Noua Creaţie
STUDIUL II
Noua Creaţie este separată şi
distinctă de toate celelalte -- De ce este aleasă dintre
creaţia umană mai degrabă decât dintre celelalte --
Obiectivul alegerii ei -- Misiunea ei prezentă şi
viitoare -- Cum este concepută şi născută pentru o
natură nouă -- Legătura strânsă a tuturor membrilor unul
cu altul şi cu căpetenia, capul şi mirele lor --
Dezvoltarea şi probele membrilor ei -- Al şaselea simţ
al Noii Creaţii, sau simţul spiritual pentru discernerea
lucrurilor spirituale -- După ce nume trebuie să fie
cunoscută Noua Creaţie, pentru a fi loială capului şi
pentru a nu se separa de nici unul dintre fraţi?
Biserica Veacului Evanghelic este adesea
menţionată în Scripturi ca o Creaţie Nouă -- membrii ei
finali, biruitorii, fiind în mod specific menţionaţi ca „Creaţii
Noi” în Cristos Isus (2 Cor. 5:17). Din nefericire însă, a
devenit un obicei la creştinii deplin consacraţi, ca şi la
ceilalţi, să citească cuvintele inspiraţiei divine într-o
manieră încâlcită, ceţoasă, care nu reuşeşte să dea
cuvintelor ei importanţa lor reală şi care lipseşte pe
cititori de multă binecuvântare, mângâiere şi instruire, pe
care le-ar putea primi dacă doar ar urma o cale mai
raţională şi ar fi mai plini de spiritul uceniciei -- cu
dorinţa de a înţelege revelaţia divină. Dificultatea pare să
conste în mare măsură în faptul că cititorii obişnuiţi ai
Cuvântului nu se aşteaptă să fie învăţaţi de el, ci îl
citesc într-o manieră mai degrabă mecanică, ca o datorie sau
ca un repaus; iar când doresc informaţii referitoare la
planul divin, recurg la comentarii şi catehisme. Acestea, ca
şi învăţătorii care sunt în viaţă, ar trebui să fie o mână
de ajutor în îndrumarea peregrinilor Sionului spre o
cunoştinţă mai clară a caracterului şi planului divin; dar,
din nefericire, ei sunt adesea tocmai contrariul acesteia.
Adeseori întunecă ((60)) şi dezorientează judecata şi
răstălmăcesc Cuvântul divin, iar cei care se încred în ei
sunt mai degrabă îndepărtaţi de la lumină decât să fie
conduşi spre ea.
Această îndrumare greşită nu este
intenţionată, căci atât învăţătorii cât şi autorii,
presupunem, prezintă cititorilor tot ce au mai bun. Originea
problemei este departe în trecut. Cu mai bine de 1800 de ani
în urmă, când apostolii „au adormit”, vrăjmaşul, Satan, a
avut mână liberă în Biserică, câmpul de grâu al Domnului; şi
după cum a profeţit pilda Domnului, el a semănat din plin
neghina erorii (Mat. 13:24, 36-43). Aceste erori au deformat
şi denaturat fiecare adevăr al revelaţiei divine, cu
rezultatul că înainte de ivirea secolului al patrulea câmpul
de grâu al Domnului a devenit practic un câmp de neghină,
având proporţional doar o mică minoritate de grâu în el.
Întunecimea erorii s-a lăsat tot mai mult asupra Bisericii
şi timp de zece secole „Taina Fărădelegii” a predominat şi
întuneric des a acoperit popoarele. Aceste zece secole sunt
denumite astăzi „Veacurile Întunecate” de către o mare parte
dintre oamenii cei mai inteligenţi ai „lumii creştine”, şi
să ne amintim că în mijlocul acestui întuneric des şi-a avut
începutul Mişcarea Reformei. Lumina reformatorilor a început
să strălucească în mijlocul întunericului, şi, mulţumim lui
Dumnezeu, ea a devenit tot mai strălucitoare de atunci
încoace! Să nu ne mire totuşi că reformatorii înşişi,
educaţi în acel întuneric mare, au fost mai mult sau mai
puţin contaminaţi de el şi că n-au reuşit să se cureţe
imediat de erorile lui pângăritoare; mai degrabă am fi
considerat pur şi simplu un miracol dacă aceştia ar fi ieşit
brusc din întunericul des la lumina deplină, clară a
caracterului şi planului divin.
Problema printre urmaşii reformatorilor
din ultimele trei secole a fost că ei au considerat
meritoriu să accepte crezurile formulate în acea perioadă a
Reformei şi s-au mândrit cu ele, considerând neortodox orice
alt progres spre lumină. Dimpotrivă, atât ei cât şi noi,
deşi onorăm pe reformatori şi ((61)) ne bucurăm de
fidelitatea lor, trebuie să ne amintim că ei n-au fost
luminile Bisericii, că ei nu i-au fost daţi Bisericii ca şi
conducători, ci au fost doar ajutoare. Îndrumătorii
stabiliţi divin au fost, mai întâi de toate, Domnul nostru;
în al doilea rând, apostolii inspiraţi, păstraţi şi
îndrumaţi de El; şi, în al treilea rând, oamenii sfinţi ai
lui Dumnezeu din vechime, care au vorbit şi au scris cum au
fost mişcaţi de Spiritul sfânt pentru instruirea noastră.
Datorită faptului că Domnul le-a permis reformatorilor să
vadă o sclipire din adevărata lumină, ei au putut să
discearnă în parte ce des era întunericul care-i înconjura
şi să facă efortul eroic pe care l-au făcut, ca să scape de
el şi să ajungă iarăşi în lumina cunoştinţei lui Dumnezeu,
care străluceşte pe faţa lui Isus Cristos Domnul nostru, şi
care, prin cuvintele Sale şi prin cuvintele apostolilor, ne
este dată ca o candelă pentru picioarele noastre şi ca o
lumină pentru paşii noştri, făcând cărarea celui drept ca
lumina strălucitoare „care merge mereu crescând până la
miezul zilei”. Acum oricine vrea să fie urmaş al Domnului şi
urmaş al luminii trebuie să fie atent ca, în timp ce nu
ignoră mijloacele umane şi slujirea lor, pe cale orală şi
prin pagina scrisă, trebuie să accepte de la aceştia numai
acel sprijin care l-ar ajuta în aprecierea mesajului
inspirat înregistrat în Scripturi: „Căci dacă nu vorbesc
după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isa. 8:20,
Biblia interlineară ebraico-engleză, J. P. Green -- n.e.).
În studiile anterioare am văzut că Domnul
nostru Isus, cu mult înainte de a deveni „Omul Isus
Hristos”, a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”; am văzut
o dezvoltare progresivă printre creaţiile lui Dumnezeu
făcute de Preaiubitul Fiu şi prin El -- heruvimi, serafimi,
îngeri, diferite ordine de fiinţe spirituale, în privinţa
cărora puţin ne-a fost descoperit. Tocmai am terminat o
examinare a creaţiei pământeşti şi în lumina revelaţiei
divine am văzut ce grandioasă va fi desăvârşirea ei în
„timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care
Dumnezeu a vorbit”. Însă ((62)) Scripturile ne
prezintă Creaţia Nouă, care este acum în analiză, ca fiind
cu totul separată şi distinctă de ordinele de îngeri şi de
oameni. Tatăl ceresc a fost mulţumit de fiecare trăsătură a
lucrării Sale, fiindcă toată „lucrarea Lui este perfectă” şi
fiecare clasă sau ordin este perfect în sine, sau va fi
perfect când va fi introdus marele Jubileu la care s-a făcut
referire într-un capitol anterior. Crearea acestor diferite
ordine nu trebuie ca atare să fie înţeleasă că ar însemna
nemulţumire din partea Creatorului şi o încercare de a face
ceva mai bun sau mai satisfăcător, ci mai degrabă trebuie să
vedem în aceasta o ilustrare a „înţelepciunii nespus de
felurite a lui Dumnezeu”. Varietatea pe care o vedem în
natură la flori, iarbă, copaci, şi printre animale,
ilustrează acest lucru -- fiecare este perfect în felul său
şi pe planul său. Nu din cauză că a fost nemulţumit de
trandafir au fost produse garoafa şi panseaua, ci varietatea
în formă, frumuseţe şi miros ne dau doar o mică idee despre
lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea minţii divine --
diversitate armonioasă; frumuseţe şi perfecţiune exprimată
în diferite forme, modele şi culori. Tot aşa este şi cu
creaţiile inteligente -- fiii lui Dumnezeu de pe diferitele
planuri de existenţă.
