Noua Creaţie - Diferite Obligaţii
Pământeşti ale Noii Creaţii
STUDIUL XIV
„Urmăriţi ce este bine înaintea
tuturor oamenilor” -- „Să nu datoraţi nimănui nimic” --
„Daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi ceva înapoi” --
Politeţea creştină -- „Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de
mâine” -- „ţinta mea e Cristos, Cristos numai” -- „Este
mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât
să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” --
Asigurarea -- Organizaţii de ajutor reciproc etc. --
Amestec conştiincios -- „A binecuvânta pe Dumnezeu şi a
blestema pe oameni” -- Obligaţii sociale -- „Cinstiţi pe
toţi oamenii” -- Să ia Noua Creaţie parte la alegerile
publice? -- Noua Creatură şi reformele morale --
Purtarea de haine scumpe -- Să aşteptăm podoaba de
„slavă, cinste şi nemurire” (Cornilescu -- n. e.)
„Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor
oamenilor”
-- Romani 12:17 --
În timp ce despre Noile Creaturi se spune
că sunt moarte faţă de lume şi vii faţă de Dumnezeu prin
Isus Cristos Domnul nostru, metafora aceasta se aplică în
întregime la speranţele, scopurile şi ambiţiile transformate.
În timp ce mintea cea nouă este încă obligată să lucreze în
corpul uman, aşteptând corpul nou la Întâia Înviere, ea
trebuie să recunoască anumite responsabilităţi faţă de
semeni -- faţă de lume. După cum ea are responsabilităţi
faţă de familia pământească şi faţă de „casa credinţei” în
lucruri naturale, iar acestea, în loc să slăbească sau să
scadă, cresc prin transformarea minţii, tot aşa este şi în
privinţa unor datorii faţă de semeni.
Toţi oamenii ar trebui să recunoască
principiul justiţiei, al dreptăţii în procedurile lor unii
cu alţii; dar Noua Creatură, datorită primirii învăţăturii
speciale asupra acestor principii ale Legii divine în Şcoala
lui Cristos, trebuie ((564)) să fie mult mai atentă
decât alţii în privinţa exercitării acestor calităţi în
afacerile vieţii zilnice. Este cuvenit, este corect ca toţi
oamenii să se îngrijească de toate lucrurile decente şi
oneste în ochii semenilor? În mod sigur că este; şi în mod
sigur, prin urmare, responsabilităţile Noii Creaturi în
aceste direcţii sunt crescute prin poziţia sa avansată. Se
aşteaptă de la alţi oameni să fie oneşti, corecţi, drepţi,
onorabili, generoşi? De la poporul Domnului se poate aştepta
desigur să aibă instincte încă mai puternice în toate aceste
privinţe şi să se străduiască zilnic să se ridice la norma
perfectă în gând, cuvânt şi purtare.
„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să
vă iubiţi unii pe alţii”, este regula divină, aşa cum este
exprimată de către apostol (Rom. 13:8). Ar fi bine dacă
toată lumea ar cunoaşte această regulă şi ar urma-o
îndeaproape, şi ştim că la timpul cuvenit chiar această
regulă va fi rigid aplicată -- în timpul Veacului Milenar.
Dar Noua Creaţie are acum această regulă, şi chiar dacă
alţii n-ar reuşi s-o recunoască şi s-o urmeze, poporul
Domnului trebuie să se supună fără rezerve la această
instrucţiune. Până şi Israelului natural, casei
slujitorilor, Domnul le-a dat dispoziţia ca ei, dacă erau
credincioşi, să dea cu împrumut, nu să ia cu împrumut (Deut.
15:6), şi acest principiu i se recomandă fiecărei persoane
care posedă judecată bună, ca fiind însăşi esenţa
înţelepciunii -- înţelepciune care ar fi bine, dacă s-ar
putea, să se aplice la lume -- înţelepciune pe care lumea o
recunoaşte, dar care relativ puţini din poporul Domnului sau
din lume se străduiesc intens s-o urmeze ca regulă
invariabilă de viaţă.
Cu alte cuvinte, fiecare membru al Noii
Creaţii ar trebui, în privinţa lucrurilor pământeşti, să
trăiască în limita mijloacelor sale. Dacă nu câştigă decât
un dolar pe zi, nici un moment nu trebuie să se gândească să
cheltuie mai mult de atât, decât dacă are cea mai stringentă
necesitate, ci trebuie să-şi adapteze condiţiile până când
va fi o schimbare la împrejurări mai favorabile. Recunoscând
că grija providenţială a Domnului este asupra sa şi asupra
tuturor afacerilor sale, el trebuie, după ce-şi aranjează
cât ştie de înţelept lucrurile în privinţa celor materiale,
să tragă concluzia că atât acestea cât şi afacerile
spirituale au fost supuse supravegherii divine şi că Domnul
a ((565)) intenţionat o binecuvântare pentru el în
legătură cu aceste condiţii. El trebuie, prin urmare, să fie
cu totul mulţumit de ele, oricât de grele ar fi -- aşteptând
cu răbdare de la Domnul o astfel de uşurare cum iubirea şi
înţelepciunea pot aduce la timpul cuvenit. Dacă venitul este
mare, regula lui de conduită să fie moderaţia, în aceasta ca
şi în toate lucrurile. „Moderaţia (Biblia King James -- n.
e.) voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” Economia este
parte din aranjamentul divin, aşa cum este exemplificată de
Domnul nostru şi de apostoli, şi în special cum este
ilustrată în cazul strângerii rămăşiţelor la porunca Celui
care avea putere să creeze din nimic hrană pentru o mulţime.
În măsura în care mijloacele pe care le
avem la dispoziţie sunt limitate, toate cheltuielile ar
trebui să fie limitate şi aduse nu numai până la nivelul
venitului, ci chiar puţin mai jos -- aşa că nu contează cât
de puţin câştigăm, o anumită parte poate fi pusă deoparte,
fie pentru necesităţile proprii de mai târziu, fie ca o
jertfă de mulţumire Domnului, sau, după cum sugerează
apostolul, ca să putem da celor care sunt în nevoi mai mari.
