Toţi creştinii spun că în trecut au fost învăţate doctrine eronate care nu pot fi susţinute în lumina mai clară a zilelor noastre. Toţi se bucură în spiritul unei mai mari unităţi care se răspândeşte printre creştinii diferitelor denominaţii - catolici şi protestanţi. Cum a ajuns creştinătatea într-o stare atât de ceţoasă încât urmaşii lui Isus să considere că prin torturarea semenilor lor Îl onorează pe Dumnezeu? În unanimitate, studenţii Bibliei par să ajungă la concluzia că dificultatea a început cu doctrina succesiunii apostolice - doctrina conform căreia episcopii Bisericii erau apostoli, inspiraţi în acelaşi sens ca şi Cei Doisprezece.

Papa Pius al X-lea îşi dă seama că oamenii nu mai privesc pe episcopi ca autoritate inspirată şi succesori în funcţia apostolilor. Evident, el nefiind de acord, recent a poruncit ca Romano-catolicii să fie instruiţi să studieze Biblia şi astfel să vină sub influenţa învăţăturilor celor doisprezece apostoli inspiraţi. Toţi văd cu timpul că cei doisprezece Apostoli ai Mielului (Sf. Pavel luând locul lui Iuda) sunt singurele autorităţi inspirate divin pentru Biserică.

Biserica, după moartea apostolilor, neavând avantaje cum sunt Biblia şi educaţia, a privit cu prea mare încredere spre episcopii sau pastorii lor, care însă nu erau autorizaţi prin inspiraţie divină ca şi Cei Doisprezece. După două sute de ani greşeala a fost parţial recunoscută şi s-a făcut o încercare de a fi îndreptată, dar în direcţie greşită. S-a aflat că diferiţii episcopi învăţau doctrine mult diferite, contradictorii. S-a înţeles că aceste contradicţii nu erau inspirate de Spiritul sfânt. Împăratul Constantin (nebotezat) a convocat Conciliul Niceean al tuturor „episcopilor apostolici”, la Niceea, în 325 d. Cr. Cam o treime, 384, au venit. Acestora li s-a poruncit să decidă asupra unui crez. Au avut discuţii aprinse luni de zile. Apoi împăratul a decis şi astfel a luat fiinţă Crezul Niceean. Edictul împăratului a fost în sensul că oricine nu era de acord cu acest crez trebuia să fie exilat.