradiţionale sau
legendare. Herodot este valoros numai în privinţa
evenimentelor din timpul său, cam pe la 450 î. Cr., şi a
celor cu un secol sau două mai devreme”.
Clinton, în lucrarea sa asupra
cronologiei Greciei (pag. 283), spune: „Istoria conţinută în
Scripturile ebraice prezintă un remarcabil şi plăcut
contrast cu istorisirile timpurii ale grecilor. În acestea
din urmă, cu greutate urmărim câteva fapte obscure păstrate
pentru noi de poeţi, care au transmis, cu toate
înfrumuseţările poeziei şi fabulaţiei, ceea ce primiseră ei
din tradiţia orală. În analele naţiunii evreieşti avem
povestiri autentice scrise de contemporani călăuziţi de
inspiraţie. Ceea ce ne-au dat ei ne vine, prin urmare, sub o
dublă aprobare. Ei, ca simpli martori umani, au fost ajutaţi
de inspiraţia divină să consemneze fapte pe baza cărora
dovezile lor vor fi valabile”.
Biblia, istoria noastră dată de Dumnezeu
a primilor 3000 de ani, este singura lucrare din lume care
ne furnizează o istorie clară şi închegată -- începând cu
Adam, primul om menţionat în istorie, pe monumente sau în
inscripţii, al cărui nume, timp al creării şi al morţii sunt
înregistrate, iar descendenţii săi pot fi urmăriţi după nume
şi vârstă şi în lanţ ((B38)) succesiv timp de aproape
patru mii de ani, până la o perioadă unde istoria laică este
bine adeverită. După cum vom vedea, relatarea Bibliei merge
până la primul an al lui Cirus, 536 î. Cr., dată care este
bine stabilită şi general acceptată. Acolo firul cronologiei
biblice este lăsat -- la un punct unde istoria laică este
demnă de încredere. Dumnezeu a dat astfel pentru copiii Săi
un raport clar şi coerent până în zilele noastre. Prin
profeţiile ei, Biblia chiar completează istoria până la
încheierea „restabilirii tuturor lucrurilor”, la sfârşitul
celui de-al şaptelea mileniu, de când va începe să se dateze
noua eră a binecuvântării veşnice. Biblia este, prin urmare,
singura dare de seamă din lume care furnizează o vedere de
ansamblu a întregii istorii umane. Ea ne duce de la
paradisul pierdut, în Geneza, până la paradisul restaurat,
în Apocalipsa, urmărind cărarea omenirii până în eternitate.
Luate împreună, istoria şi profeţiile Bibliei permit o
vedere panoramică a întregului curs al evenimentelor, de la
crearea şi căderea omului până la împăcarea şi restabilirea
lui. Biblia este, prin urmare, harta întregii istorii. Fără
ea, după cum bine s-a spus, istoria ar fi „aidoma râurilor
care curg din izvoare necunoscute spre mări necunoscute”;
dar sub îndrumarea ei, putem urmări aceste râuri până la
izvoarele lor, da, şi le putem vedea capătul glorios în
oceanul eternităţii.
Prin urmare, numai în Biblie ne putem
aştepta să găsim o istorie care să pună corect în ordine
perioadele neconcordante şi neregularităţile cronologice pe
care la prima vedere le prezintă analele istoriei umane --
în armonie unele cu altele şi cu perioadele naturii.
Începând cu întrebarea, cât timp a trecut
de la crearea omului, noi ar trebui să fim, şi suntem
încrezători că Acela care a dat profeţiile şi a spus că la
timpul sfârşitului ele vor fi înţelese, a dat în Cuvântul
Său şi datele necesare ca să ne permită să determinăm cu
acurateţe locul acestor profeţii.
((B39))
Cu toate acestea, toţi cei care se
aşteaptă să găsească aceste lucruri atât de clar spuse încât
să poată convinge chiar şi pe cititorul superficial sau pe
scepticul nesincer, vor fi dezamăgiţi. Timpurile şi
sezoanele lui Dumnezeu sunt date în aşa fel, încât în timpul
acesta să fie convingătoare numai pentru cei care prin
cunoaşterea lui Dumnezeu sunt în stare să recunoască
metodele Sale caracteristice. Dovada este dată pentru „ca
omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit” (2
Tim. 3:17). Aceştia ştiu bine că în toate căile pe care îi
conduce Tatăl lor trebuie să umble prin credinţă şi nu prin
vedere. Tuturor acelora care sunt pregătiţi să umble astfel,
sperăm să le putem arăta la fiecare pas declaraţii solide
din Cuvântul lui Dumnezeu -- o temelie sigură pentru
credinţa raţională.
Nu vrem să discutăm aici meritele
versiunilor Septuaginta şi Ebraică ale Scripturilor
Vechiului Testament, deosebirea lor în datele cronologice
etc., ci ne vom mulţumi, şi suntem încredinţaţi că şi
cititorul va fi mulţumit, cu declaraţia că prima a fost o
traducere făcută de către egipteni, în timp ce a doua este
relatarea ebraică originală, fapt care, luat în legătură cu
veneraţia aproape superstiţioasă cu care evreii au păstrat
fiecare iotă şi frântură a acestor scrieri sacre, este o
puternică dovadă că versiunea ebraică este demnă de
încredere. Acceptarea ei de către învăţaţi este cu totul
generală, iar în acest volum noi îi urmăm datele etc.
Dăm aici dovada că de la crearea lui Adam
până în anul 1873 d. Cr. au fost şase mii de ani. Şi
chiar dacă Biblia nu conţine nici o declaraţie directă că a
şaptea mie de ani va fi epoca de domnie a lui Cristos, marea
Zi de Sabat a restabilirii pentru lume, totuşi venerabila
tradiţie nu este fără o temelie raţională. Legea dată lui
Israel, poporul tipic, care prescria ca cele şase zile de
muncă şi oboseală să fie urmate de o zi de înviorare şi
odihnă de lucrările lor, ((B40)) pare să ilustreze
potrivit cei şase mii de ani în care toată creaţia trudeşte
şi suspină sub robia păcatului şi a morţii (Rom. 8:22), în
străduinţa zadarnică de a se elibera singură, şi marea Zi
Milenară în care cei trudiţi şi împovăraţi pot veni la Isus
Cristos, păstorul şi episcopul sufletului lor şi prin El să
afle odihnă, înviorare şi restabilire -- ziua în care, prin
meritele sângelui Său preţios, ei pot afla căinţă şi
iertarea păcatelor. În ziua a şaptea tipică El l-a întrebat
pe neputincios: „Vrei să te faci sănătos?” şi ca răspuns la
credinţa şi ascultarea lui i-a dat putere să-şi ia patul şi
să umble. (Vezi Ioan 5:6-9, de asemenea Mat. 12:10, 13; Ioan
7:23; Luca 13:11-16; 14:1-5.) Tot astfel, în timpul
sabatului antitipic, în timpul Mileniului, se va spune
întregii lumi că „cine vrea” poate să aibă viaţă şi
sănătate veşnică dacă va face paşii credinţei şi ascultării.