Să ţinem minte totdeauna că încrederea în Domnul implică
mulţumire şi că aceasta înseamnă odihna inimii. În aceste
împrejurări, pâinea şi apa sau cartofii şi sarea vor avea
gust mai bun şi vor da rezultate mai bune decât hrana cu
mult mai bogată luată într-un spirit diferit. Încrederea de
asemenea va implica totdeauna mulţumire, şi, ca atare,
copilul lui Dumnezeu trăind sub cel mai simplu regim de
hrană trebuie să fie continuu plin de recunoştinţă faţă de
Dătătorul întregului Bine, cu încredere deplină în
înţelepciunea Lui, în toate afacerile vieţii. Aceasta n-ar
însemna indiferenţă faţă de progres, dacă uşa spre acest
progres şi prosperitate mai mare ar fi o uşă dreaptă -- un
mijloc onorabil de a ne îmbunătăţi starea. Găsind o astfel
de „uşă” în faţa noastră, ar trebui s-o acceptăm cu
mulţumire, ca fiind prin providenţă divină şi ca o
posibilitate spre mai multe lecţii de la marele nostru
Învăţător.
Porunca, „nu datoraţi nimănui nimic,
decât să vă iubiţi unii pe alţii”, sugerează că dacă în mod
necugetat şi contrar acestei înţelepciuni divine ne-am
îndatorat cândva faţă de ((566)) alţii, ar trebui să
căutăm pe toate căile raţionale şi onorabile să anulăm acea
datorie -- să ne plătim datoriile. Dacă însă datoriile ar fi
făcute în cadrul unor afaceri, creditorii ştiind la vremea
aceea că îşi asumă un risc mai mare sau mai mic şi riscul
este în vederea obţinerii unui profit, şi dacă datoriile ar
fi rezultatul unui eşec legitim în afaceri şi ar fi „anulate
prin lege” -- şi în special dacă acestea ar fi contractate
înainte de schimbarea naturii, înainte de a deveni Nouă
Creatură, n-ar fi greşit ca Noua Creatură să se folosească
de prevederile pentru caz de faliment, sau să se folosească
de lege, care prevede că o datorie sau o judecată devine
nulă şi neavenită după cinci ani, dacă n-a fost reînnoită
prin tribunal sau printr-o făgăduinţă individuală.
Un precedent scriptural pentru astfel de
procedeu se găseşte în Legea dată Israelului tipic, în
privinţa iertării datoriilor în al şaptelea an-Sabat şi a
iertării încă mai depline a tuturor obligaţiilor în al
cincizecilea an-Jubileu. Lumea a recunoscut înţelepciunea
acestor aranjamente divine şi multe popoare le-au confirmat
în legile lor civile. Noile Creaturi, folosindu-se de aceste
aranjamente pământeşti în armonie cu voinţa divină, se pot
simţi liniştiţi în legătură cu astfel de datorii, în afară
de cazul că în providenţa lui Dumnezeu ei ar fi mai târziu
binecuvântaţi cu abundenţă, când, fără îndoială, Regula de
Aur le-ar dicta cuviinţa plătirii tuturor datoriilor, fără
să ţină seama de stingerea lor sub lege.
Dacă însă datoria n-ar fi una de afaceri,
ci o obligaţie de prietenie, un împrumut de bani sau credit,
după care prietenul n-ar aştepta şi n-ar obţine nici un
profit sau câştig, cazul ar fi total diferit. Astfel de
datorie ar trebui considerată că continuă toată viaţa, iar
străduinţa de a o rezolva ar trebui să aibă întotdeauna o
influenţă importantă asupra afacerilor datornicului. Dar,
după cum s-a arătat mai sus, după ce a devenit membru al
Noii Creaţii, sub conducerea Spiritului sfânt, a Cuvântului
Său, Scripturile, şi sub îndrumarea spiritului minţii
sănătoase, nici unul din Noua Creaţie n-ar trebui să fie
datornic, ci să considere că providenţa Domnului ((567))
este ca ei să trăiască în limitele venitului lor. Acest
îndemn, „nu datoraţi nimănui nimic”, nu s-ar aplica în mod
necesar la punerea unei ipoteci pe proprietatea cuiva pentru
o sumă mai mică decât valoarea ei reală. Aceasta n-ar
însemna împrumutare în sensul interzis, ci doar vânzare
temporară a unei părţi din proprietatea în cauză, păstrând
posibilitatea răscumpărării ei.
Văduvele şi orfanii nu sunt răspunzători
pentru datoriile fostului cap al familiei, nici după legea
umană nici după cea divină. Bunurile cumpărate de un soţ sau
tată sunt cumpărate pe propria răspundere şi cinste, iar
alţii nu pot fi ţinuţi răspunzători pentru datoriile lui
decât dacă ei îşi iau răspunderea personală prin înţelegere
directă sau implicită. Datoriile sale dădeau înainte drept
de sechestru asupra proprietăţii (cu excepţia părţii
rezervate familiei prin lege), dar la moarte această
chestiune încetează, exceptând cazul că un membru al
familiei îşi asumă de bună voie obligaţiile. Menţionăm acest
lucru fiindcă am auzit despre cazuri în care sărmanele
văduve şi orfani s-au simţit obligaţi de legea divină, dacă
nu de cea umană, să plătească datoriile soţului şi tatălui
şi s-au frământat ani de zile străduindu-se să facă acest
lucru.
Sfatul Domnului pentru poporul Său asupra
celeilalte părţi a problemei este la fel de explicit. Dacă
văd pe fraţii lor în nevoie, să le facă bine şi să „dea cu
împrumut fără să nădăjduiască ceva înapoi” -- fără să se
gândească să câştige în schimb favoruri asemănătoare sau
alte favoruri. Trebuie totuşi să înţelegem acest îndemn, „să
dăm cu împrumut” unui frate, în armonie cu celălalt îndemn,
ca noi să nu luăm cu împrumut; şi, ca atare, implicaţia ar
fi că fratele ar avea mijloace şi ar putea să plătească, dar
că temporar ar avea nevoie şi ar putea da vreun fel de
ipotecă sau de asigurare celui care dă cu împrumut. Dar
asemenea dare cu împrumut, pentru a ajuta un frate în
nevoie, să fie făcută mărinimos şi fără speranţa unei
răsplăţi -- fără a prevedea dobândă (camătă), ci doar
întoarcerea sumei în limita timpului specificat. Ar fi doar
un ajutor, o expresie a iubirii frăţeşti.
((568))
Dacă fratele n-ar fi în situaţia să poată
restitui suma sau să poată da asigurare pentru bani, să nu
se dea împrumutul, ci, în locul acestuia, un dar -- în
măsura în care dătătorul ar putea exercita caritate şi în
măsura necesităţilor fratelui. Fratele s-ar putea angaja să
restituie banii, dar să se insiste că este un dar, cu
excepţia cazului când mai târziu afacerile fratelui s-ar
schimba în mod hotărâtor şi ar fi cu prisosinţă capabil să
restituie darul, caz în care dorinţa inimii lui ar trebui să
fie desigur să-i restituie. Chiar şi atunci, dacă dătătorul
ar putea să-şi permită, i-ar putea zice fratelui: „Nu mă pot
simţi fericit să iau înapoi darul, de aceea, te implor, dă-l
altcuiva care ar avea nevoie, acum sau mai târziu”.