Din acest punct de vedere ne dăm seama
că, indiferent câte creaţii va aduce Dumnezeu în existenţă,
nu va exista prilej de gelozie între ele, deoarece fiecare
fiind perfectă pe propriul ei plan şi în propria ei sferă,
va fi satisfăcută pe deplin cu propria ei stare şi o va
prefera cu adevărat pe aceea oricărei alteia; întocmai cum
un peşte este mai mulţumit să fie peşte decât pasăre, şi,
invers, pasărea este mai mulţumită cu natura ei: tot aşa
omenirea, când va fi restabilită la perfecţiune umană în
condiţii edenice, va fi absolut satisfăcută cu acele
condiţii, aşa încât oamenii nu vor râvni să fie îngeri de
nici un grad sau stare şi nici nu vor râvni cea mai înaltă
dintre toate naturile, acordată noii creaţii, anume, „firea
dumnezeiască” (2 Pet. 1:4). Nici îngerii nu vor râvni natura
şi condiţiile heruvimilor şi serafimilor, sau ale omului --
şi nici natura divină. Toţi vor înţelege în cele din urmă că
natura divină este cea mai înaltă dintre toate; că are
calităţi şi condiţii care le depăşesc pe ale tuturor
((63)) celorlalte naturi; totuşi sub aranjamentul divin
fiecare natură va fi atât de complet în armonie cu propriile
condiţii, mediu şi perfecţiune, încât fiecare va fi
satisfăcut cu propria sa stare.
Când Iehova Dumnezeu a plănuit Noua
Creaţie -- părtaşi naturii divine (2 Petru 1:4) -- părtaşi
la propria Sa „slavă, cinste şi nemurire” (Rom. 2:7,
Cornilescu -- n. e.) -- El a hotărât că nimeni nu putea fi
creat pentru o poziţie atât de înaltă şi apoi să fie
încercat, ci, dimpotrivă, indiferent cine vor fi făcuţi
membri ai Noii Creaţii, trebuie mai întâi să fie încercaţi
şi să-şi dovedească în mod absolut loialitatea faţă de
Creatorul lor şi faţă de principiile guvernării Sale drepte
pentru ca ei să poată fi ridicaţi la această stare înaltă --
la această Nouă Creaţie de natură divină. Tocmai am văzut
cum a fost aranjată încercarea şi probarea omului în
privinţa vredniciei sale de viaţă veşnică -- perfecţiunea
umană originară în care el a fost creat, căderea lui,
răscumpărarea lui şi recuperarea şi restabilirea tuturor
celor din rasa lui care vor fi găsiţi vrednici. Tocmai am
văzut că îngerii au fost creaţi în sfinţenia şi perfecţiunea
naturii lor şi au fost ulterior încercaţi şi probaţi;
dar este evident că o procedură similară în legătură cu
Noile Creaturi de natură divină (şi anume, crearea lor în
perfecţiunea acestei naturi şi încercarea lor ulterioară)
n-ar fi potrivită. De ce? Pentru că un element de cea mai
mare importanţă al naturii divine este nemurirea, şi când
ajungem să înţelegem că acest cuvânt înseamnă o stare în
care moartea nu este posibilă*, putem uşor vedea că, să fi
creat unele fiinţe pe plan divin, nemuritoare, pentru care
moartea nu este posibilă, şi numai după aceea să le fi
încercat, să le fi probat, ar fi însemnat că, dacă vreunele
nu s-ar fi ridicat la înălţimea normei cerute, de loialitate
absolută faţă de Dumnezeu, ele ar fi fost călcătoare de lege
nemuritoare, care nu puteau fi distruse şi a căror existenţă
continuă de-a lungul eternităţii ca şi călcătoare de lege,
ca păcătoase, ar fi însemnat tot atâtea neajunsuri, tot
atâtea pete pe frumoasa creaţie a universului, frumoasă cum
Dumnezeu are intenţia ca aceasta să fie în cele din urmă. Ne
((64)) dăm seama atunci de această înţelepciune
adâncă a planului pe care Dumnezeu l-a adoptat în privinţa
acestei clase, care are cea mai înaltă favoare dintre toate
creaturile Sale -- prin aceea că-i încearcă sever, decisiv,
în timp ce aceştia sunt încă muritori, membri ai unei alte
creaţii, de natură supusă morţii.
*Vezi Vol. V, pag. 389
Dacă ne plasăm în minte alături de marele
Creator, ca prieteni intimi ai Săi, şi ne imaginăm filosofia
aranjamentului divin pentru această Creaţie Nouă, ni-L putem
imagina pe Iehova Dumnezeu meditând în privinţa acestei
Creaţii Noi astfel: Cărei clase a fiilor lui Dumnezeu să-i
dăruiesc Eu acest privilegiu distins, de a fi transformaţi
la acest ordin sau clasă supremă a creaturilor Mele? Fiecare
ordin este deja în chipul Meu -- om, îngeri, heruvimi,
serafimi şi arhanghel -- toţi vor fi fericiţi în cel mai
înalt grad, fiecare în perfecţiunea şi starea sa proprie,
când planul Meu va fi ajuns la culmea lui şi când
încercările se vor fi sfârşit -- dar căreia dintre ele să-i
ofer această binecuvântare şi posibilitate, cea mai mare
dintre toate -- de a deveni „părtaşi firii dumnezeieşti?”
Natural, Întâiul-Conceput a venit prompt în mintea Tatălui,
El fiind deja Cel mai presus, Cel mai important dintre toate
miriadele, deja alături de El, dumnezeul, puternicul, prin
care El crease toate lucrurile şi care în toate amănuntele
Îşi arătase fidelitatea şi loialitatea faţă de Tatăl şi
Creatorul Său. Lui, prin urmare, I se va acorda
posibilitatea obţinerii naturii divine şi a gloriei, onoarei
şi nemuririi acesteia. „Căci toată plinătatea şi-a găsit
plăcerea să locuiască în El” -- „pentru ca în toate să aibă
cel dintâi loc” (Col. 1:18, 19). El avea deja întâietate
faţă de toţi ceilalţi, şi folosind-o credincios era în mod
natural primul în ordinea avansării la oricare din onorurile
şi demnităţile mai înalte pe care le avea Tatăl de dat.
Celui care are i se va mai da şi va avea de prisos:
credincioşia îşi va avea răsplata ei, chiar dacă aceasta va
însemna că acel credincios trebuie să fie supus la
încercări, experienţe şi disciplinări din cele mai severe.
Chiar dacă era Fiu, cel mai loial Fiu, cel mai devotat Fiu,
nu I se putea da o parte în această natură divină, fără ca
mai întâi de toate credinţa şi loialitatea să-I fie supuse
celor mai severe încercări.
((65))
Acest plan general pentru Noua Creaţie şi
această alegere a Singurului Conceput pentru a fi capul şi
cel mai important din Noua Creaţie -- supus încercărilor,
disciplinărilor, umilirilor şi altor experienţe necesare
pentru a-I dovedi vrednicia -- fuseseră deja hotărâte în
sfatul divin înainte de a fi creat omul. Lui Dumnezeu Îi era
cunoscut mai dinainte că creatura Sa umană va cădea; El
hotărâse că sentinţa ei va fi moartea; şi El aranjase mai
dinainte ca proba la care să-L supună pe Singurul Conceput
să fie ca, din proprie voinţă, El să devină Răscumpărătorul
omenirii, şi printr-o jertfă atât de mare cum implica acest
lucru, să-Şi manifeste loialitatea faţă de Tatăl şi credinţa
în El. Astfel, în planul divin El a fost „Mielul înjunghiat
înainte de întemeierea lumii”. Din acest punct de vedere
observăm că, departe de a fi forţat să devină
răscumpărătorul omului -- departe ca prin această cerinţă
Tatăl să facă nedreptate faţă de Fiul, aceasta a fost
pregătirea Lui de către Tatăl pentru marea înălţare -- mai
presus de îngeri, domnii şi puteri, şi de orice nume care se
poate numi, ca părtaş al propriei Sale naturi şi părtaş la
propriul Său tron. Evr. 1:4; Efes. 1:21.