Nu trebuie să trecem cu vederea faptul
deja arătat (Vol. I, cap. 8) că termenul zi este
indefinit şi înseamnă pur şi simplu o perioadă de timp, fie
de lungă, fie de scurtă durată. Apostolul Petru lasă să se
înţeleagă că a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei
lumii ar fi a şaptea zi în socoteala lui Dumnezeu, zicând:
„Dar preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru
Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi --
Ziua Domnului . . . va veni . . . ” etc. 2 Pet. 3:8, 10.
Atunci, dacă a şaptea perioadă de o mie
de ani a istoriei pământului este o epocă special arătată ca
fiind perioada de domnie a lui Cristos, arătând că ea a
început în anul 1873 d. Cr. vom dovedi că noi suntem deja în
ea. Aceasta ne aminteşte ceea ce am arătat deja în volumul
precedent, şi anume că Scripturile arată că aurora
Mileniului, sau a Zilei Domnului, va fi întunecoasă,
furtunoasă şi plină de necazuri peste lume şi peste biserica
nominală, cu toate că lumina cea mai timpurie a aurorei va
fi plină de mângâiere şi de încurajare pentru sfinţi, care
şi-au luat mângâierea ((B41)) şi pacea din nădejdea
pusă înaintea lor în Evanghelie, care, asemenea unei ancore,
intră dincolo de timpul de strâmtorare şi se fixează în
preţioasele făgăduinţe ale răsăritului de soare şi ale
slavei Milenare; ei văd dincolo de timpul de strâmtorare
domnia glorioasă şi binecuvântările făgăduite.
Starea generală a lumii din zilele
noastre şi dezvoltarea rapidă de la 1873 încoace a
socialismului, nihilismului şi comunismului, al căror ţel
declarat este răsturnarea puterilor care sunt şi
redistribuirea bogăţiei lumii, în mod sigur nu sunt în
dezacord cu ceea ce trebuie să aşteptăm, oricât de mult pot
fi desconsiderate aceste lucruri în unele privinţe de către
cei care iubesc legea, ordinea şi pacea. Numai cei care văd
că anarhia şi necazul care vin sunt mijloacele lui Dumnezeu
pentru stabilirea unei legi şi ordini mai complete şi a unei
păci mai durabile vor fi eliberaţi de teama copleşitoare în
timp ce trec prin necaz.
Această indicare a epocii a şaptea, sau a
Mileniului, nu este singurul lucru care dă valoare
cronologiei, pentru că, deşi vom prezenta câteva linii
profetice cu totul independente de cronologie, ea este
totuşi măsura prin care sunt stabilite câteva linii
profetice. Acordul desăvârşit între aceste două categorii de
învăţături profetice, unele dependente de cronologie iar
altele independente de ea, este o dovadă foarte puternică nu
numai a corectitudinii acestor aplicări, ci şi a
corectitudinii cronologiei care arată această armonie; pe
acelaşi principiu că o cheie care deschide o casetă greu de
deschis este evident cheia cea bună. Cronologia dată mai jos
armonizează diferitele mărturii profetice cu privire la
Împărăţia lui Cristos şi la stabilirea ei, arătând ordinea
şi timpul lor relativ. Cronologia este suportul sau mânerul
prin care toate dovezile profetice ale timpului, ca
şanţurile sau zimţii cheii, sunt ţinute şi puse în acţiune
împreună.
((B42))
O EXPUNERE CONCISĂ A CRONOLOGIEI PÂNĂ LA
ANUL LUMII 6000
Următoarea expunere concisă a perioadelor
cronologice poate fi în mod potrivit numită cronologia
Bibliei, pentru că este urmărită numai relatarea biblică
până la anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr., dată bine
autentificată şi general acceptată de către învăţaţi. Aici
se sfârşeşete firul cronologiei biblice, cu puţin peste
perioada unde istoria laică începe să fie demnă de
încredere. Aceasta este în sine o dovadă însemnată a
îndrumării şi supravegherii divine, care ne ajută numai
acolo unde nu ne putem ajuta singuri.
De la crearea lui Adam
Până la sfârşitul potopului . . . . . . .
. . . . . . . . . 1656 ani
De atunci până la legământul cu Avraam .
. . . . . . . . . . 427 ani
De atunci până la Exod şi la darea Legii
. . . . . . . . . . 430 ani
De atunci până la împărţirea Canaanului .
. . . . . . . . . . 46 ani
Deoarece noi vom analiza fiecare din
aceste perioade în parte, cititorul să socotească singur şi
să vadă ce temelie tare pentru credinţa noastră este aşezată
în Cuvântul lui Dumnezeu. Vom găsi două întreruperi în
naraţiunea istorică a Vechiului Testament, dar când
descoperim în Noul Testament că Dumnezeu S-a îngrijit de
punţi care să acopere aceste două goluri, aceasta ar trebui
să ne crească încrederea că Dumnezeu astfel a aranjat
mărturia istoriei biblice, încât timpurile şi sezoanele Sale
să rămână ascunse ((B43)) până la vremea cuvenită
pentru a le descoperi -- întocmai cum a făcut şi cu alte
adevăruri deja remarcate.
Vom examina acum fiecare perioadă de mai
sus separat şi în ordinea menţionată, până la domnia lui
Cirus. Să avem Biblia la îndemână şi să verificăm fiecare
citat, pentru a le putea primi ca fiind Cuvântul lui
Dumnezeu, şi nu al omului.
Cronologia perioadei de la crearea lui
Adam până când apele potopului au secat
„Când Adam era de o sută treizeci de ani,
i s-a născut un fiu -- şi i-a pus numele Set.” Gen. 5:3 . .
. 130 ani.
„Când Set era de o sută cinci ani, i s-a
născut Enos.”
Gen. 5:6 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
.105 ani
„Când Enos era de nouăzeci de ani, i s-a
născut Cainan.”
Gen. 5:9 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. 90 ani
„Când Cainan era de şaptezeci de ani,
i s-a născut Mahalaleel.” Gen. 5:12 . . . . . . . . . . . .
. .70 ani
„Când Mahalaleel era de şaizeci şi cinci
de ani,
i s-a născut Iared.” Gen. 5:15 . . . . . . . . . . . . . . .
. 65 ani
„Când Iared era de o sută şaizeci şi doi
de ani,
i s-a născut Enoh.” Gen. 5:18 . . . . . . . . . . . . . . .
. 162 ani
„Când Enoh era de şaizeci şi cinci de
ani,
i s-a născut Metusala.” Gen. 5:21 . . . . . . . . . . . . .
. .65 ani
„Când Metusala era de o sută optzeci şi
şapte de ani,
i s-a născut Lameh.” Gen. 5:25 . . . . . . . . . . . . . . .
.187 ani
„Când Lameh era de o sută optzeci şi doi
de ani,
i s-a născut Noe.” Gen. 5:28 . . . . . . . . . . . . . . . .
.182 ani
„Noe era de şase sute de ani când
a venit potopul pe pământ.” Gen. 7:6 . . . . . . . . . . . .
.600 ani
În total, de la crearea lui Adam până
în ziua
când apele de pe pământ au secat. Gen. 8:13 . . . . . . . .