Chestiunea ar fi însă cu totul diferită dacă fratele sau
oricare altă persoană ar dori să ia bani cu împrumut în
vederea extinderii afacerii sale sau în vederea scoaterii
unui profit. A da cu împrumut unuia ca acesta, luând măsuri
largi de siguranţă şi cerând dobândă, ar fi cu totul
legitim; şi astfel de dobândă n-ar fi „camătă” în sensul
asupririi sau în sens greşit, ci ar fi în armonie cu ceea ce
a poruncit Domnul în pilda Sa, când a zis: „Ar fi trebuit
să-mi fi dat banii celor ce schimbă banii şi, la venirea
mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă (camătă) ce este al
meu”. Mat. 25:27.
În armonie deplină cu aceste îndemnuri,
Scripturile ne mai dau un îndemn, care ar putea fi bine luat
în seamă şi întotdeauna cu folos, nu numai de către Noua
Creaţie, ci şi de către lume în general. Porunca spune:
„Omul fără minte dă mâna, se pune garant pentru aproapele
său” (Prov. 17:18). Conform acestei sugestii, garanţiile şi
cauţiunile pentru alţii, girarea creditelor etc. ar fi
interzise, şi înţelept ar fi pentru tot poporul Domnului să
urmeze cu grijă această regulă. Chiar şi în cel mai urgent
caz imaginabil, în care ar putea exista o necesitate aproape
absolută de a garanta contractul de împrumut al unui frate,
ar trebui exercitată grijă să nu se asume nici o sarcină
care să nu poată fi satisfăcută fără dezastru grav. Dacă
contractul ar fi pentru o sumă care ar ((569)) putea
fi împrumutată fratelui, sau i-ar putea fi dată în caz de
necesitate, atunci contractul sau cauţiunea sau girarea ar
fi acceptabilă, dar altfel nu -- niciodată punând în pericol
propriul credit, nici riscând propria afacere şi nici
împovărând propria familie. Compară Prov. 22:26; 11:15;
6:1-5.
Există un fel de luare cu împrumut şi
dare cu împrumut măruntă, practicată de către mulţi, în
special în privinţa articolelor din gospodărie: săpun,
zahăr, lighene, unelte etc., care merită analizată aici.
Noile Creaturi, sub controlul spiritului chibzuinţei,
trebuie să condamne în inima lor astfel de deranjuri
mărunte; în aşa măsură să se asigure să-şi regleze afacerile
şi dorinţele, încât asemenea împrumuturi să fie o chestiune
extrem de rară -- o chestiune de absolută necesitate, în caz
de boală sau în alt caz extrem. Parte din hotărârea tuturor
sfinţilor Domnului ar trebui să fie aceea de a deranja pe
alţi oameni cât se poate de puţin. Dacă, prin urmare, prin
neglijarea acordării atenţiei cuvenite propriilor afaceri le
lipseşte untul la masă, să prefere să se descurce fără el
decât să deranjeze pe un vecin şi să dea un exemplu rău.
Dacă au doar un fier de călcat şi nu-şi pot permite să
cumpere altul, mai bine să se împace cu consecinţele şi să-l
folosească pe acela unul.
Cei care cultivă asemenea reglementări
stricte în privinţa afacerilor proprii se vor simţi în mod
natural mai deranjaţi decât alţii dacă vine la ei un vecin
să ia cu împrumut. Totuşi, poporul Domnului trebuie să dea
cu împrumut, nu să ia cu împrumut; şi sfatul nostru ar fi că
trebuie, în toată cumpătarea rezonabilă, să-şi câştige
notorietate ca fiind deosebiţi în ambele aceste privinţe --
să fie întotdeauna dispuşi să dea cu împrumut şi aceasta din
toată inima, cu bucurie şi bunăvoinţă, şi cu o dorinţă de a
plăcea şi de a ajuta în măsura în care-şi pot permite să
piardă -- şi niciodată să nu fie dispuşi să ia cu împrumut.
Evident că astfel de persoane ar fi considerate „vecini
buni”, fie că ar fi considerate „ciudate” în privinţa
devotării lor faţă de Domnul ((570)) şi faţă de
Cuvântul Său, fie că nu. Este adevărat, cei care iau cu
împrumut s-ar putea să nu restituie totdeauna articolul şi
s-ar putea cere efort pentru a merge după el; sau în cazul
împrumutului de hrană s-ar putea să n-o mai restituie. Ar
trebui să ne gândim însă că dacă astfel au luat hrană cu
împrumut, au consumat-o şi n-au restituit-o, ar fi mai puţin
probabil să mai vină. Dacă ne-ar permite împrejurările, am
prefera să nu cerem să ni se restituie articolul dat cu
împrumut. Am considera mai degrabă ca ocazii favorabile de a
ne face prieteni cu ajutorul „bogăţiilor nedrepte” -- ocazii
bune de a ne sacrifica interesele pământeşti mărunte, ca să
putem obţine prin acestea o influenţă morală şi spirituală
mai mare la vecinii noştri.
În timp ce analizăm acest subiect am
putea menţiona altul, strâns înrudit cu el la modul general,
adică, obiceiul unora de a se socoti liberi să se impună
prietenilor ca vizitatori -- împrumutând timpul
vecinilor. A fi ospitalier face parte din spiritul generos
al iubirii, şi tot poporul Domnului trebuie să cultive
această dispoziţie la fiecare ocazie potrivită, ca fiind o
dispoziţie plăcută Domnului şi folositoare propriei lor
creşteri spirituale (Evr. 13:2). Trebuie să le placă să
primească pe prieteni sau pe vecini, pentru o masă sau
pentru o noapte etc., după cum le permit împrejurările:
dorinţa inimii de a primi musafiri trebuie să fie prezentă
întotdeauna, fie că ocazia punerii în practică a acelei
dorinţe se va găsi sau nu. Ospitalitatea nu înseamnă a face
cheltuieli exagerate, depăşind mijloacele, nici nu înseamnă
că pentru musafiri trebuie pregătit mai bine decât pentru
propria familie. Înseamnă însă o dispoziţie de a împărtăşi
cu alţii lucrurile pe care le avem.