Din acest punct de vedere nu ne putem
mira că apostolul vorbeşte despre faptul că Domnul nostru
„pentru bucuria care-I era pusă înainte” a preluat sarcina
de a fi Răscumpărătorul nostru (Evr. 12:2). Bucuria n-a
constat numai în anticiparea celui mai înalt loc în Noua
Creaţie, cu mult mai presus decât toate celelalte creaţii,
dar putem presupune în mod raţional că aceasta a fost o
parte din ea. Cu toate acestea, observăm că Răscumpărătorul
nostru în rugăciunea Sa către Tatăl, în timp ce trecea prin
încercări, cu modestia Sa caracteristică, nu S-a referit la
marea demnitate, glorie şi nemurire promisă şi aşteptată,
ci, cu o minunată simplitate şi smerenie, El a cerut numai
să fie restabilit la starea de dinainte, ca şi cum aprecia
că era o onoare suficientă faptul că fusese ales de Tatăl ca
agentul Său care să îndeplinească şi alte aspecte ale
planului divin, după cum El fusese deja agentul onorat în
crearea tuturor lucrurilor care au fost făcute (Ioan 1:3).
Cuvintele Sale simple au fost: „Tată, preamăreşte-Mă la Tine
Însuţi cu slava ((66)) pe care o aveam cu Tine
înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Dar răspunsul Tatălui a
fost plin de semnificaţie, când a zis: „Te-am preamărit
(onorat) şi Te voi mai preamări (onora)”. Ioan 12:28 --
Manuscrisul Vatican.
Dar, mai departe, Tatăl hotărâse în Sine
ca Noua Creaţie să nu fie formată numai dintr-un individ, ci
El să aibă „fraţi” (Evr. 2:17). Cine să fie aceşti fraţi?
Din ce clasă vor fi ei selecţionaţi? Dintre heruvimi? Dintre
serafimi? Dintre îngeri? Sau dintre oameni? Din oricare
clasă ar fi, ei trebuie să fie supuşi exact aceloraşi
încercări care au fost cerute de la Singurul Conceput;
pentru acelaşi motiv, că ei vor împărtăşi gloria, onoarea şi
nemurirea Lui. Proba la care a fost supus El a fost proba
ascultării -- „până la moarte” (Filip. 2:8), şi, de aceea,
toţi care vreau să aibă parte cu El de natura divină, ca Noi
Creaturi, trebuie să aibă parte cu El şi de probe, suferinţe
şi încercări, şi trebuie să se dovedească credincioşi chiar
până la moarte. Dacă oferta le-ar fi fost făcută
membrilor vreunei clase sau naturi îngereşti, ar fi însemnat
un program divin diferit de acela pe care-l vedem acum
ducându-se la îndeplinire. Am văzut că sfinţii îngeri au
primit experienţa şi cunoştinţa prin observaţie, mai degrabă
decât prin contact cu păcatul şi moartea; şi a presupune
printre îngeri o astfel de situaţie care să le fi permis
unora dintre ei să moară, ar fi însemnat o stare reală de
păcat printre ei şi persecutarea unora de către alţii etc.,
pentru a produce o astfel de stare de moarte; sau ar fi
însemnat ca unii dintre îngeri să-şi lase natura mai înaltă,
aşa cum a făcut Domnul Isus, şi să devină oameni „pentru
suferinţa morţii”. Dumnezeu n-a adoptat acest plan; dar,
fiindcă în planul Său păcatul şi pedeapsa lui, moartea, vor
fi ilustrate prin omenire, El a hotărât să aleagă restul
Noii Creaţii dintre oameni. Astfel nu numai încercarea
Singurului Conceput va fi în legătură cu omenirea, cu
păcatul şi moartea care predomină printre oameni, dar în mod
asemănător, toţi cei care vor moşteni împreună cu El
((67)) Natura cea Nouă vor avea oportunităţi, experienţe
şi încercări asemănătoare. Astfel, Singurul Conceput, numit
Isus, mai apoi Cristosul, Unsul, va deveni un model şi un
exemplu pentru ceilalţi membri ai Noii Creaţii, tuturor
acestora cerându-li-se să se conformeze asemănării Sale de
caracter -- să devină „asemenea chipului Fiului Său”
(Rom. 8:29). Aici, ca şi peste tot, vedem o manifestare a
economiei în diferitele aspecte ale planului divin: acţiunea
păcatului şi a morţii într-un singur domeniu al creaţiei a
fost suficientă; aceasta se va dovedi nu numai o lecţie şi o
încercare mare pentru oameni, precum şi o importantă lecţie
obiectivă pentru îngeri, dar şi o lecţie hotărâtoare pentru
cei care vor fi socotiţi vrednici de o parte în Noua
Creaţie.
Faptul că scrierile Noului Testament --
învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor -- sunt adresate
acestei clase a „Noii Creaturi”, sau celor care se gândesc
la paşii de credinţă şi ascultare necesari ca să-i plaseze
în această clasă, a făcut pe mulţi să tragă concluzia,
contrar Scripturilor, că scopurile lui Dumnezeu sunt
aceleaşi pentru toată omenirea. I-a făcut să treacă cu
vederea faptul că chemarea prezentului Veac Evanghelic este
în mod special numită „chemare de sus”, „chemare cerească”
(Filip. 3:14; Evr. 3:1). Neputinţa de a recunoaşte că
Dumnezeu a avut, şi are încă, un plan de mântuire pentru
întreaga lume, şi un plan cumva diferit, de mântuire
specială pentru Biserica acestui Veac Evanghelic, a dus la
confuzie de gândire printre comentatori, care nu discern
diferenţa între clasa aleasă cu binecuvântările ei şi clasa
mult mai mare a celor nealeşi cu binecuvântările ei, care
vor veni la timpul cuvenit prin cei aleşi. Ei au presupus că
planul lui Dumnezeu se va sfârşi când alegerea va fi
completă, în loc să vadă că acesta va fi atunci numai
începutul în privinţa naturii umane şi a mântuirii prin
restabilirea intenţionată pentru lume în general -- toţi cei
care o vor primi pe baza condiţiilor Domnului.
((68))
Această nesiguranţă în gândire şi
neputinţa de a recunoaşte diferenţa dintre cele două
mântuiri -- aceea a Bisericii pentru o natură nouă, cea
divină, şi aceea a lumii prin restabilirea la deplină
perfecţiune a naturii umane -- au dus la multă confuzie şi
amestecătură în mintea acestor învăţători ai scripturilor
care se aplică la cele două mântuiri, aşa încât ei se
gândesc la cei mântuiţi când dintr-un punct de vedere, când
dintr-altul. Unii se gândesc şi vorbesc despre ei ca despre
fiinţe spirituale, totuşi confundă fiinţele lor spirituale
în glorie, onoare şi nemurire cu fiinţele umane,
imaginându-şi că au carne, oase etc., în starea spirituală.
Alţii pun în centrul gândirii lor restabilirea umană şi îşi
imaginează un paradis restabilit pe pământ, Domnul şi
sfinţii locuind în el, în ceea ce ei numesc corpuri
spirituale, fără să discearnă sensul real al cuvântului
„spiritual”; altfel ei ar şti că în timp ce un corp
spiritual este adaptat la condiţii spirituale şi n-ar fi
decât împovărat de condiţiile sau elementele trupeşti, tot
aşa, corpul uman sau pământesc este în mod cuvenit adaptat
la condiţiile pământeşti, şi dacă ar fi în vreun grad
eternizat, ar fi o monstruozitate care n-ar corespunde nici
intenţiei divine, nici naturii umane.