.1656 ani.
Nu s-ar putea cere nimic mai simplu şi
mai exact, până la zi, decât aceasta. Să examinăm acum
perioada următoare.
((B44))
Perioada de la potop până la legământul cu
Avraam, la moartea tatălui său, Terah
„La vârsta de o sută de ani, din Sem s-a
născut Arpacşad,
la doi ani după potop.” Gen. 11:10 . . . . . . . . . . . . .
. 2 ani
„La vârsta de treizeci şi cinci de ani,
lui Arpacşad
i s-a născut Şelah.” Gen. 11:12 . . . . . . . . . . . . . .
. 35 ani
„La vârsta de treizeci de ani, lui Şelah
i s-a născut Eber.” Gen. 11:14 . . . . . . . . . . . . . . .
.30 ani
„La vârsta de treizeci şi patru de ani,
lui Eber
i s-a născut Peleg.” Gen. 11:16 . . . . . . . . . . . . . .
. 34 ani
„La vârsta de treizeci de ani, lui Peleg
i s-a născut Reu.” Gen. 11:18 . . . . . . . . . . . . . . .
. 30 ani
„La vârsta de treizeci şi doi de ani, lui
Reu
i s-a născut Serug.” Gen. 11:20 . . . . . . . . . . . . . .
. 32 ani
„La vârsta de treizeci de ani, lui Serug
i s-a născut Nahor.” Gen. 11:22 . . . . . . . . . . . . . .
. 30 ani
„La vârsta de douăzeci şi nouă de ani,
lui Nahor
i s-a născut Terah.” Gen. 11:24 . . . . . . . . . . . . . .
. 29 ani
„Zilele lui Terah au fost de două sute
cinci ani;
şi Terah a murit în Haran.” Gen. 11:32 . . . . . . . . . . .
205 ani
În total . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . 427 ani
Această perioadă de asemenea este foarte
simplă şi exactă. Dar perioada următoare nu este aşa de uşor
de urmărit, deoarece linia directă a cronologiei este
întreruptă, până după ieşirea lui Israel din Egipt. Prin
urmare, ar fi cu neputinţă să continuăm dacă Pavel şi
Ştefan, ca purtători de cuvânt ai Spiritului, nu ne-ar da
veriga de legătură.
Perioada de la legământul cu Avraam până
la darea Legii
Apostolul Pavel declară că durata acestei
perioade a fost de patru sute treizeci de ani (Gal. 3:17).
Legământul cuprindea ((B45)) făgăduinţa de stăpânire
veşnică a Canaanului, şi deşi a fost de mai multe ori
reafirmat, lui Avraam, Isaac şi Iacov, era totdeauna acelaşi
legământ. (Vezi Gen. 12:7, 8; 13:14-18; 26:3, 4; 35:9-12;
46:2-4; 50:24.) După cum se poate vedea dintr-o comparaţie
între Geneza 12:1-5, 7 şi Fapte 7:2-5, legământul a fost
făcut (potrivit făgăduinţei anterioare) de îndată ce Avraam
a fost pe deplin de acord cu condiţiile în baza cărora urma
să-l primească: aceasta a fost de îndată ce a intrat în
Canaan, ceea ce el a făcut imediat după moartea tatălui său,
care a murit în Haran, în drum spre Canaan. Având data
legământului -- chiar după moartea lui Terah -- astfel
stabilită prin declaraţia lui Ştefan, şi având declaraţia
lui Pavel, că Legea a fost dată la patru sute treizeci de
ani după legământ, golul din cronologia Vechiului Testament
este astfel acoperit de Noul Testament. Dar să citim
relatarea cu atenţie şi să notăm particularităţile cu care
este construită puntea de legătură.
„Domnul zisese lui Avram [înainte
de a părăsi Mesopotamia, sau Ur din Caldeea]: «Ieşi din ţara
ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău [fraţi etc.] şi
vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Te voi face să devii un
neam mare»” etc. (Gen. 12:1, 2; compară cu Fapt. 7:2).
Aceasta arată că Dumnezeu îi propusese lui Avraam
legământul înainte de moartea tatălui său Terah şi înainte
de a merge să locuiască în Haran sau Charran. Dar exista o
clauză care cerea credinţa şi ascultarea lui Avraam înainte
ca legământul să fie făcut în realitate. Această clauză era
ca el să arate credinţă în făgăduinţa că va fi încheiat cu
el un asemenea legământ, părăsindu-şi ţara natală şi rudele,
şi mergând în ţara în care era îndrumat. Avraam a făcut
acest lucru, şi fiindcă soţia sa, nepotul său Lot şi tatăl
său îmbătrânit îi împărtăşeau credinţa şi doreau să-şi
împartă soarta cu ((B46)) el, acestora li s-a
îngăduit să meargă, şi cei patru au pornit spre ţara
făgăduită. Tatăl său Terah a murit pe drum, în Haran, după
care Avraam a trecut în Canaan, pentru ca acolo să poată
asigura şi întări legământul. După cum le-a declarat Ştefan
israeliţilor: „După ce a murit tatăl său, Dumnezeu l-a
strămutat în ţara aceasta în care locuiţi voi acum”. „Avram
a plecat [din Haran], cum îi spusese Domnul” (Fapt.
7:4; Gen. 12:4). Şi legământul a fost făcut îndată ce a
intrat în ţară. (Vezi Gen. 12:5-7.) Astfel avem fixată data
legământului şi începutul celor 430 de ani, ca fiind imediat
după moartea lui Terah, şi avem lanţul cronologiei complet
până la darea Legii. Prima trăsătură a Legii a fost Paştele,
instituit chiar în ziua când Israel a ieşit din Egipt. Exod.
12:41-43, 47, 50, 51.
În armonie cu aceasta citim: „Şederea
fiilor lui Israel care au locuit (după limba engleză -- n.
e.) în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Şi, după
patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea,
toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului”. Exod.
12:40-42, 51.
Unii ar putea presupune că declaraţiile
lui Moise şi ale lui Pavel (Exod. 12:40-42 şi Gal. 3:17) nu
sunt în armonie, unul afirmând că şederea lui Israel a fost
de patru sute treizeci de ani, iar celălalt că de la
legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute
treizeci de ani, gândindu-se că dacă numai patru sute
treizeci de ani au trecut de la intrarea lui Avraam în
Canaan până la darea Legii, atunci şederea fiilor lui Israel
în Egipt trebuie să fi fost mult mai scurtă. Dar trebuie să
se observe că declaraţia nu este că Israel a stat în Egipt
patru sute treizeci de ani, ci că întreaga lungime a şederii
acestui popor, care pentru un timp a trăit în Egipt, a durat
patru sute treizeci de ani. „Şederea fiilor lui Israel care
au locuit în Egipt, a fost ((B47)) de patru
sute treizeci de ani.” Şederea la care se referă a început
când Avraam a venit prima dată în Canaan (Evr. 11:8, 9).
Israel a stat în Avraam, în Isaac şi Iacov întocmai cum Levi
a plătit zeciuială lui Melhisedec când era încă în
coapseletatălui său. Evr. 7:9, 10.