Dar să privim cealaltă latură a
problemei. Poporul consacrat al Domnului din Noua Creaţie nu
trebuie să fie niciodată intruşi. Să se asigure că au o
invitaţie clară şi sunt bineveniţi înainte de a accepta
ospitalitatea pentru o masă sau pentru o noapte. Ce
ilustraţie frumoasă a acestui principiu cuvenit avem în
cazul Domnului nostru, mergând cu cei doi ucenici spre
Emaus! Dorinţa Lui a fost să meargă la ei acasă şi să Se
împărtăşească din cina lor pentru a le ((571)) acorda
şi alte binecuvântări. Totuşi, când au ajuns acasă, „El S-a
făcut ca şi cum ar merge mai departe” şi a aşteptat până
când au insistat, L-au obligat, înainte de a consimţi să
rămână cu ei. Aceasta n-a fost o înşelare şi n-ar fi o
înşelare nici din partea noastră dacă am face la fel. Domnul
nostru n-ar fi rămas dacă ei n-ar fi insistat să rămână, şi
nici noi să nu stăm undeva decât dacă ni se face o primire
din toată inima, şi nici să nu rămânem mai mult decât am fi
bine primiţi din inimă, oricare ar fi împrejurările noastre.
Ideea care pare a predomina în mintea
unora, că ei au libertatea „să se stabilească” la rudele
naturale sau spirituale, este o greşeală. Nu există nici un
astfel de drept. Noi avem dreptul să dăm şi să fim generoşi,
dar nu suntem autorizaţi să cerem sau să pretindem astfel de
lucruri de la alţii. Ei au dreptul să dea sau să reţină ce
este al lor, ce au sub administrare. Cât să permită Noile
Creaturi să li se impună din partea fraţilor incorecţi sau a
rudelor după trup ar depinde de circumstanţe, în mare parte
de condiţiile fizice şi financiare ale vizitatorului.
Totuşi, în dreptate faţă de el însuşi şi în dreptate faţă de
vizitatorul nechibzuit în această chestiune, care are ca
scop să facă din această vizită scurtă o şedere îndelungată,
gazda ar trebui să spună amabil dar clar -- „Ar trebui poate
să-ţi spun că n-ar fi convenabil pentru mine să te ţin la
noi mai mult decât până ---------”; sau, un alt mod bun de a
proceda cu astfel de oameni este să li spună la începutul
vizitei că ar fi convenabil să stea până la o anumită dată,
sau să fie invitaţi clar pentru o masă sau pentru o zi sau o
săptămână, după caz -- indicând clar durata invitaţiei şi nu
să fie lăsată a fi presupusă. Astfel de cale pare absolut
necesară în interesul casei, al bugetului familiei, al
timpului propriu, al serviciului Domnului etc., precum şi
cuvenită şi folositoare pentru numărul mare de oameni care
au judecată nechibzuită în această privinţă. Dar nu trebuie
nici să gândim despre ei, nici să le vorbim lipsit de
amabilitate. Poate că ei au decăzut mai mult decât noi sau
decât alţii în privinţa acestei particularităţi şi poate
prin natură noi am decăzut mai mult decât ei în privinţa
((572)) altor particularităţi. În orice caz, trebuie să
gândim amabil, generos în privinţa lor, şi cu atât mai mult
să hotărâm că noi vom evita cu totul această cale neplăcută.
„Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine”
-- Mat. 6:34, 19, 20 --
Cuvintele Domnului nostru citate mai sus,
precum şi alte cuvinte ale Sale, „Nu vă strângeţi comori pe
pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde hoţii le sapă
şi le fură, ci strângeţi-vă comori în cer”, credem că au
fost grav neînţelese de către mulţi dintre urmaşii Săi
serioşi şi bine intenţionaţi. Unii au tras concluzia că
Domnul a vrut să spună că ei trebuiau să trăiască „de la
mână până la gură” şi să nu-i intereseze deloc viitorul.
Vedem, dimpotrivă, că Tatăl nostru ceresc nu ne-a dat astfel
de exemplu; că El Se gândeşte continuu la noi şi a aranjat
anotimpurile, cerealele, legumele şi fructele în ordinea
lor. Vedem de asemenea că El a intenţionat ca noi să
recunoaştem principii similare şi a aranjat natura astfel că
este necesar să sădim dacă vrem să mâncăm mai târziu şi să
ţesem dacă vrem să purtăm haine şi să pregătim dinainte
uleiul care să dea lumină noaptea. Acest principiu se aplică
la toate afacerile vieţii şi noi trebuie să respingem gândul
că Domnul nostru Isus a intenţionat să contrazică sau să
răstoarne acest aranjament divin, aşa cum se vede în toată
natura.
Atunci, ce a vrut să spună Domnul nostru?
Răspundem că în original ideea din primul text este: „Nu vă
îngrijoraţi de (împovăraţi cu) ziua de mâine”; „Ajunge zilei
necazul ei”. Poporul Domnului nu trebuie să se
îngrijoreze în legătură cu viitorul. Trebuie să nu fie
„leneşi în activitate”, şi să fie „fierbinţi în duh, slujind
Domnului”. În timp ce sădesc şi seamănă, plivesc şi sapă,
trebuie să recunoască prin credinţă că toate afacerile lor
sunt supuse supravegherii divine şi că Dumnezeu a promis că
toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care-L
iubesc. Ei trebuie să-şi aplice atât de amănunţit
făgăduinţele scumpe ale grijii divine, încât inima lor să
fie în întregime lipsită de îngrijorare.
((573))
Diferite obligaţii pământeşti
Trebuie să recunoaştem o mare diferenţă
între neglijenţă şi îngrijorare. Dacă Domnul nostru ar fi
fost neglijent, extravagant, risipitor, nepăsător în
privinţa zilei de mâine, nu le-ar fi spus ucenicilor să
adune fărâmiturile care au rămas după hrănirea mulţimilor,
ci El a ilustrat tocmai în acea întâmplare faptul că era
potrivit ca ei să se gândească la masa următoare, la ziua
următoare. Dar n-a recomandat îngrijorare. Ucenicii trebuiau
să folosească ceea ce aveau la îndemână şi să nu risipească
nimic. Dar dacă rezerva se epuiza, nu dintr-o greşeală a
lor, şi dacă n-aveau mijloace s-o completeze, ei să se
încreadă în Domnul atât de complet încât să nu lase loc
îngrijorării, totuşi să nu-şi domolească energia. Acest gând
este ilustrat în cazul lui Iosif în Egipt, unde, sub
îndrumare divină, el a adunat rezerve de grâu în timpul
celor şapte ani de abundenţă şi astfel a făcut provizii
pentru cei şapte ani de foamete care au urmat.