Frumuseţea şi simetria planului divin se
pot vedea clar numai prin recunoaşterea Noii Creaţii; că
viitorii ei membri sunt chemaţi de Dumnezeu ca să fie
separaţi, deosebiţi de natura umană; că există o „chemare
cerească” sau „chemare de sus”; şi pe lângă faptul că-şi
întăresc chemarea şi alegerea, ei au o lucrare dublă de
făcut în legătură cu familia umană din care sunt
selecţionaţi. 1) Să fie agenţii lui Dumnezeu în adunarea
clasei alese, dând în acelaşi timp un mesaj de mărturie
pentru lume, ca membri ai preoţimii ispăşitoare, suferind
din partea lumii datorită credincioşiei lor şi datorită
orbirii lumii. 2) Să constituie, împreună cu Domnul şi
Conducătorul lor, o preoţime împărătească spirituală,
divină, în ale cărei mâini vor fi încredinţate interesele şi
afacerile lumii pentru corectarea şi ridicarea fiecărui
membru ((69)) ascultător al rasei -- mijlocind între
Dumnezeu şi om şi stabilind printre oameni o împărăţie de
dreptate conform programului divin pentru instruirea şi
restabilirea omului.
Se va vedea imediat că nu se putea găsi
nici o altă clasă de fiinţe atât de bine adaptate intenţiei
divine de a conduce şi binecuvânta lumea. Identitatea lor
umană iniţială, de „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”, îi face
pe deplin familiari cu slăbiciunile, imperfecţiunile,
ispitele şi încercările la care omenirea este expusă prin
păcat şi prin slăbiciunile fizice; şi aceasta îi pregăteşte
să fie conducători moderaţi şi preoţi miloşi, deoarece
deplina lor perfecţiune în natura divină îi va califica
pentru a fi atât absolut drepţi, cât şi iubitori în toate
deciziile lor ca judecători în acea zi de judecată a lumii*.
*Vezi Vol. I, cap. 8 -- Ziua de Judecată
Dar, deşi această mare şi importantă
lucrare de ridicare, conducere, binecuvântare şi judecare a
omenirii şi a îngerilor căzuţi va fi, ca lucrare, în mod
special încredinţată acestor Noi Creaturi de natură divină,
şi deşi nici o altă fiinţă din tot universul nu va fi atât
de bine pregătită ca ei să facă această lucrare (pentru care
ei sunt în mod special antrenaţi şi pregătiţi sub îndrumare
divină), totuşi, în nici un caz misiunea sau lucrarea lor nu
va fi numai aceasta. Dimpotrivă, mia de ani de domnie va
constitui numai începutul exercitării gloriei, onoarei şi
nemuririi acestor Creaturi Noi. La încheiere, când Împărăţia
va fi predată lui „Dumnezeu şi Tatăl”, precum şi omenirii ca
agenţii slăviţi ai Tatălui ca să stăpânească pământul, o
sferă încă şi mai largă pentru exercitarea gloriei, onoarei
şi nemuririi se va deschide înaintea Creaţiei Noi; căci, nu
este oare scris că Tatăl ceresc L-a făcut părtaş pe Fiul Său
nu numai la natura Sa divină, ci şi la tronul Său -- şi că
Fiul a şezut cu Tatăl pe tronul Lui? (Apoc. 3:21). Şi chiar
dacă într-un sens El lasă poziţia aceea oficială în timpul
Veacului Milenar pentru a putea administra în mod special
afacerile domeniului şi achiziţiei Sale pământeşti, în mod
sigur aceasta nu înseamnă că, ((70)) sfârşindu-Şi în
sensul cel mai deplin lucrarea pe care I-a dat-o Tatăl de
făcut, El va fi mai puţin glorios sau va ocupa o poziţie mai
puţin distinsă decât aceea acordată Lui când S-a înălţat la
cer, după ce prin jertfirea de Sine a plătit pentru noi
pedeapsa păcatului.
Nu ştim ce lucrări mari poate avea
Creatorul în vedere în privinţa viitorului pentru Singurul
şi preaiubitul Său Fiu Conceput, pe care L-a pus „moştenitor
al tuturor lucrurilor”; dar ştim chiar din gura
Învăţătorului nostru că avem făgăduinţa că, atunci când vom
fi glorificaţi, vom fi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum
este, împărtăşindu-I gloria, şi „astfel vom fi totdeauna cu
Domnul”. Prin urmare, indiferent care vor fi activităţile
viitoare ale Singurului Conceput ca „moştenitor al tuturor
lucrurilor”, noi vom fi cu El, vom participa la lucrarea Lui
şi ne vom împărtăşi de gloria Lui şi de natura Lui. Deşi
Cuvântul scris al lui Dumnezeu ne duce numai până aici, nu
poate fi un sacrilegiu pentru noi să privim în cartea
naturii, în lumina planului divin, şi, folosind Cuvântul
divin ca telescop, să discernem că diferitele planete şi
lumi care ne înconjoară în toate direcţiile nu sunt făcute
nici ele în zadar; şi că odată, cândva, pe acestea vor fi
lucrări de creare; iar când va veni timpul acela, Cel care
are întâietate în toate lucrurile va continua să aibă
întâietate şi va rămâne cel mai important în conducerea
tuturor forţelor divine. Nu trebuie să anticipăm o repetare
pe alte planete a experienţelor cu păcatul din lumea
noastră, Pământul, ci, dimpotrivă, putem rămâne asiguraţi că
această singură manifestare a păcătoşeniei „peste măsură a
păcatului” şi a rezultatelor lui groaznice poate fi şi va fi
folosită de Domnul ca o lecţie continuă pentru fiinţele care
încă vor mai fi create după chipul Său în alte lumi, care
vor învăţa prin observaţie şi instruire în loc de a învăţa
prin experienţă.
Cu Satan şi cu toţi emisarii lui
nimiciţi, cu tot răul şi influenţele dăunătoare nimicite --
cu Biserica glorificată după ce a fost înţelepţită prin
experienţă, pentru a instrui aceste creaturi perfecte din
alte lumi -- cu învăţători, posibil luaţi de pe acest
pământ, care vor poseda cunoştinţă şi experienţă prin
((71)) atingere cu păcatul, şi cu încurajarea şi
binecuvântarea Domnului, cât de înţelepţi vor putea deveni
aceştia în privinţa a ceea ce este corect şi greşit, şi a
răsplăţii care decurge din aceasta! Învăţătorii le vor putea
spune despre amănuntele marii răscoale a lui Satan, marele
înşelător al omenirii; despre grozava cădere a omenirii în
păcat şi suferinţă; despre marea răscumpărare de sub
acestea; despre înalta răsplată a Răscumpărătorului şi a
moştenitorilor împreună cu El; despre privilegiile
binecuvântate ale restabilirii acordate oamenilor; şi că
toate acestea au fost lecţii şi exemple veşnice pentru
întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Aceste instrucţiuni trebuie
să fie atotputernice în a-i reţine de la păcat şi în a-i
învăţa pe toţi necesitatea dezvoltării caracterului în
armonie cu legea divină a iubirii.
Lucrarea acestor „Creaturi Noi” în timpul
prezent, după cum s-a arătat deja*, este dublă, conceperea
lor de Spiritul sfânt îi constituie ca preoţi, dar numai
mintea lor este concepută -- corpul lor este încă din
pământ, pământesc, şi, de aceea, după cum spune apostolul,
„Comoara aceasta (natura nouă) o purtăm în nişte vase de
lut, pentru ca această putere nespus de măreaţă să fie de la
Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Cor. 4:7). Mintea sau voinţa
nou concepută este în prezent tot ce avem pentru a
reprezenta natura nouă, şi tot ce vom avea până când la
Întâia Înviere acea voinţă nouă, dezvoltată în caracter, va
primi un corp potrivit, un corp ceresc, un corp spiritual,
perfect, complet şi în absolută armonie cu voinţa divină.