Legământul cu Avraam a intrat în vigoare
de când el, plecând din Haran sau Charran, a pus piciorul în
Canaan, ţara făgăduinţei. Din acel moment, el şi tot
Israelul într-însul, încă nenăscut, au devenit moştenitori
ai lucrurilor făgăduite şi locuitori temporari, sau
peregrini, aşteptând de la Dumnezeu împlinirea făgăduinţei.
Această şedere a durat patru sute treizeci de ani, până la
zi, când Israelul a părăsit Egiptul şi a primit acea primă
trăsătură a Legii, instituirea Paştilor. Prin urmare,
declaraţiile lui Moise şi ale lui Pavel se referă exact la
aceeaşi perioadă, dând astfel dovada cea mai clară că de la
legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute
treizeci de ani. Pavel pune accent deosebit pe faptul că
Paştele trebuie să fie privit ca începutul Legii (ceea ce şi
Moise arată în Exodul 12:42, 43, 47, 50), iar Moise pune
accent deosebit pe exactitatea la zi a perioadei.
Astfel am stabilit clar a treia perioadă.
Şi când remarcăm minuţiozitatea Domnului, până la zi, în
faptul că ne-a dat acest inel în lanţul cronologiei, ne dă
încredere puternică, mai cu seamă când ne gândim că această
particularitate n-a fost probabil de interes deosebit pentru
Biserica din trecut, şi n-a fost dată decât pentru a fi
folosită în prezent.
Perioada de la exod până la împărţirea
Canaanului între seminţii
Cei patruzeci de ani ai lui Israel, sau
„ziua ispitirii în pustie” (Deut. 8:2; Ps. 95:8-10; Evr.
3:8, 9) au fost urmaţi de ((B48)) şase ani de război
în Canaan şi de împărţirea ţării între seminţii. Trecuse un
an, o lună şi cinci zile de la ieşirea lor din Egipt şi până
la plecarea lor din Sinai spre Paran (Num. 33:3; 10:11-13).
Şi atunci au fost trimise iscoadele, din Cades-Barnea, din
pustiul Paran (Num. 13:3-26; 32:8-13). Unul dintre aceştia,
Caleb, cerându-şi partea la împărţirea ţării (Ios. 11:23;
10:42), a spus: „Eram în vârstă de patruzeci de ani, când
Moise, slujitorul Domnului, m-a trimis din Cades-Barnea să
cercetez ţara şi i-am adus ştiri . . . Acum, iată că Domnul
m-a ţinut în viaţă, cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci
de ani de când Domnul vorbea astfel . . . acum, iată că
sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani” (Ios. 14:7, 10).
Se va vedea astfel că între iscodirea ţării şi împărţirea ei
între seminţii au trecut patruzeci şi cinci de ani, după cum
afirmă Iosua, şi ceva mai bine de un an între exod şi
trimiterea iscoadelor, ceea ce dă patruzeci şi şase de ani
întregi şi o fracţiune* de la exod până la împărţirea ţării.
Deoarece primii patruzeci de ani din această perioadă au
fost petrecuţi în pustie, cum ne arată multe scripturi,
îndeosebi Fapte 7:36 şi Evrei 3:9, restul de şase ani până
la împărţirea ţării au fost petrecuţi în Canaan, pentru
cucerirea şi luarea în stăpânire a ţării făgăduinţei.
*Noi luăm în calcul numai anii compleţi,
un calcul mai corect fiind imposibil. Uneori, ca şi în cazul
de mai sus, anii sunt lungi împreună cu fracţiunea. Apoi
iarăşi unii sunt scurţi, ca şi în cazul domniei lui
Zedechia. Se spune despre Zedechia că a domnit unsprezece
ani (2 Cron. 36:11; Ier. 52:1); totuşi din versetele 3 până
la 7 ale ultimului capitol este clar că domnia lui reală a
fost de zece ani, patru luni şi nouă zile. Noi credem că
aceste fracţiuni de an se compensează între ele şi avem
încredere că Domnul a condus şi aranjat astfel lucrurile,
bazaţi fiind pe rezultatul lor şi pe urmările deductibile
din ele, şi pe corectitudinea la zi deja remarcată, chiar şi
în perioadele mari. Ilustrativ pentru grija şi
minuţiozitatea Domnului în această chestiune, vezi Geneza
7:11, 13; Exodul 12:40, 41.
((B49))
Perioada judecătorilor
Ajungem acum la partea cea mai grea a
cronologiei, perioada de la împărţirea ţării până la ungerea
lui Saul ca împărat. Aceasta este de obicei numită perioada
judecătorilor, chiar dacă judecătorii n-au funcţionat
continuu. Relatarea dată în Cartea Judecătorilor şi în 1
Samuel menţionează nouăsprezece perioade, aproximativ patru
sute cincizeci de ani în total; dar aceste perioade sunt
discontinui, întrerupte, suprapuse şi încurcate atât de
mult, încât n-am putea ajunge la nici o concluzie clară din
ele şi am fi obligaţi să tragem concluzia, ca şi alţii, că
nu se poate cunoaşte nimic clar asupra acestui subiect, dacă
Noul Testament n-ar completa neajunsul. Pavel spune că după
ce Dumnezeu le-a împărţit ţara prin sorţi, „Timp de aproape
patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători, până la
prorocul Samuel. Ei au cerut apoi un împărat . . . Dumnezeu
le-a dat pe Saul . . . ”. Fapt. 13:19-21.
Cuvântul grecesc redat în versiunea
comună prin aproape, este hos, care înseamnă
timp de unde versiunea comună îl redă prin pe când,
de exemplu: Fapt. 1:10; 10:17; Luca 24:32. Acest pasaj ar fi
mai bine tradus astfel: „Timp de patru sute cincizeci
de ani, El le-a dat judecători”. Versiunea Siriacă îl redă
astfel: „Pentru patru sute cincizeci de ani, El le-a dat
judecători, până la Samuel profetul” -- ultimul dintre
„judecători”.
Acceptăm declaraţia apostolului despre
durata acestei perioade a judecătorilor ca pe o soluţie a
problemei special intenţionată. Numai în două cazuri -- cei
patru sute treizeci de ani de la Legământ până la Lege şi
această perioadă a judecătorilor -- există o nesiguranţă
raţională în legătură cu cronologia Vechiului Testament, şi
amândouă sunt clar arătate în Noul Testament. Putem oare
presupune că aceasta s-a petrecut la întâmplare? Este mai
raţional a presupune că Dumnezeu a ascuns mai întâi această
problemă lăsând relatarea ((B50)) Vechiului Testament
incompletă, iar mai târziu a completat lipsa în Noul
Testament, aşa încât la timpul cuvenit, când trebuia atrasă
atenţia asupra ei, cei care vor avea suficient interes
pentru a compara relatările să poată găsi verigile lipsă,
date într-un mod calculat să înveţe dependenţă de Marele
Supraveghetor al Timpului.