Nici al doilea text nu implică neglijenţă
în privinţa afacerilor zilnice ale vieţii -- a intereselor
vieţii prezente, a întreţinerii cuvenite a familiei noastre
etc. Atunci ce înseamnă? Înseamnă că nimic de natură
pământească nu trebuie să devină comoara noastră --
că noi trebuie să apreciem comoara noastră cerească mai
presus de orice altceva. Inima noastră trebuie să se
concentreze asupra ei, iar mintea noastră trebuie să se
hrănească din ea continuu; îmbogăţiţi astfel, trebuie să
avem odihnă spirituală prin credinţă, având încredere în
făgăduinţele divine. Lumea nu ştie nimic despre aceste
lucruri nespus de mari şi de preţioase pe care Noile
Creaturi le au prin credinţă. Şi, după cum spune cântarea,
„Fiecare-şi are ţinta;
Ţinta mea e Cristos, Cristos numai”.
Alegându-L pe Cristos, noi alegem nu
numai gloria, cinstea şi nemurirea, promise celor care sunt
ai Lui, ci alegem şi suferinţele din timpul prezent,
încercările, probele şi experienţele speciale promise celor
care merg în urmele Lui, ca o educaţie necesară şi o
pregătire pentru gloriile viitoare. Mai mult, toţi aceia
care caută pe Cristos, toţi aceia ((574)) care au
făcut o deplină consacrare Domnului, n-au nimic de natură
pământească despre care să spună că este al lor. Când erau
din pământ, pământeşti, ei socoteau interesele lor
pământeşti ca posesiuni personale; dar când au ajuns să fie
ai Domnului, s-au predat Lui împreună cu tot ce au posedat.
Case, terenuri, copii, soţ, soţie, fraţi, surori -- totul a
fost devotat, consacrat Domnului. Prin urmare, nimic din
acestea nu mai poate fi acum comoara Noii Creaţii.
Aceasta nu înseamnă că un bărbat nu-şi
poate iubi soţia, sau soţia soţul -- că nu se pot aprecia
mult unul pe altul. Nu înseamnă că nu-şi pot iubi copiii şi
nu le pot aprecia mult calităţile inimii şi minţii. Nu
înseamnă că nu pot iubi şi aprecia frumuseţile Naturii. Nu
înseamnă că nu pot avea o casă sau animale. Dar înseamnă că
nici una dintre aceste posesiuni pământeşti nu mai poate fi
comoara lor, sau în vreun sens al cuvântului să fie
în competiţie cu Domnul, pe care L-au acceptat ca
„deosebindu-se din zece mii” şi a Cărui „fiinţă este plină
de farmec”.
Banii nu trebuie iubiţi, respectaţi,
adoraţi; nu trebuie să fim robii sau servitorii lor. Noi
ne-am dat supunerea ca fii şi servitori Creatorului
Atotputernic, iar banii sunt unul din servitorii şi uneltele
Sale şi în felul acesta trebuie priviţi de către noi care
suntem administratori ai sumelor care în providenţa divină
vin sub controlul nostru.
Dar, nu ne amintim oare cuvintele
Domnului nostru către tânărul care a venit la El zicând:
„Ce-mi mai lipseşte?”, şi căruia Isus i-a răspuns: „Dacă
vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai, dă la săraci şi
vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă”? „Dar
tânărul, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, pentru
că avea multe avuţii” (Mat. 19:16-22). Oare aceasta nu ne dă
învăţătura că toţi din poporul Domnului trebuie să devină
săraci? Răspunsul este, da: „Greu va intra un bogat în
împărăţia cerurilor . . . este mai uşor să treacă o cămilă
prin urechea acului* ((575)) decât să intre un bogat
în împărăţia lui Dumnezeu” (Mat. 19:24). Bogaţii au ispite
în lucrurile bune ale vieţii prezente care înclină spre a le
atrage inima şi a deveni idolii şi comorile lor. De aceea ei
sunt situaţi mai puţin favorabil în acestă privinţă decât
cei săraci, care au puţin din bunurile acestei lumi de care
să li se ataşeze inima şi care sunt cu atât mai înclinaţi să
asculte cu bucurie veştile bune ale harului divin, marile
bogăţii pe care le are Domnul în păstrare pentru
credincioşii Săi. Ar fi însă o greşeală a se presupune că
nimeni nu poate avea bunurile acestei lumi fără să abuzeze
de ele, fără să le adore, fără să facă un idol din ele, fără
să le considere comorile sale. La fel ar fi o greşeală a
presupune că acei cărora le lipsesc bogăţiile pământeşti nu
le pot adora şi nu pot face comori din ele. Cine n-a
cunoscut sau n-a auzit despre oameni săraci care evident au
adorat bogăţia, au tânjit după ea, s-au luptat continuu
pentru ea şi au fost mereu nemulţumiţi pentru că n-au fost
în stare să pună mâna pe ceea ce inima lor îmbrăţişa ca o
comoară?
*În timpurile vechi cetăţile mari din
Orient aveau porţi mari care se închideau la apusul soarelui
şi nu se permitea să fie deschise până la răsăritul
soarelui, ca nu cumva un inamic să profite şi să atace. Dar
ele aveau şi porţi mici care erau păzite, prin care putea
intra un om şi-şi putea duce chiar şi cămila, luând jos
povara şi permiţând animalului să se târască pe genunchi.
Aceste porţi mici erau numite „urechile acului”. Astfel un
bogat poate avea intrare în Împărăţie, dar nu împovărat de
bogăţiile sau comorile pământeşti. Acestea trebuie lăsate
jos.
Toţi care vin la Domnul, fie că sunt
bogaţi fie că sunt săraci în privinţa bunurilor acestei
lumi, trebuie să vină cu înţelegerea unei depline consacrări
-- a unui sacrificiu deplin al inimii lor, al voinţei lor şi
a tot ce posedă -- altfel nu vor fi acceptaţi. Săracul care
vine la Domnul trebuie să renunţe la idolii imaginaţiei
şi ambiţiei sale, ai râvnei sale după bogăţia
pământească pe care n-a obţinut-o încă. Bogatul care vine la
Domnul trebuie să vină, la fel, cu o deplină predare a
voinţei sale, renunţând la planurile şi proiectele sale
pământeşti, cărora înainte le devotase cele mai bune energii
ale vieţii: el trebuie să sacrifice nu numai ce posedă, ci
tot ce a sperat, la ce a ţintit şi a avut ambiţia ((576))
să obţină -- tot trebuie să fie pus pe altarul Domnului,
altfel nu poate fi ucenicul Său.