Între timp, puterea divină, Spiritul sfânt, operând astfel
în mintea noastră şi constituindu-ne ca „Noi Creaturi” şi
preoţi, ne conduce în direcţia sacrificiului şi ne arată că
lucrurile care se cuvin a fi sacrificate sunt interesele,
ambiţiile, preferinţele etc. noastre naturale umane, ori de
câte ori acestea vin în vreo măsură în conflict cu ambiţiile
şi condiţiile prevăzute de Dumnezeu pentru „Creaţiile Noi”.
Astfel, biruinţa Creaturii Noi este atinsă la sacrificarea
propriei sale naturi umane, şi această biruinţă ((72))
slăveşte pe Dumnezeu şi puterea Sa, care prin făgăduinţele
Sale „ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi
înfăptuirea”, într-o manieră în care El n-ar putea fi slăvit
dacă toate condiţiile noastre naturale ar fi în acord cu
cerinţele Sale, aşa încât nici o jertfire n-ar fi necesară.
Dar aşa cum credinţa, consacrarea, jertfirea „Creaţiilor
Noi” din viaţa actuală sunt o replică sau un corespondent al
preoţimii Aaronice a lui Israel şi al jertfelor lor tipice,
şi au fost simbolizate prin acestea, tot aşa, după cum
explică apostolul, preoţia viitoare a acestor Creaturi Noi
este reprezentată în glorioasa preoţie a lui Melhisedec sau
este simbolizată prin aceasta.
*Vezi Umbrele Cortului Întâlnirii
privind sacrificiile mai bune, pag. 20-23.
Melhisedec n-a fost un preot care să
ofere jertfe în haină de in; el a fost un preot care în
acelaşi timp a fost şi rege -- „un preot pe scaunul Lui de
domnie”. Ca atare, în tip poziţia lui a fost mai înaltă
decât a lui Aaron, căci Aaron a fost fiul lui Avraam, iar
Avraam, oricât a fost de mare, a plătit zeciuieli lui
Melhisedec şi a fost binecuvântat de acesta, simbolizând,
după cum explică apostolul, că preoţimea subordonată pentru
sacrificiu reprezintă un plan sau o stare mai joasă decât
preoţimea mai înaltă pentru împărăţie, glorie şi onoare.
Aceste Creaturi Noi, deci, în lucrarea glorioasă a
Împărăţiei Milenare (Cristos, Capul lor, şi ei, socotiţi ca
membri ai corpului Său), au fost simbolizate prin
Melhisedec. Cu aceştia aspectul de jertfire al lucrării va
fi sfârşit în întregime, iar domnia, conducerea,
binecuvântarea, ajutorarea vor fi toate începute şi ei vor
fi cu totul competenţi să îndeplinească făgăduinţa divină,
şi anume, „toate familiile pământului vor fi binecuvântate”
prin ei, agenţii lui Dumnezeu, prin care „oricine va vrea”
va putea veni în armonie cu Creatorul şi cu legile Sale.
Gen. 22:18; Gal. 3:16, 29.
Toate ilustraţiile diferite prin care
Domnul a reprezentat legătura intimă între Singurul Său
Conceput, Mântuitorul, şi Biserica aleasă, chemată şi în
pregătire pentru a fi „Creaţii Noi” şi asociaţi cu El în
natura divină, arată în modul cel mai remarcabil apropierea,
intimitatea, unitatea care va exista între ei. Ca şi cum
Domnul Şi-a dat seama că creaturile Sale umane cu o minte
umilă în mod necesar se vor clătina în credinţă la gândul
unui interes şi al unei iubiri atât de nemărginite faţă
((73)) de ei din partea Creatorului, aşa încât să-i
invite la cea mai înaltă poziţie din toată creaţia, alături
de Fiul Său şi alături de Sine Însuşi, noi găsim că această
chestiune este prezentată în mod repetat şi sub diferite
ilustraţii, ca şi cum El voia cu atât mai complet să ne
liniştească orice întrebare, îndoială şi frică în privinţa
credincioşiei Sale -- în privinţa autenticităţii acestei
„chemări de sus”. Ne împrospătăm mintea în privinţa unora
dintre acestea: într-una Domnul nostru este reprezentat ca „piatra
din vârf” a unei piramide, iar Biserica aleasă ca pietre vii
atrase spre El, formate şi pregătite în armonie cu liniile
caracterului Său, pentru ca ei să poată fi membri cu El în
marea structură piramidală pe care Dumnezeu o ridică în
timpul acestui Veac Evanghelic, care în veacul viitor va
binecuvânta lumea şi prin care El va fi slăvit toată
eternitatea.
Această ilustraţie a piramidei este
strâns asociată cu ilustraţia templului; şi suntem asiguraţi
că templul zidit de Solomon a fost tipic pentru acest mare
templu spiritual pe care-l zideşte Dumnezeu, cu încă mai
mare înţelepciune (1 Petru 2:5). Ni se arată că, după cum în
tip fiecare grindă şi fiecare piatră a fost aleasă de la
început pentru locul ei şi a fost prelucrată ca să se
potrivească pentru acel loc, tot aşa este şi cu Biserica
Noii Creaţii -- fiecare dintre membrii ei va fi potrivit şi
pregătit pentru locul lui. După cum acest lucru a permis
construirea templului tipic „aşa că . . . nu s-a auzit nici
ciocan”, nici trepidaţie, agitaţie sau zgomot, tot aşa, sub
Arhitectul divin Biserica completă, ca o Creaţie Nouă, la
sfârşitul acestui Veac Evanghelic se va naşte din morţi aşa
cum Domnul, Capul acestui templu, a fost „Cel întâi-născut
dintre cei morţi” prin învierea Sa la începutul veacului. 1 Împ. 6:7.
O altă ilustraţie pe care ne-o amintim
este aceea a unui corp uman cu diferitele lui membre.
Apostolul Pavel este cel care indică atât de clar şi
distinct această ilustraţie a relaţiei strânse pe care
aleşii o au cu Domnul, Capul Bisericii, care este corpul Său
(Rom. 12:4, 5; 1 Cor. 12:12). După cum capul controlează
corpul, gândeşte pentru el, face planuri pentru el, îi
supraveghează afacerile şi-l conduce, sau foloseşte un
membru sau altul din corp pentru a le ajuta pe celelalte,
tot aşa Domnul ((74)) în Biserica Sa supraveghează şi
pune pe diferiţii membri ai corpului după cum Îi place; în
aşa măsură conducând interesele tuturor celor care caută
să-şi „întărească chemarea şi alegerea”, încât ei au
garanţia Lui că atâta vreme cât sunt în atitudine corectă de
inimă, smeriţi şi credincioşi, „toate lucrurile lucrează
împreună spre binele” lor, pentru că ei „iubesc pe Dumnezeu
şi sunt chemaţi după planul Său”.
O altă ilustraţie care arată relaţia
intimă între Cristos şi Biserica Sa este aceea a căpitanului
şi a soldaţilor săi; alta este aceea a păstorului şi a oilor;
şi chiar dacă toate aceste ilustraţii ne dau idei preţioase
despre legătura consacrată a Capului Noii Creaţii cu fraţii
Săi, Biserica, nici una nu ne dă poate o imagine mai deplină
şi mai completă a interesului şi iubirii Învăţătorului faţă
de noi decât ilustraţia Mirelui şi Miresei. Nobil Mire este
desigur Singurul Conceput pentru toţi cei ai căror ochi ai
înţelegerii sunt deschişi să-I vadă grandoarea caracterului
şi credincioşia! Bine sunt exprimate profetic sentimentele
Bisericii Sale, corpul Său, că „Iubitul meu . . .
se deosebeşte din zece mii . . . toată fiinţa lui este plină
de farmec”. Apostolul, folosind această imagine şi adresându-se
Bisericii, spune: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă
înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2
Cor. 11:2). El se referă aici la obiceiul evreiesc de
căsătorie, destul de diferit de obiceiul de acum din
„creştinătate”. Astăzi o logodnă este numai un angajament
temporar supus schimbării dacă vreuna dintre părţi ajunge la
concluzia că angajamentul a fost neînţelept sau nerentabil;
dar angajamentul evreiesc de căsătorie a fost intenţionat de
Domnul ca să fie un tip al angajamentului între Cristos,
Mirele, şi Biserică, Mireasa Sa. După obiceiul evreiesc,
logodna este adevărata căsătorie; ea este însoţită de un
contract clar, de obicei scris, în care reprezentanţii
mirelui şi ai miresei fac o înţelegere reciprocă în privinţa
zestrei etc., şi de atunci încolo problema devine absolut
obligatorie, chiar dacă este obiceiul ca festivităţile de
nuntă şi unirea ((75)) reală
să se amâne aproape un an. Aşa este şi înţelegerea sau
contractul între Domnul, Mirele ceresc şi cei care sunt
acceptaţi de El în logodnă. Nici din partea Sa, nici dintr-a
noastră nu este un contract fără putere, ci este o unire
clară de inimă, interes, iubire, devotare; şi orice abrogare
a acestui legământ al nostru ar fi o chestiune serioasă, iar
despre Mire apostolul ne asigură: „Cel care v-a chemat este
credincios şi va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:24). Toată
responsabilitatea acestei chestiuni stă prin urmare asupra
noastră.