Perioada împăraţilor
Domnia lui Saul a fost în timpul sau pe
parcursul a patruzeci de ani după ultimul judecător, până
când David a fost uns ca împărat, după cum s-a arătat mai
sus; iar după el, perioadele împăraţilor din linia lui David
sunt uşor de urmărit în Cronici, şi anume:
În total . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .513 ani.
((B51))
Cei şaptezeci de ani de pustiire
Cu aceasta ajungem la perioada pustiirii
ţării, care a durat şaptezeci de ani şi s-a terminat cu
revenirea poporului ei din Babilon, în anul întâi al lui
Cirus, 536 î. Cr. (vezi 2 Cron. 36:20, 23), o dată bine
stabilită în istoria laică, şi cronologia Bibliei nu merge
dincolo de ea.
Perioada de la revenire până la 1873 d.
Cr.
Perioada de la revenirea evreilor din
Babilon, în anul întâi al lui Cirus, la sfârşitul celor
şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor, până la data
cunoscută ca anul 1 d. Cr., nu este cuprinsă în istoria
Bibliei. Dar, după cum s-a spus mai înainte, ea este clar
stabilită de istoria laică, fiind o perioadă de cinci sute
treizeci şi şase de ani. Ptolomeu, un învăţat egiptean de
origine greacă, geometru şi astronom, a stabilit bine aceste
cifre. Ele sunt general acceptate de către învăţaţi şi
cunoscute sub numele de Sistemul lui Ptolomeu.
Astfel am găsit o linie clară şi continuă
a cronologiei de la creare până la începutul erei creştine
(d. Cr.) -- în total o perioadă de patru mii o sută douăzeci
şi opt (4128) de ani, care, împreună cu o mie opt sute
şaptezeci şi doi de ani ai erei creştine, fac şase mii de
ani de la creare până la 1873 d. Cr.
Comparaţie între această cronologie şi cea
a lui Usher
Pentru unii va fi interesant să ştie prin
ce se deosebeşte această cronologie de cea introdusă ca notă
marginală la versiunea comună a Bibliei (engleze -- n. e.),
cunoscută ca Cronologia lui Usher. Diferenţa dintre cele
două, până la timpul celor şaptezeci de ani de pustiire,
este de o sută douăzeci şi patru (124) de ani. Această
diferenţă este formată din patru perioade de câte
optsprezece, patru, doi şi o sută de ani -- după cum
urmează:
((B52))
Usher datează cei şaptezeci de ani de
pustiire cu optsprezece ani mai devreme decât am
arătat noi mai sus -- adică înainte de detronarea lui
Zedechia, ultimul împărat al lui Iuda -- fiindcă el a
socotit că împăratul Babilonului a luat atunci mulţi
prizonieri* (2 Cron. 36:9, 10, 17; 2 Împ. 24:8-16). El, în
mod evident, face greşeala destul de obişnuită de a privi
aceşti şaptezeci de ani ca fiind perioada de captivitate,
în timp ce Domnul spune în mod explicit despre ei că sunt
şaptezeci de ani de pustiire a ţării, că ţara va fi
„pustiită şi fără locuitori”. Nu aşa a fost cazul înainte de
detronarea lui Zedechia (2 Împ. 24:14). Dar pustiirea care a
urmat detronării lui Zedechia a fost completă, pentru că,
deşi unii din cei săraci ai ţării au fost lăsaţi să lucreze
viile şi pământul (2 Împ. 25:12), în scurt timp chiar şi
aceştia -- „tot poporul de la cel mai mic până la cel mai
mare” -- au fugit în Egipt de teama caldeenilor (vers. 26).
În privinţa aceasta nu poate exista nici o îndoială; şi prin
urmare, calculând timpul până la pustiireaţării,
toate perioadele până la sfârşitul domniei lui Zedechia
trebuie luate în calcul, după cum noi am şi făcut.
*Să se remarce însă că această
captivitate parţială, înainte de detronarea regelui
Zedechia, a fost de unsprezece, nu de optsprezece
ani.
Diferenţa de patruani este
în domnia lui Ioram. Usher o dă ca o domnie de patru ani, pe
când Biblia spune că a fost de opt ani. 2 Cron. 21:5 şi 2
Împ. 8:17.
Cât priveşte diferenţa de doi ani,
un an se găseşte în durata domniei lui Ahaz, pe care Usher o
dă ca fiind de cincisprezece ani, în timp ce Biblia spune că
a fost de şaisprezece ani (2 Cron. 28:1; 2 Împ. 16:2).
Celălalt an este în durata domniei lui Ioas, pe care Usher o
socoteşte ca fiind de treizeci şi nouă de ani, pe când
Biblia o dă ca fiind de patruzeci de ani. 2 Împ. 12:1; 2
Cron. 24:1.
Aceste diferenţe se pot explica numai
presupunând că Usher a urmat sau a încercat să urmeze pe
Iosefus, un istoric evreu ale cărui date cronologice sunt
astăzi în mod general recunoscute ca îndrăzneţe şi eronate.
Noi ne bazăm numai pe Biblie, crezând că Dumnezeu Îşi este
propriul Său interpret.
((B53))
În afară de această diferenţă de douăzeci
şi patru de ani în perioada împăraţilor, mai este o
deosebire între cronologia biblică de mai sus şi cea a lui
Usher, şi anume, o sută de ani în perioada
judecătorilor. Aici Usher este indus în eroare de greşeala
evidentă din 1 Împăraţi 6:1, unde se spune că al patrulea an
al domniei lui Solomon a fost al patru sute optzecilea an de
la ieşirea din Egipt. Evident că ar trebui să spună al cinci
sute optzecilea an, şi este posibil să fie o greşeală de
transcriere; căci, dacă la cei patru ani ai lui Solomon
adăugăm pe cei patruzeci ai lui David, durata de patruzeci
ai lui Saul şi cei patruzeci şi şase de ani de la ieşirea
din Egipt şi până la împărţirea ţării, avem o sută treizeci
de ani, care, scăzuţi din patru sute optzeci de ani, ar fi
numai trei sute cincizeci de ani pentru perioada
Judecătorilor, în loc de patru sute cincizeci de ani
menţionaţi în Cartea Judecătorilor şi de către Pavel, după
cum am arătat deja. Litera ebraică „daleth” (4)
seamănă foarte mult cu litera „hay” (5) şi se
presupune că în acest fel s-a produs eroarea, probabil din
greşeala unui copist. Prin urmare, 1 Împăraţi 6:1 ar trebui
să spună cinci sute şi optzeci, şi astfel să fie în
perfectă armonie cu celelalte declaraţii.
În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu
corectează cele câteva mici greşeli care s-au strecurat
acolo prin cine ştie ce împrejurări*. Şi să reţinem că
aceste lacune se găsesc în perioada acoperită în mod
eficient prin mărturia inspirată a Noului Testament.
*O discrepanţă similară se va observa
comparând 2 Cronici 36:9 cu 2 Împăraţi 24:8, una dând
optsprezece ani, iar cealaltă dând, evident greşit, opt ani
ca fiind vârsta lui Ioiachin, care a domnit trei luni, a
făcut rele în ochii Domnului şi a fost pedepsit prin
captivitate etc. O astfel de greşeală putea să se producă
uşor, însă Dumnezeu a păzit atât de bine Cuvântul Său, încât
cele câteva greşeli mărunte făcute de copişti sunt foarte
vădite, iar deplina armonie a Cuvântului Său dă temelie
largă pentru credinţă.