Tânărul bogat ar fi putut înţelege mai
bine cuvintele Domnului nostru dacă ar fi fost într-o
atitudine corectă a minţii, deoarece credem că Domnul i-ar
fi explicat mai departe lucrurile. Dacă ar fi zis: Doamne,
accept condiţiile; Îţi predau tot ce am Ţie ca reprezentant
al lui Dumnezeu. Cum să procedez ca să duc la îndeplinire
instrucţiunile Tale? Să-mi vând turmele, cirezile,
pământurile şi casele, să adun pe săraci şi, luând toată
suma primită astfel, să arunc banii în aer şi să-i las să se
bată pentru ei, sau cum să procedez? Te rog învaţă-mă.
Ni-L putem imagina pe Domnul spunându-i:
Acum ai ajuns la punctul la care am dorit şi am să-ţi explic
mai în amănunt porunca Mea. Acum ţi-ai consacrat lui
Dumnezeu tot ce ai, supunându-l voinţei Sale --
pentru a fi folosit conform înţelegerii tale a ceea ce este
voinţa Sa, iar tu Mă întrebi în privinţa voinţei Sale. Îţi
voi spune: voinţa Sa este să devii administratorul Lui, nu
doar să menţii proprietatea, ci s-o cheltuieşti, s-o
foloseşti cât ştii de bine, de înţelept. Şi-ţi sugerez să
începi să iei banii pe care-i ai la bancă şi să-i foloseşti.
Poţi dacă vrei să începi aici cu apostolii şi urmaşii Mei.
Vezi ce bine le poţi face. Când ai terminat banii aceia
vinde o casă sau o turmă de oi sau o cireadă de vite şi
continuă astfel să foloseşti mijloacele pe care Dumnezeu ţi
le-a pus sub control -- devenind administratorul Lui,
aşteptând ca, după ce I-ai consacrat Lui toate, în cele din
urmă să-ţi ceară socoteală. Atunci, dacă vei putea arăta că
ai folosit ce I-ai consacrat Lui cât ai ştiut de înţelept şi
de amănunţit, poţi aştepta să auzi cuvintele binecuvântate:
„Bine rob bun şi credincios . . . intră în bucuria
stăpânului tău”.
O consacrare pentru Domnul a tot ce avem
nu înseamă că toate bunurile noastre trebuie folosite
exclusiv în lucrarea religioasă. Ca administratori ai
Domnului trebuie să căutăm continuu să cunoaştem ce I-ar
plăcea Lui, luându-ne învăţătura din Cuvântul Său. Acolo
suntem învăţaţi să-L ((577)) slăvim; iar căutând să-L
slăvim trebuie să ne străduim să folosim, nu numai vocea şi
condeiul nostru, ci toţi talanţii noştri, inclusiv talantul
nostru bani sau proprietate. Deoarece noi suntem ai
Domnului, toate obligaţiile care ne revin sunt obligaţii
asupra timpului şi proprietăţii pe care le-am consacrat. De
exemplu, a avea o soţie înseamnă a avea obligaţii faţă de
ea, de atenţie şi întreţinere rezonabilă şi cuvenită; la fel
copiii, sunt ipoteci pe orice posedăm, din proprietate, sau
din timp, sau din talent.
Voia lui Dumnezeu este ca noi să
recunoaştem aceste ipoteci şi să le satisfacem zi de zi
cerinţele într-o manieră rezonabilă -- neuitând că se
aşteaptă de la noi să nu risipim mijloacele Domnului, ci să
căutăm să îndreptăm cât se poate de mult din ele spre acele
canale care ar fi în mod special folositoare în promovarea
adevărului religios -- răspândirea veştilor bune de bucurie
mare -- ceea ce reprezintă cea mai înaltă concepţie a
noastră despre lucrurile bune pentru creaţia în creştere.
Vrem să spunem că grija pentru soţie şi copii, pentru
părinţii în vârstă sau pentru alţii dependenţi de noi în mod
cuvenit, este recunoscută de Domnul ca folosire potrivită a
unei părţi din ceea ce I-am consacrat Lui. Dar nu trebuie să
permitem extravaganţa sau risipa în privinţa acestora să
intervină în folosirea mai directă a mijloacelor noastre în
ceea ce pentru noi este lucrarea principală a vieţii --
vestirea Evangheliei, vestea bună a Împărăţiei.
Nu numai că nu trebuie să ne lipsim
familia de lucrurile necesare pentru îngrijirea ei cuvenită,
ci, după cum ne învaţă Scripturile, parte din datoria
noastră este să facem pregătiri pentru ea, privind într-o
anumită măsură în viitor. Să ascultăm mesajul prin înţelept:
„Du-te la furnică, leneşule; uită-te la căile ei şi fii
înţelept” (Prov. 6:6). Găsim că furnica adună o bună rezervă
de hrană pentru viitorii ei pui; şi la fel ne spune
apostolul, că părinţii trebuie să agonisească pentru copiii
lor (2 Cor. 12:14). Conform dispoziţiei şi tendinţei naturii
noastre egoiste, decăzute, probabil că mai puţini sunt cei
care au nevoie de îndemn în acestă privinţă decât cei care
au nevoie de sfat împotriva ducerii la extremă ((578))
în direcţia opusă. Gândul Scripturilor asupra acestui
subiect este exprimat iarăşi în cuvintele apostolului:
„Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor” şi: „Dacă
cineva nu poartă de grijă de ai săi . . . a tăgăduit
credinţa şi este mai rău decât un necredincios”. Rom. 12:17;
1 Tim. 5:8.
Ideea pare să fie că fiecare părinte este
dator să-i dea copilului o pornire în viaţă, mai mult decât
micuţul corp în curs de moarte cu care se naşte în lume.
Aducând copii pe lume este de datoria părinţilor să se
îngrijească de stabilirea lor rezonabilă şi cuvenită în ea.