La încheierea acestui veac Domnul nostru vine ca Mire să-Şi
ia Mireasa, dar El va accepta numai „fecioarele înţelepte”.
Cei care, după ce au făcut legământ, au fost nechibzuiţi
prin aceea că au trăit neglijent, nu vor fi socotiţi
vrednici de acceptare; nu vor fi cunoscuţi în ceea ce
priveşte nunta; uşa va fi închisă în faţa lor aşa cum se
arată în pildă (Mat. 25:1-12); vor fi închişi afară de la
marile privilegii şi binecuvântări de care prin credincioşie
s-ar fi putut bucura. Dar noi ne bucurăm că deşi
necredincioşia lor îi poate aduce în marele timp de necaz şi
poate determina pierderea unei părţi în Împărăţie şi a
naturii divine, totuşi aceasta nu înseamnă că datorită
acestui fapt ei vor fi închişi într-o eternitate de chin.
Nu, mulţumim lui Dumnezeu, lumina Cuvântului Său străluceşte
mai clar acum! Faptul că ne vom „întări chemarea şi alegerea”
va însemna mari şi eterne bogăţii de har pentru aceia dintre
noi care vor reuşi; iar pierderea acestor binecuvântări va
fi în sine o pedeapsă nu neînsemnată pentru că au fost
neglijenţi în privinţa relaţiei de legământ şi pentru că au
ajuns să fie contaminaţi cu lumea şi spiritul ei.
Deşi în cea mai mare parte aceste „Creaturi Noi” în Cristos
Isus sunt alese din păturile inferioare ale societăţii, mai
degrabă decât din pojghiţa de sus, şi deşi datorită acestui
fapt lumea nu ne cunoaşte după cum nu L-a cunoscut nici pe
El, totuşi, Scripturile ne asigură că Dumnezeu, care se uită
la inimă, nu la înfăţişarea exterioară, apreciază foarte
mult pe credincioşii din această clasă căutată acum şi
dezvoltată pentru Noua ((76))Creaţie.
El nu numai că spune despre supravegherea divină a
afacerilor lor, făcând ca toate lucrurile să lucreze
împreună spre binele lor final, dar şi explică într-o
anumită măsură cum este îndeplinită această supraveghere a
afacerilor lor -- că îngerii sunt „duhuri slujitoare trimise
să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea”; şi că „îngerul
Domnului tăbărăşte în jurul celor care se tem de El şi-i
scapă”, şi de asemenea că aceşti îngeri păzitori ai turmei
mici au întotdeauna acces la Tatăl şi, figurativ vorbind,
nici un fir de păr de pe cap nu le poate fi vătămat fără
cunoştinţa Tatălui. În deplin acord cu aceste asigurări
gingaşe ale grijii divine ni se spune prin cuvântul inspirat
că „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” şi „Ei vor fi
ai Mei . . . Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care
o pregătesc Eu”. 2 Tim. 2:19; Mal. 3:17.
Este relevant pentru subiectul nostru să considerăm că Noua
Creaţie, datorită chemării ei la înnoirea vieţii, este
instruită de Domnul -- „trebuie să fiţi născuţi din nou”.
Aici este folosită naşterea naturală ca creaturi pământeşti
de natură umană pentru a ne transmite în minte ideea unei
naşteri noi pentru Creaţia Nouă. Naşterea naturală este
precedată de o concepere, apoi o însufleţire şi în final
naşterea. Tot aşa este şi în aranjamentul pentru Noua
Creaţie: 1) trebuie să fim concepuţi prin Cuvântul şi
Spiritul lui Dumnezeu; 2) trebuie să fim însufleţiţi,
activaţi prin spiritul adevărului primit; 3) dacă procesul
dezvoltării continuă, dacă Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în
noi cu bogăţie şi prisoseşte, făcându-ne să nu fim nici
sterpi nici neroditori, curând vom ajunge la naştere -- la o
parte în Întâia Înviere ca membri ai corpului lui Cristos.
În legătură cu acea înviere şi acea schimbare completă, din
fiinţe naturale, pământeşti, umane, în fiinţe spirituale,
cereşti, de natură divină, vom avea curând mai multe de spus*,
dar aici remarcăm mai deosebit conceperea. Cuvântul ne arată
în mod ((77)) clar
că conceperea acestor fii ai lui Dumnezeu nu este „din sânge,
nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din
Dumnezeu” (Ioan 1:13). Apostolul Pavel de asemenea arată
acest lucru, scriind despre clasa aleasă a „Creaţiilor Noi”
şi despre Capul lor, Cristos Isus, precum şi despre starea
de cinste la care au fost chemaţi, când spune: „Nimeni nu
îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de
Dumnezeu, aşa cum a fost Aaron”. Evr. 5:4.
*Capitolul 6
Scripturile în mod constant fac distincţia clară între
aceste „Creaţii Noi” alese şi familia umană generală; însă
aici noi putem da pe scurt două ilustraţii. 1) Vorbind
despre răscumpărarea lumii, apostolul împarte în mod clar
jertfa de ispăşire în două părţi: una pentru Biserică,
cealaltă pentru lume, zicând, „El este ispăşirea pentru
păcatele noastre (păcatele Bisericii); şi nu numai pentru
ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2).
2) Acelaşi apostol face distincţia între încercările şi
dificultăţile Bisericii în viaţa prezentă şi cele ale lumii,
şi de asemenea între speranţele Bisericii alese şi
speranţele lumii. El spune: „Şi noi care avem cele dintâi
roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea,
adică răscumpărarea (eliberarea) trupului nostru” -- acel
trup, Biserica, al cărei Cap este Cristos, a cărei eliberare
este făgăduită prin Întâia Înviere la a doua venire a Sa
(Rom. 8:23). Noi nu suspinăm vizibil cum suspină lumea,
pentru că noi am primit de la Domnul, prin conceperea
noastră cu spiritul Său, un antidot pentru dezamăgirile,
încercările şi dificultăţile timpului prezent, chiar
speranţele şi făgăduinţele glorioase, care sunt o ancoră
pentru sufletele noastre, intrând în ceea ce este înăuntrul
vălului. În diferitele noastre dificultăţi şi încercări, noi
nu ne întristăm ca alţii care n-au nici o nădejde. În
legătură cu aceasta, apostolul se referă la lume şi la
speranţa ei spunând: „Ştim că până în ziua de azi, toată
creaţia suspină şi suferă durerile naşterii”; are puţine
mijloace să micşoreze sau să aline rănile, durerile şi
suferinţele care ţin de timpul naşterii, în care oamenii
doar învaţă despre răutatea peste ((78)) măsură
a păcatului şi despre severitatea plăţii lui drepte --
condiţia muritoare şi moartea. Dar, indicându-ne mai departe
spre speranţa lumii, apostolul spune că ei „aşteaptă . . .
descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:19, 22). Ei nu
aşteaptă în speranţa că vor fi găsiţi printre fiii lui
Dumnezeu, ci aşteaptă binecuvântările pe care acei fii din
Creaţia cea Nouă, învestiţi cu gloria şi puterea Împărăţiei
Milenare, le vor aduce pe acest pământ conform făgăduinţei
divine, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.