Aşadar, când Usher calculează anul 1 d.
Cr. ca fiind anul 4005 de la crearea lui Adam, de fapt
acesta a fost, după cum ((B54)) am arătat, anul 4129,
după mărturia Bibliei, arătând astfel că anul 1872 d. Cr.
este anul 6000 al lumii, iar 1873 d. Cr. începutul celei
de-a şaptea perioade de o mie de ani, al şaptelea mileniu
sau a şaptea zi de o mie de ani a istoriei pământului.
Astfel cronologia, luată numai din
Biblie, de la creare până la istoria laică bine dovedită,
este clară şi puternică, dând mărturie şi despre metodele
deosebite ale providenţei divine în înregistrarea ei, în
tăinuirea ei şi în dezvăluirea ei treptată la timpul
cuvenit. Iar aceasta, împreună cu datele demne de încredere
ale erei creştine şi ale câtorva secole precedente, pe care
le avem la îndemână, ne permit să stabilim cu corectitudine
unde ne aflăm în curgerea vremii. Şi începem să ne ridicăm
capetele cu nădejde şi să ne bucurăm, dându-ne seama că noi
de fapt intrăm cu repeziciune în vârsta glorioasă a celui
de-al şaptelea mileniu -- deşi recunoaştem că începutul ei
trebuie să fie întunecos şi plin de tulburări, cum a fost
prezis de profeţi, şi că norii furtunoşi se îngrămădesc deja
şi devin mai întunecoşi.
DATA NAŞTERII DOMNULUI NOSTRU
În secolul al şaselea Biserica a început
să calculeze timpul de la naşterea Domnului nostru şi a
fixat data naşterii Domnului aşa cum este astăzi, adică la
536 de ani de la primul an al lui Cirus, împăratul Persiei*.
Fie că au plasat-o corect fie că nu, aceasta nu afectează
cronologia aşa cum tocmai a fost dată, care arată că cei
şase mii de ani de la crearea lui Adam au luat sfârşit în
anul 1872 d. Cr., deoarece sunt o mie opt sute şaptezeci şi
doi de ani de la anul numit d. Cr., iar anul întâi al lui
Cirus a fost cu cinci sute treizeci şi şase de ani înainte
de acest an (d. Cr.), fie că a fost anul naşterii Domnului
nostru fie că nu.
Anul Domnului a fost fixat încă din
secolul al şaselea de către Dionisius Exiguus şi de alţi
învăţaţi din vremea aceea, chiar dacă n-a intrat în uz
general decât cu două secole mai târziu. ((B55))
Poate că nu putem explica mai bine acest lucru decât prin
vechea ilustraţie care urmează, adică printr-o linie pe care
se află un asterisc -- astfel:
înainte de Cristos
--------------------*-------------------- după Cristos.
Linia va reprezenta cei şase mii de ani ai istoriei
pământului de la crearea lui Adam până în 1873 d. Cr.;
asteriscul va reprezenta punctul despărţitor între î. Cr. şi
d. Cr. Dacă am deplasa acel punct în vreo direcţie, lungimea
întregii perioade nu s-ar schimba, deşi s-ar schimba numele
anilor. Dacă am deplasa punctul care arată anul Domnului cu
un an înapoi, perioada î. Cr. ar fi cu un an mai scurtă, iar
perioada d. Cr. cu un an mai lungă, dar suma anilor
î. Cr. şi d. Cr. ar fi aceeaşi; pentru că ceea ce se ia
dintr-o parte se adaugă întotdeauna la cealaltă. Totuşi, să
examinăm pe scurt data naşterii Domnului nostru, fiindcă se
va constata că va fi folositoare în studiile noastre
următoare.
A devenit obişnuit printre învăţaţi să
fie de acord că anul îndeobşte acceptat ca d. Cr. este
incorect cu până la patru ani -- că Domnul nostru S-a născut
cu patru ani înainte de anul desemnat ca d. Cr., adică anul
4 î. Cr. Şi această teorie a fost urmată de editorii
versiunii comune a Bibliei. Noi nu putem fi de acord că anul
4 î. Cr. a fost data adevărată a naşterii Domnului nostru.
Dimpotrivă, aflăm că El S-a născut numai cu un an şi trei
luni înaintea erei noastre, d. Cr., şi anume în octombrie,
anul 2 î. Cr.
Principalul motiv al celor mai mulţi care
pretind că data d. Cr. ar fi trebuit plasată cu patru ani
mai devreme pentru a marca în mod corect naşterea
Mântuitorului, este din dorinţa de a armoniza această dată
cu anumite afirmaţii ale istoricului evreu Iosefus,
privitoare la durata domniei lui Irod cel Mare. Potrivit
uneia din afirmaţiile lui, s-ar părea că Irod a murit cu
trei ani înainte de anul considerat d. Cr. Dacă acest lucru
ar fi adevărat, s-ar dovedi cu certitudine că Domnul nostru
S-a născut în anul 4 î. Cr.; deoarece acest Irod este cel
care a scos decretul să fie ucişi pruncii din ((B56))
Betleem, de care copilul Isus a fost scăpat (Mat. 2:14-16).
Dar este oare această afirmaţie a lui Iosefus vrednică de
încredere? Este oare adevărat că Irod a murit cu patru ani
înainte de anul considerat d. Cr.? Răspundem: nu, Iosefus
singur nu este o autoritate suficientă pentru o asemenea
decizie, deoarece se ştie şi se admite că este inexact în
consemnarea datelor.
Dar această idee s-a răspândit: anul 4 î.
Cr. a fost în mod general acceptat, iar datele şi
evenimentele istorice au fost cumva adaptate ca să se
potrivească şi să sprijine această teorie. Printre alte
presupuse dovezi că anul 4 î. Cr. este data corectă, a fost
o eclipsă de lună despre care Iosefus a spus că ar fi avut
loc cu puţin înainte de moartea lui Irod. Tot ce se ştie
despre acea eclipsă sunt următoarele: Irod aşezase un vultur
mare de aur deasupra porţii Templului. Doi iudei de vază, cu
numele de Matia şi Iuda, au convins pe câţiva tineri să-l
doboare. Ei l-au doborât şi au fost arestaţi şi executaţi.
Pentru a lămuri chestiunea, Iosefus povesteşte că pe vremea
aceea exista un alt Matia, mare preot, care n-a fost
amestecat în răscoală. Apoi el adaugă: „Irod l-a îndepărtat
pe acest Matia din slujba sa de mare preot şi l-a ars de viu
pe celălalt Matia care stârnise revolta, împreună cu
tovarăşii săi, şi chiar în noaptea aceea a fost o eclipsă de
lună”. Acest fapt este relatat ca fiind unul din ultimele
fapte însemnate ale lui Irod, şi Iosefus îi atribuie o dată
care ar putea corespunde cu anul 4 î. Cr., el marcând data
prin eclipsa menţionată.