Aceasta cuprinde nu numai punerea la dispoziţie a hranei şi
a îmbrăcămintei în timpul copilăriei şi tinereţii, dar şi
asigurarea instruirii intelectuale şi morale la care ne-am
referit deja; şi toate acestea înseamnă agonisire, punere
deoparte din consumul personal în interesul copiilor. Văzând
nesiguranţa vieţii, n-ar fi o aplicare iraţională a
îndemnului scriptural, dacă părintele ar avea ceva adunat
pentru necesităţile familiei în eventualitatea morţii sale
înainte de a fi ajuns copiii la maturitate. Nu ne gândim că
apostolul a vrut să spună că părinţii trebuie să caute să
adune averi pentru copii, pentru care să se certe şi prin
care să fie prejudiciaţi. Copilul născut într-o familie bună
şi care primeşte educaţie raţională şi îndrumare până la
maturitate este avut, are în sine o moştenire bogată; iar
părintele care a făcut asemenea asigurare pentru copiii săi
are toate motivele să simtă că în această chestiune a fost
condus de chibzuinţă, de Spiritul sfânt, de dispoziţia
corectă, aprobată de Domnul, chiar dacă nu lasă nici o
proprietate familiei, sau nu lasă mai mult decât un adăpost
sau o casă. Un astfel de om se va fi achitat de
administrarea sa, iar astfel de copii cu siguranţă vor
aprecia la sfârşit credincioşia lui.
Organizaţii de ajutor reciproc etc.
Trăim într-o zi a organizării şi trebuie
să admitem că unele dintre acestea au fost şi sunt
aranjamente folositoare. Companiile de asigurare de toate
felurile sunt desigur pe baze comerciale, şi nu, strict
vorbind, filantropice. Ele sunt străduinţe din partea
omenirii de a trece peste nesiguranţa ((579)) şi
peste dificultăţile vieţii prezente -- de a lua dinainte
măsuri pentru caz de moarte şi pentru rezultatele ei
dezastruoase în afacerile celor dependenţi de ei. Nu trebuie
să intrăm în descrierea sau în detaliile privitoare la
diferitele feluri de asigurare, dar putem spune imediat că
este doar o chestiune de judecată în afaceri, şi nu o
problemă religioasă, faptul că poporul Domnului se va folosi
de oportunităţile asigurării sau nu.
Am cunoscut împrejurări în care
considerăm că tatăl familiei a procedat înţelept să păstreze
o poliţă de asigurare în beneficiul soţiei şi copiilor.
Acesta este un lucru înţelept în special când soţia nu are
simpatie faţă de Adevărul Prezent şi faţă de vederile
soţului ei în legătură cu viitorul apropiat şi doreşte
asigurarea ca protecţie, odihnă şi uşurare pentru mintea ei.
Dacă judecata soţului coincide în vreo măsură apreciabilă cu
a soţiei, gândim că el ar face bine să menţină astfel de
asigurare. Noi nu susţinem asigurarea, şi în ceea ce-l
priveşte pe autor, el n-are nici una. Arătăm doar că nu este
nimic în Scripturi menit să conducă sau să reglementeze
conduita Noilor Creaturi în această privinţă, şi că fiecare
trebuie să-şi folosească judecata în armonie cu propriile
sale condiţii specifice în luarea deciziei asupra acestei
chestiuni.
Potrivit cu aştepările noastre, stresul
marelui timp de necaz va fi asupra noastră curând, cândva
între 1910 şi 1912 -- culminând cu sfârşitul „Timpurilor
Neamurilor”, octombrie 1914*.
*Vezi Vol. 2, pag. 76-78. În conformitate
cu aceasta, culminarea pregătirii forţelor a avut loc în
toamna anului 1914, odată cu izbucnirea marelui război
european -- o etapă în răsturnarea imperiului lui Satan.
Începutul agravării necazului nu este
clar marcat în Scripturi şi este mai degrabă presupus.
Presupunem că un necaz atât de mare, o catastrofă atât de
largă în lume, cu greu ar putea avea loc în mai puţin de
trei ani, şi dacă ar dura cu mult peste trei ani „nimeni
n-ar scăpa”. În armonie cu aceste anticipări, aşteptăm ca
atunci când furtuna financiară va trece peste creştinătate,
afacerile şi băncile, valorile asigurărilor şi ((580))
proprietăţilor să cadă toate împreună; ca acesta să
constituie într-adevăr un aspect serios al necazului,
aducând spaimă şi supărare în inimile care n-au altceva pe
ce să se sprijine -- n-au comori cereşti.
Este foarte raţional să presupunem că
aşa-zisele societăţi frăţeşti de asigurare vor cădea înainte
de companiile obişnuite, fiindcă cele dintâi sunt fără
capital şi depind de cotizaţii, şi fiindcă aceste cotizaţii
vor deveni cu atât mai împovărătoare cu cât numărul
membrilor acestor societăţi nu numai că va înceta să
crească, ci, sub condiţii presante, va scădea. Eşecul
acestor diferite asociaţii va zdrobi fără îndoială
speranţele multora şi-i va face nepăsători în privinţa
oricăror perspective pământeşti. De aceea, fiecare trebuie
să decidă pentru sine cursul cel mai înţelept ca
administrator al proprietăţii sau al venitului său, oricare
ar fi acesta; dar nici unul din Noua Creaţie, stăpânit şi
condus de credinţa în Domnul, nu va simţi o astfel de
agitaţie în privinţa viitorului încât să-i aducă teamă în
inimă, şi această clasă nici nu-şi va pune încrederea în
vreo agenţie, protecţie sau ajutor uman, care să-i facă să
se simtă dependenţi de ea ca şi comoara lor, şi să fie
zdrobiţi în eventualitatea eşecului ei.
Aceasta ne aduce în faţă toată problema
ordinelor, societăţilor etc., şi ce privilegii are Noua
Creaţie în legătură cu aceste organizaţii. Este corect ca ei
să fie membri ai acestor organizaţii? Răspundem că în timp
ce asociaţiile Bisericii sunt pur religioase, iar
organizaţiile de muncă şi de ajutor sunt în general laice,
mai există şi alte ordine care combină aspectele religioase
cu cele laice. După cum înţelegem noi chestiunea, de
exemplu, Free Masons (Francmasonii), Odd Fellows, Knights of
Pythias (Cavalerii Pitiei) etc., execută anumite ritualuri
şi ceremonii de natură religioasă. Să fim înţeleşi că noi nu
ducem nici o luptă împotriva celor care sunt membri în
aceste diferite ordine, după cum nu ducem luptă nici
împotriva diferitelor sisteme religioase sectare. Punem la
acelaşi nivel pe toţi cei care au ceremonii, învăţături
religioase etc. şi-i considerăm parte ((581)) din
Babilon, unele părţi ale lui fiind mai curate, iar altele
mai puţin curate, dar toate, cu toate acestea, fiind pline
de confuzie, eroare -- contrar intenţiei divine, aşa cum
aceasta este înfăţişată în organizarea Bisericii primare şi
în instrucţiunile date prin cuvânt şi exemplu de către
Fondatorul ei inspirat şi de către cei doisprezece apostoli
ai Săi.