Proba apartenenţei ca membru al Noii Creaţii nu va consta în
a fi membru al unei organizaţii pământeşti, ci în unirea cu
Domnul ca membru al corpului Său tainic, după cum spune
apostolul: „Dacă este cineva în Hristos, este o Creaţie
Nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2
Cor. 5:17). Pentru a putea fi socotit membru al corpului lui
Cristos este necesar ca toate cele vechi sau cele pământeşti
-- ambiţii, speranţe, mândrii, capricii şi nebunii -- să fi
dispărut din voinţă, chiar dacă într-o anumită măsură ele ne
pot hărţui, fiind într-o anumită măsură atractive pentru
carnea noastră. Mintea nouă este cea pe care Domnul o
recunoaşte ca „Creaţie Nouă”; progresul şi dezvoltarea
minţii noi sunt cele care Îl interesează pe Domnul şi pe
care promite că le va răsplăti.
Pentru a rămâne în Cristos, Scripturile arată clar că este
necesar mai mult decât doar a face o consacrare. Consacrarea
ne deschide uşa şi ne dă poziţia, ne dă relaţia, ne dă
sprijinul şi încurajarea făgăduinţelor divine, şi ne pune pe
cale, prin urmare, spre a cultiva diferitele roade ale
Spiritului şi în final a ajunge la moştenire împreună cu
Domnul nostru în gloria cerească. Dar acum, pentru a ne
menţine această poziţie în corpul lui Cristos, se cere să
producem roade, dovezi de iubire şi devotare, întocmai cum a
exprimat Învăţătorul în pilda viţei de vie, spunând: „Pe
orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe
orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi
mai multă roadă” (Ioan 15:2). Faptul că cineva a fost
acceptat de Domnul ca Creatură Nouă în Isus Cristos cu ani
în urmă ar părea, prin urmare, să implice o creştere mai ((79))mult
sau mai puţin constantă în har şi cunoştinţă şi în roadele
Spiritului; altfel relaţia noastră cu El s-ar pierde şi un
altul ne-ar lua locul printre cei aleşi, iar coroana iniţial
socotită şi rezervată pentru noi ar trece la altul care
apreciază mai mult privilegiile, care este mai zelos să
ajungă la lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le-a promis
celor care-L iubesc, şi ca atare este mai dispus să
socotească toate lucrurile pământeşti ca pierdere şi gunoaie,
ca să câştige pe Cristos -- să câştige un loc în compania
unsă. Nu numai că această poziţie în Cristos este ilustrată
printr-o astfel de creştere în roadele Spiritului, dar, după
cum spune apostolul Petru, „dacă faceţi lucrul acesta, nu
veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din
belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi
Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Pet. 1:10, 11). Totuşi,
aceasta înseamnă, după cum a exprimat apostolul Pavel, că
mintea nouă, „Creatura Nouă” trebuie să fie atât de complet
conformă cu voinţa lui Dumnezeu, încât ea va căuta zilnic să
„se dezbrace de omul cel vechi, cu patimile şi cu poftele
lui”. Căci Noua Creaţie este figurativ reprezentată ca un om
nou -- Cristos Capul, Biserica membrele corpului -- care
trebuie să se edifice sau să se zidească şi să ajungă, în
mod figurativ, la statura deplină a unui om în Cristos Isus,
fiecare membru fiind complet şi deplin dezvoltat -- complet
nu prin propria noastră putere, în trup, ci complet în Cel
care este Capul nostru Cel viu, dreptatea Sa compensând
lipsurile noastre neintenţionate.
Umanitatea judecă afacerile pe care le are prin cele cinci
simţuri -- văzul, auzul, pipăitul, mirosul şi gustul --
toate acestea putând fi folosite liber de către Noile
Creaturi atâta vreme cât au mintea cea nouă în vasul de lut.
Dar acestea nu sunt suficiente pentru Noua Creaţie, care are
nevoie de alte simţuri pentru a înţelege lucrurile
spirituale ce nu pot fi nici văzute, nici simţite, gustate,
auzite sau mirosite de organismul uman. Iar această lipsă
Domnul a compensat-o prin Spiritul sfânt, după cum explică
apostolul: „Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui
Dumnezeu . . . şi nici nu le poate cunoaşte, ((80)) pentru
că ele se înţeleg
duhovniceşte”. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut,
urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu
s-au suit (prin nici un simţ sau putere de percepţie), aşa
sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei
care-L iubesc. Nouă („Creaţiei
Noi”) însă Dumnezeu ni
le-a descoperit prin
Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10, 14.
Acest simţ spiritual poate fi numit al
şaselea simţ
al celor concepuţi pentru Noua Creaţie; sau ei pot fi
consideraţi că au un set complet de simţuri spirituale, încă
cinci simţuri corespunzătoare simţurilor lor pământeşti.
Treptat „ochii înţelegerii
lor” se deschid tot mai larg faţă de lucrurile nevăzute de
ochiul natural; încetul cu încetul auzul credinţei
creşte până când fiecare făgăduinţă bună a Cuvântului lui
Dumnezeu este plină de forţă şi de semnificaţie; cu timpul
ei vin în atingere cu
Domnul şi cu puterile Sale nevăzute; încetul cu încetul ei gustă că
Domnul este foarte îndurător; după un timp ajung să
aprecieze sacrificiile şi tămâia rugăciunilor care sunt un miros
plăcut pentru
Domnul. Dar aşa cum simţurile naturale pot fi cultivate, tot
aşa pot fi cultivate şi cele spirituale; şi cultivarea
acestor simţuri spirituale (sau cel puţin străduinţa de a le
cultiva) constituie semnul care indică creşterea noastră în
har -- dezvoltarea noastră ca Noi Creaturi embrionare,
pentru naşterea prin înviere -- până la desăvârşirea noii
noastre identităţi în gloria, onoarea şi nemurirea naturii
divine.
După ce nume trebuie să fie cunoscută creaţia nouă?
Dintr-un punct de vedere aceasta este o întrebare ciudată,
stranie. Când ne gândim că Biserica este logodnica Domnului,
logodită cu El ca Mireasă, pare ciudat a întreba ce nume să
aibă ea. Desigur că nici un alt nume n-ar fi potrivit pentru
Mireasă decât numele Mirelui, şi însăşi sugestia unui alt
nume implică o înţelegere greşită a relaţiei existente între
Domnul şi consacraţii Săi, „membrii corpului Său”, „Mireasa,
Soţia Mielului”. Numele scriptural pare cu totul suficient:
adică, Ecclesia, ceea
ce înseamnă Corpul, Biserica lui Cristos. Dacă ((81)) se
doreşte ceva mai mult pentru identificare, Scripturile dau
aceasta în expresiile: „Ecclesia lui Cristos” sau
Biserica lui Cristos, „Ecclesia lui Dumnezeu” sau
Biserica lui Dumnezeu (Rom. 16:16; Fapt. 20:28). Cele două
nume sunt sinonime, deoarece Domnul nostru are acelaşi
interes faţă de noi ca şi Tatăl. Aşa cum Biserica este
corpul lui Cristos, El fiind Capul ei, tot aşa întreaga
Biserică, Cap şi corp, este compania, grupul sau unsul
Tatălui, prin care El binevoieşte să îndeplinească toate
aspectele mari şi minunate ale lucrării de răscumpărare
schiţate deja în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din
Cuvântul Său. Apostolul elaborează mai departe în legătură
cu numele, numindu-i pe credincioşi „Biserica Dumnezeului
Celui viu”, ca şi cum ar pune astfel în contrast această
Biserică sau corp sau popor, al cărui Cap este Cristos, cu
alte corpuri sau sisteme religioase care nu recunosc corect
pe adevăratul Dumnezeu şi nici nu sunt recunoscute de
adevăratul Dumnezeu ca Ecclesia sau Biserica Lui.