Dar fiindcă uneori au loc până la patru
eclipse de lună într-un an, este evident că în afară de
împrejurări cu totul deosebite, consemnarea unui asemenea
eveniment nu dovedeşte nimic. Când ora din noapte, timpul
anului şi mărimea eclipsei sunt toate menţionate, cum s-a
făcut în câteva cazuri, raportarea este de mare valoare
pentru fixarea de date; dar în cazul pe care-l analizăm nu
există nimic de felul acesta, şi prin urmare relatarea nu
dovedeşte absolut nimic în ceea ce priveşte cronologia.
Iosefus menţionează un ((B57)) post care s-ar fi
ţinut înainte de acest eveniment, dar ce post şi cu cât timp
înainte, nu spune.
S-a întâmplat însă să fie numai o eclipsă
de lună în anul 4 î. Cr., pe când în anul 1 î. Cr. au fost
trei. Eclipsa din anul 4 î. Cr. a fost numai parţială (numai
şase cifre sau o jumătate a lunii fiind întunecată), pe când
în anul 1 î. Cr. toate cele trei eclipse au fost totale --
tot discul lunii a fost întunecat, şi fireşte timp mai
îndelungat, făcând ca evenimentele să fie mult mai
perceptibile. Deci, dacă teoria eclipsei are vreo greutate,
ea desigur nu este în favoarea datei mai timpurii, anul 4 î.
Cr.
Din nefericire, data morţii lui Irod nu
este consemnată de un istoric vrednic de încredere. Iosefus
dă în istoria sa unele perioade importante şi datele unor
evenimente, dar aceste date nu sunt vrednice de încredere.
Unele dintre ele arată că Irod a murit în anul 4 î. Cr.,
însă altele nu se potrivesc cu această dată. Se spune de
pildă că el a murit la vârsta de şaptezeci de ani. El a fost
numit guvernator al Galileii în anul 47 î. Cr., an în care
după Iosefus el avea 25 de ani (Antichităţi iudaice
14:9:2). Aceasta ar data naşterea lui ca fiind anul 72 î.
Cr. (47 + 25). Moartea lui la 70 de ani ar fi atunci în anul
2 î. Cr. în loc de anul 4 î. Cr.
În acest sens este bine să observăm
conflictul de păreri printre învăţaţi cu privire la data
exactă a morţii lui Irod, ca astfel să poată fi evident
pentru toţi că nu există nici un motiv bine întemeiat pentru
acceptarea anului 4 î. Cr. ca singura dată în armonie cu
Matei 2:14-16. Enciclopedia Biblică a lui Faussett spune că
Irod a fost numit guvernator cam la vârsta de 20 de ani.
Aceasta ar înseamna că moartea lui a fost la vârsta de 70 de
ani, în anul 2 d. Cr. Enciclopedia lui Chambers şi
Dicţionarul Biblic al lui Smith spun că atunci avea 15 ani,
ceea ce ar plasa moartea lui în anul 7 d. Cr. Enciclopedia
lui Appleton, la capitolul Cronologie, zice: „Iosefus dă şi
el date, însă el este în general prea neglijent pentru a fi
luat în socoteală”.
((B58))
Vom începe acum să dăm dovada scripturală
asupra acestui subiect, care este mult mai în armonie cu era
noastră şi care arată că naşterea Domnului nostru a avut loc
cu numai un an şi trei luni înainte de 1 ianuarie d. Cr. Ea
este după cum urmează:
Misiunea Domnului nostru a durat trei ani
şi jumătate. Cele şaizeci şi nouă de săptămâni de ani
simbolici (Dan. 9:24-27) au ajuns până la botezul şi ungerea
Sa ca Mesia, şi atunci a început ultima sau a şaptezecea
săptămână (şapte ani) de favoare a lui Israel. El a fost
suprimat [în moarte] la mijlocul acelei săptămâni, a
şaptezecea -- la trei ani şi jumătate de la începerea
misiunii Sale. A fost răstignit, ştim aceasta, la vremea
Paştelui, cam pe la 1 aprilie, oricare ar fi anul. Cei trei
ani şi jumătate ai misiunii Sale, care s-au terminat
în aprilie, trebuie prin urmare să fi început prin
octombrie, oricare ar fi anul. Şi luna octombrie a căruiva
an trebuie să fi fost adevărata lună a naşterii Sale, pentru
că El n-a întârziat să-Şi înceapă misiunea de îndată
ce a avut 30 de ani şi n-a putut începe înainte de a avea 30
de ani, potrivit Legii (sub care Se născuse şi de care
asculta). După cum citim: „Isus era cam de treizeci
de ani când a început” etc.
Ioan Botezătorul era cu şase luni mai
mare decât Domnul nostru (Luca 1:26, 36); prin urmare El a
fost major (la treizeci de ani, după Lege -- Num. 4:3; Luca
3:23 etc.) şi a început să predice cu şase luni înainte ca
Isus să fi ajuns la majorat şi să-Şi fi început misiunea.
Data începerii misiunii lui Ioan este clar declarată, şi
anume: „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu
Cezar”, al treilea împărat al Romei (Luca 3:1). Aceasta este
o dată stabilită precis, asupra căreia nu poate exista nici
o îndoială raţională. Tiberiu a devenit împărat la moartea
lui Cezar August, în anul Romei 767, care a fost anul 14 d.
Cr.
Dar cei care sunt induşi în eroare prin
declaraţiile inexacte ale lui Iosefus privitoare la Irod şi
care plasează naşterea lui ((B59)) Isus în anul 4 î.
Cr., vrând să fie în armonie cu el, dau peste o dificultate
cu această dată clar declarată pe care o dă Luca, şi se
străduiesc s-o pună în armonie şi cu teoria lor despre anul
4 î. Cr. Pentru a realiza acest lucru, ei pretind că Tiberiu
a început să-şi exercite autoritatea cu trei sau patru ani
înainte de moartea lui August şi înainte ca el să fi fost
instalat pe deplin ca împărat. Ei pretind că este posibil ca
autoritatea lui să fi fost recunoscută de la acea dată.
Dar oricine va investiga chestiunea în
paginile istoriei va găsi că astfel de presupuneri sunt fără
temei. Este adevărat că Tiberiu a fost ridicat la o poziţie
foarte importantă de către August, dar nu cu patru
ani înainte de moartea lui August, cum ar pretinde teoria
lor, ci cu zece ani înainte, în anul 4 î. Cr. Însă
puterea ce i-a fost conferită atunci a fost doar la fel cu
cea de care s-au bucurat şi alţii înaintea lui. În nici un
sens al cuvântului n-a fost o putere imperială şi în nici un
sens al cuvântului nu se poate spune că „domnia” lui
a început atunci; el a fost doar succesorul legal. Nici
chiar folosind cel mai exagerat mod de a vorbi nu s-ar putea
spune că „domnia” lui a început înainte de moartea
lui August şi de învestirea lui în funcţie de către Senatul
roman, în anul 14 d. Cr.