Sfătuim Noua Creaţie să n-aibă nimic de-a
face cu vreuna din aceste societăţi semireligioase, cluburi,
ordine, biserici, ci să „iasă afară din mijlocul lor şi să
se despartă de ei, şi să nu se atingă de ce este necurat” (2
Cor. 6:17). Lucrurile lor, închinarea lor, învăţăturile lor,
doctrinele lor sunt necurate pentru noi, chiar dacă pentru
ei nu sunt necurate. Ochii înţelegerii noastre au fost
deschişi, iar acum toate lucrurile ne apar într-o lumină
nouă, aşa că lucrurile pe care odată le iubeam acum le urâm,
iar lucrurile pe care odată le uram acum le iubim.
Dar în privinţa altor ordine şi
societăţi, care n-au nimic religios în caracterul,
închinarea, învăţarea, doctrina, practica lor, ci sunt numai
societăţi de asigurare pentru ajutor reciproc, şi care-şi
anexează semne şi parole numai ca divertisment, sau în
privinţa altor societăţi muncitoreşti, sindicate pentru
ajutor reciproc, pentru protecţie împotriva nedreptăţii şi
pentru menţinerea salariilor rezonabile -- n-avem nimic de
zis împotriva acestora. Toate acestea pretind că sunt
organizate după dreptate, aşa cum am putea aproba. Toate
pretind că n-au nici o intenţie de a încălca legile umane
sau divine. De aceea, nu vedem că s-ar putea ridica vreo
obiecţie valabilă împotriva acestora, dacă din vreun motiv
Creaţia Nouă ar găsi că este necesar sau folositor să se
asocieze la ele. Propria noastră alegere şi sfat către alţii
ar fi, în măsura în care se poate aplica în mod practic la
cazul lor, să stea liberi de toate organizaţiile
umane, uniţi numai cu Domnul şi cu cei care au Spiritul Său;
dar cu toţii ştim presiunea sub care au luat fiinţă
sindicatele muncitoreşti, şi dacă ele n-ar exista, după
toate probabilităţile, salariile muncitorilor ar fi mai mici
decât sunt, iar condiţiile lor generale ar fi mai rele.
((582))
Dar, deşi avem o simpatie generală faţă
de obiectivul acestor asociaţii, nu putem susţine toate
metodele urmate uneori de ele, deoarece toţi trebuie să
admită că în mod frecvent ele folosesc tiranic puterea
organizaţiei. Trebuie să avem simpatie faţă de scopul lor
general, adică: o împotrivire la opresiunea care în mod
sigur însoţeşte acumularea bogăţiei în mâinile celor egoişti
şi la tendinţele generale în asemenea împrejurări, care
împing pe cei săraci până la punctul împotrivirii. Sfatul
nostru pentru fraţii care trăiesc în comunităţi unde
sindicatele muncitoreşti au putere şi susţin salariile ar fi
ca ei să contribuie voluntar la cheltuielile sindicatului cu
aceeaşi sumă cu care ar contribui dacă ar fi membri şi cu
aceeaşi regularitate, şi în general să se supună ordinelor
sindicatului dacă nu sunt contra conştiinţei lor; dar, dacă
este posibil, să evite a fi membri, explicându-şi poziţia
când îşi oferă cotizaţia. Aceasta ar arăta tuturor că
dorinţa de a nu fi membru nu este o dorinţă egoistă, de a
evita responsabilitatea plătirii cheltuielilor legate de
menţinerea condiţiilor favorabile sub care operează munca.
Dacă însă nu se acceptă decât să fie
membru obişnuit, nu cunoaştem nici o poruncă din Scripturi
sau alt motiv pentru care să se abţină a fi membru -- în
special dacă apartenenţa ca membru ar fi o condiţie de care
ar depinde pâinea zilnică. În asemenea împrejurări, să intre
şi să plătească regulat ceea ce se cuvine, dar să evite
frecventarea şedinţelor, cu excepţia ocaziilor când au
motive să creadă că ar putea spune un cuvânt la timp, care
ar putea fi de ajutor în direcţia cuvenită a intereselor
sindicatului, în armonie cu pacea şi dreptatea. În cazul
unei greve, să se supună ordinului de a se retrage, dar să
nu ia parte la nimic de natura revoltei sau contrar
drepturilor şi libertăţilor altora; iar acest lucru să fie
bine cunoscut de către funcţionarii societăţii, aşa încât
aceştia să nu se gândească să ceară astfel de serviciu.
((583))
Amestec conştiincios
„Amestecul în treburile altora” este
aspru mustrat de către apostol, ca fiind cu totul nepotrivit
cu noua minte a Creaţiei Noi (1 Tim. 5:13; 1 Pet. 4:15). Un
amestecător în treburile altora este unul care se ocupă de
afacerile altora, cu care propriu-zis n-are câtuşi de puţin
de-a face. Chiar şi „fiii veacului acestuia” sunt destul de
înţelepţi în generaţia lor, ca să discearnă că pe durata
scurtă a vieţii prezente o persoană cu minte rezonabil de
sănătoasă are suficient cu ce să se ocupe în a-şi vedea de
afacerile ei cum se cuvine; şi dacă ar da atenţie suficientă
afacerilor altora, ca să fie cu totul competentă să-i
sfătuiască şi să se amestece în preocupările lor, în mod
sigur şi-ar neglija într-o măsură propriile afaceri. Cu mult
mai mult Creaturile Noi, concepute de Domnul pentru spiritul
minţii sănătoase, ar trebui să-şi dea seama de acest adevăr,
şi, pe lângă aceasta, că au mai puţin timp decât lumea să se
amestece în afacerile altora, timpul lor nefiind al lor,
datorită consacrării depline Domnului şi serviciului Său,
a timpului, talentului, influenţei lor, a tot ce au.
Aceştia, chiar dacă le lipseşte în mod
natural mintea sănătoasă asupra acestui subiect, vor fi
constrânşi în direcţia corectă prin poruncile Scripturilor
şi prin aceea că-şi vor da seama că timpul pentru împlinirea
sacrificiului lor prin legământ este scurt. Ei ar trebui
să-şi dea seama şi că Regula de Aur, cerută de la Noua
Creaţie, interzice orice este înrudit cu amestecul în
treburile altora. Desigur că ei n-ar aprecia dacă alţii s-ar
amesteca în afacerile lor, şi ar trebui să fie la fel de
atenţi să le facă altora ce le-ar plăcea să le facă alţii
lor. Apostolul şi-a dat seama însă că reversul acesteia este
spiritul lumesc general, şi ca atare, sfătuieşte pe sfinţi
să studieze, să practice, să înveţe în privinţa aceas