Tendinţa spre alte nume decât cele puse în faţa noastră de
Domnul şi de apostoli a fost vizibilă foarte de timpuriu.
După cum astăzi unii sunt înclinaţi să spună: „Eu sunt al
lui Luther”, „eu sunt al lui Calvin”, „eu sunt al lui
Wesley” sau „eu sunt al lui Knox”, şi totuşi toţi pretinzând
a fi ai lui Cristos, tot aşa vedem că aceeaşi dispoziţie era
vizibilă şi în Biserica primară, căci apostolul ne atrage
atenţia asupra acestui fapt în scrisoarea sa către Corinteni
(1 Cor. 3:4-6). Spiritul de dezbinare sau spiritul sectar
izbucnise printre fraţii corinteni; şi nefiind satisfăcuţi
cu numele lui Cristos şi cu al lui Dumnezeu, ei căutau să
adauge la acestea, fiind creştini ai lui Pavel, ai lui Petru
şi ai lui Apolo. Apostolul, sub inspiraţie, mustră acest
spirit şi arată că nu Spiritul sfânt, ci un spirit carnal îi
îndemna spre această dezbinare a corpului şi spre a-l urma
pe unul sau pe altul dintre servii Domnului. Argumentul
apostolului se potriveşte tot atât de bine şi astăzi.
Întrebarea sa, „Hristos a fost împărţit?”, înseamnă, sunt
mai multe corpuri ale lui Cristos? Sunt mai multe Biserici
ale lui Cristos sau numai una? Şi dacă este numai una, de ce
trebuie să fie dezbinată? ((82)) „Cine
este Pavel? Cine este Apolo? Cine este Petru?” Ei erau numai
servi ai Capului Bisericii, pe care El i-a folosit pentru
binecuvântarea corpului Său -- a Ecclesiei Sale. Dacă ei nu
erau dispuşi, El putea găsi pe alţii să facă lucrarea pe
care au făcut-o ei. De aceea, lauda şi onoarea pentru
binecuvântarea venită prin apostoli, oricare ar fi ea,
aparţine în primul rând, în special, Capului Bisericii, care
a făcut această pregătire pentru necesităţile corpului Său.
Aceasta nu înseamnă că noi nu trebuie să recunoaştem şi să
onorăm în mod cuvenit pe toţi aceia pe care Domnul îi
recunoaşte şi-i onorează, ci înseamnă că în nici un sens al
cuvântului noi nu trebuie nici să-i recunoaştem ca şi capi
ai Bisericii, nici să împărţim Biserica în secte şi partide
-- să fim urmaşi ai diferiţilor oameni. În măsura în care
apostolii sau alţi servi ai Domnului au fost folosiţi de El,
aceasta a fost nu pentru a împărţi Biserica, ci pentru a-i
ţine pe membrii ei împreună, pentru a-i lega pe diferiţii
credincioşi consacraţi cu atât mai strâns de singurul Cap,
singurul Domn, prin singura credinţă şi singurul botez.
Care credem că ar fi limbajul apostolului dacă el ar fi cu
noi acum în trup şi ar fi martorul împărţirii actuale în
diferitele denominaţii? În mod sigur ne-ar spune că aceasta
indică o mare măsură de carnalitate -- o mare măsură din
spiritul lumii. Aceasta nu înseamnă că toţi cei care sunt
legaţi de sisteme sunt carnali şi complet fără spiritul
Domnului. Ar însemna însă că în măsura în care avem Spiritul
Domnului şi în măsura în care suntem eliberaţi de mintea
carnală, de conducerea şi influenţa ei, în aceeaşi măsură
vom simţi că nu suntem în armonie cu diviziunile pe care le
vedem în jurul nostru, sub diferite nume sectare; şi în
măsura în care Spiritul sfânt al Domnului creşte şi
prisoseşte tot mai mult în noi, el ne va face cu atât mai
nesatisfăcuţi de orice alt nume în afară de numele Domnului
nostru, până când în cele din urmă, sub conducerea
Spiritului, vom ajunge la punctul unde să putem recunoaşte
numai acea singură Biserică şi acea singură apartenenţă ca
membru al ei, adică, „Biserica celor întâi-născuţi, care
sunt scrişi în ceruri”; şi acea singură metodă de intrare în ((83)) Biserică,
adică, fiind botezaţi în corpul Învăţătorului nostru,
Ecclesia Sa, şi fiind botezaţi în moartea Sa, unindu-ne
astfel cu El şi cu toţi ceilalţi membri prin acel unic
Spirit.
Nu ne revine nouă să schimbăm întregul sentiment al
creştinătăţii asupra acestui subiect -- acesta este un
contract prea mare pentru orice fiinţă umană. Nouă ne revine
să fim în mod personal credincioşi Mirelui -- oricine s-a
numit cu numele lui Cristos să se depărteze de nelegiuire,
de orice este greşit în privinţa propriei sale credinţe,
conduite şi obiceiuri. Aceştia nu vor vrea să fie cunoscuţi
după nici un alt nume decât cel al Mirelui, iar când vor fi
întrebaţi, le va face plăcere să recunoască numele Lui şi
numai al Lui -- singurul nume dat sub ceruri sau printre
oameni prin care trebuie să fim mântuiţi. În ascultare de
spiritul acestui adevăr, noi vom fi separaţi de toate numele
sectare şi de toate instituţiile sectare, ca să putem sta
liberi în Domnul. Aceasta nu va însemna că trebuie să
respingem pe toţi aceia care au Spiritul Domnului dar care
sunt încă legaţi de sistemele sectare. Dimpotrivă, trebuie
să recunoaştem că cuvintele Domnului nostru, „Ieşiţi din
mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele
ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”, implică faptul că
unii din poporul Său se află în Babilon şi de aceea se
ostenesc sub concepţii greşite cu privire la instituţiile şi
la numele sectare. Noi trebuie să facem ca lumina noastră să
strălucească şi să lăsăm rezultatele în grija Domnului.
Noi dezaprobăm nu numai adoptarea unui nume omenesc, dar şi
orice nume care este sau ar putea deveni un nume sectar sau
de partidă, şi astfel ar separa pe unii din poporul Domnului
de toţi ceilalţi care sunt ai Săi. Am evita folosirea
termenilor „Biserica Creştină” sau „Biserica lui Dumnezeu”,
deoarece aceste nume sunt folosite pentru a identifica
anumite credinţe şi confesiuni printre poporul Domnului. Mai
degrabă am folosi şi am răspunde la toate numele
scripturale: Ucenici,
Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui Cristos, Biserica
Dumnezeului Celui viu, Biserica din Corint, Biserica din
Allegheny etc. Nu putem evita faptul ca mulţi să ne
înţeleagă greşit în această problemă; ((84)) nici
nu trebuie să ne supărăm pe ei dacă, într-o anumită măsură,
ne vor aplica denumiri ciudate, după obiceiurile folosite
printre creştini. De exemplu, ne-ar putea numi „Restituţionişti”
sau „Milenişti”, sau „Cei de la Turnul de Veghere” etc. Noi
nu trebuie să recunoaştem nici
unul din aceste nume, până acolo încât să ni le aplicăm nouă
-- totuşi, spiritul blândeţii, răbdării, păcii şi iubirii să
arate că nu trebuie să ne ofensăm dacă ni se aplică astfel
de nume, ci, caritabil să presupunem că motivul n-a fost
rău, sau cel puţin n-a fost vicios; şi trebuie să răspundem
la astfel de nume blând şi necombativ -- indicând că
înţelegem că despre noi se vorbeşte şi cât se poate de scurt
şi blând să arătăm că preferăm să nu recunoaştem nici un
nume sectar sau de partidă, ci stăm lângă numele de creştin,
în sensul lui cel mai larg şi mai deplin, însemnând că n-avem
nici un alt cap decât pe Domnul nostru Isus Cristos şi că nu
recunoaştem nici o altă organizaţie decât cea pe care El a
organizat-o -- unica Biserică a Dumnezeului Celui viu,
Ecclesia sau Corpul lui Cristos, ale căror nume sunt scrise
în ceruri.