Istoria spune: „Împăratul îmbătrânind şi
vârsta lui înaintată cerând un asociat, l-a adoptat pe
Tiberiu în anul 4 d. Cr, reînnoindu-i puterea de
tribun”. Rees Ciclopaedia, articolul Tiberius.
„El [August] s-a hotărât prin urmare ca o
parte din guvernare să cadă în sarcina lui [Tiberiu] . . .
Această învestitură formală l-a plasat în aceeaşi poziţie
care a fost ocupată de veteranul Agripa în anii săi mai
târzii, şi nu poate fi nici o îndoială că acest lucru a fost
privit îndeobşte ca o introducere în locul dintâi în
imperiu. . . Programul pentru succesiune a fost
semnificativ supravegheat punct cu punct: Tiberiu avea un
mandat să-i preia locul (lui August -- n. e.) în fruntea
Senatului, a poporului şi a armatei. . . Adopţia,
((B60)) care a avut loc în acelaşi timp, este datată 27
iunie, anul 4 d. Cr. (anul 757 al Romei)” -- Merivale's
History of the Romans (Appleton's), vol. 4, pag. 220,
221.
Există astfel dovadă convingătoare că
primul an al domniei lui Tiberiu Cezar n-a fost cu trei sau
patru ani înainte de moartea lui August; şi că onorurile
despre care se spune că i-au fost conferite în timpul
domniei lui August i-au fost conferite cu zece ani şi nu cu
patru ani înainte de moartea lui August, iar atunci nu erau
în nici un sens onoruri imperiale.
Putem, prin urmare, considera data din
Luca 3:1 nu numai ca singura dată furnizată de Noul
Testament, ci şi ca dată clară. În mintea celor care au
investigat-o nu poate fi nici o îndoială în legătură cu ea.
Tiberiu a început să domnească în anul 14 d. Cr. Al
cincisprezecelea an al domniei sale ar fi deci anul 29 d.
Cr., an în care, după cum relatează Luca (3:1-3), şi-a
început Ioan misiunea. Deoarece a treizecea aniversare a
naşterii Domnului nostru şi începutul misiunii Sale au fost
în octombrie, şi deoarece ziua naşterii lui Ioan şi
începutul misiunii sale au fost doar cu şase luni mai
devreme, înseamnă că Ioan şi-a început misiunea primăvara,
în jur de 1 aprilie -- imediat ce a ajuns la majorat; pentru
că planurile lui Dumnezeu sunt executate întotdeauna la
timpul exact. Aşadar Ioan era în vârstă de 30 de ani cam pe
la 1 aprilie, anul 29 d. Cr., prin urmare el s-a născut cam
pe la 1 aprilie, anul 2 î. Cr .* Iar naşterea lui Isus, cu
şase luni mai târziu, trebuie să fi fost cam pe la 1
octombrie, anul 2 î. Cr.
*Pentru beneficiul cititorilor care nu
sunt prea obişnuiţi cu calcularea datelor, atragem atenţia
asupra faptului că la începutul anului 29 d. Cr. trecuseră
numai douăzeci şi opt de ani întregi, al douăzeci şi nouălea
an numai începea.
Iarăşi, există dovadă clară, puternică,
pentru faptul că Isus a fost răstignit vinerea, 3 aprilie,
anul 33 d. Cr. Faptul că răstignirea Lui a avut loc la
sfârşitul zilei a patrusprezecea a lunii Nisan, iar această
dată arareori cade vinerea, dar în ((B61)) 33 d. Cr.
a căzut într-o vineri, stabileşte această dată atât de
perfect, încât chiar şi Usher, care a adoptat anul 4 î. Cr.
ca data naşterii lui Isus, a fost nevoit să admită că
răstignirea Lui a fost în anul 33 d. Cr. Comparaţi datele
lui Usher din notele marginale la versiunea comună a Bibilei
(engleze -- n. e.), la Luca 2:21 şi Matei 2:1, cu cele de la
Matei 27 şi Luca 23. Data răstignirii fiind anul 33 d. Cr.,
rezultă că dacă Isus S-ar fi născut în anul 4 î. Cr., El ar
fi avut 36 de ani când a murit, iar misiunea Sa, din al
treizecilea an până în al treizeci şi şaselea an, ar fi
durat şase ani. Dar este clar că misiunea Domnului nostru a
durat numai trei ani şi jumătate. Iar acest fapt îndeobşte
acceptat este dovedit prin profeţia lui Daniel privitoare la
suprimarea lui Mesia la mijlocul celei de-a
şaptezecea săptămâni de favoare a lui Israel.
Astfel este iarăşi dovedit că naşterea
lui Isus a fost cam cu un an şi trei luni înainte de era
noastră, înainte de anul 1 d. Cr.; căci, misiunea Lui
terminându-se la vârsta de 33 de ani şi jumătate, la 3
aprilie, anul 33 d. Cr., data naşterii Sale poate fi uşor
găsită calculând înapoi până la o dată cu 33 de ani şi
jumătate înainte de 3 aprilie, anul 33 d. Cr. Treizeci şi
doi de ani şi trei luni înainte de aprilie 33 d. Cr. ar fi 3
ianuarie, anul 1 d. Cr., iar un an şi trei luni mai în urmă
ne-ar duce la 3 octombrie, anul 2 î. Cr., ca fiind data
naşterii Domnului nostru la Betleem. Diferenţa între timpul
lunar folosit de evrei şi timpul solar, folosit acum în
general, ar fi de câteva zile, astfel că nu putem fi siguri
dacă ziua exactă n-ar fi cam prin 27 septembrie, dar 1
octombrie anul 2 î. Cr. este mai aproape de
corectitudine. Nouă luni înapoi de la această dată ne-ar
duce cam la timpul Crăciunului din anul 3 î. Cr., ca fiind
data la care Domnul nostru Şi-a lăsat gloria pe care o avea
la Tatăl înainte de a fi [făcută] lumea şi la care a început
să ia sau să Se schimbe la natură umană. Pare posibil ca
aceasta să fie originea celebrării datei de 25 decembrie ca
Ziua de Crăciun. Unii scriitori ai istoriei Bisericii
pretind chiar că Ziua de Crăciun a fost iniţial ((B62))
sărbătorită ca data vestirii fecioarei Maria de către
Gabriel (Luca 1:26). Cert este că o dată din toiul iernii nu
se potriveşte bine cu declaraţia Scripturii, că la vremea
naşterii Domnului nostru păstorii erau în câmp cu turmele
lor.
Sus, voi peregrini descurajaţi,
Alungaţi teama ce n-are rost;
Cel ce-a murit pe muntele Calvar
Curând va domni o mie de ani.
O mie de ani! gloria viitoare-a pământului
Ziua fericită prezisă atât de demult:
Dimineaţa strălucită a slavei Sionului,
Profeţii au văzut-o de la-nceput.
Vestiţi lumii-ntregi veştile bune;
Timpul de odihnă ce s-apropie;
Spuneţi asupriţilor din orice popor
Că jubileul ţine o mie de ani.
Ce dacă norii o clipă ascund
Cerul senin dimineaţa?
Curând soarele bucuros al făgăduinţei
Răsare ca să lucească o mie de ani.