Noua Creaţie - Legea Noii Creaţii
STUDIUL VII
Scoaterea unei legi presupune
capacitatea de a ţine acea lege -- Legea divină aşa cum
a fost scrisă iniţial -- O lege a vieţii nu putea fi
dată unei rase decăzute -- Răscumpărarea, nu prin lege,
ci prin har -- Legământul Legii împlinit şi Legământul
Nou sigilat prin acel unic sacrificiu al lui Cristos --
Legea sinaitică numai pentru Israelul trupesc -- Legea
Noului Legământ -- Porunca sub care se dezvoltă sfinţii
-- Noua Creaţie separată şi distinctă în relaţia sa
divină şi în legământ -- Creşterea în aprecierea legii
desăvârşite -- Alergarea la ţintă şi rămânerea cu
fermitate la ea -- Regula de aur -- Legea desăvârşită a
libertăţii
Scoaterea unei legi de către o autoritate
competentă presupune din partea primitorului capacitate de a
ţine acea lege, sau unele aranjamente pentru absolvirea de
ofensele comise sub acea lege. Scoaterea unei legi presupune
posibilitatea încălcării ei, şi, ca atare, o lege prevede
întotdeauna pedepse. În cazul tatălui Adam, care, aşa cum ni
se spune, a fost creat în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
şi asupra căruia a venit o sentinţă sau un blestem din cauza
neascultării de voinţa divină, mergând în urmă cu analiza
lucrurilor vedem că trebuie să i se fi dat o lege şi că
aceasta a fost suficient de explicită, altfel el nu putea fi
condamnat pe drept ca încălcător al legii de către Creatorul
său. Ni se spune clar că păcatul din Eden a fost
neascultarea de porunca divină. Justeţea sentinţei cu
moartea care a venit asupra lui Adam, şi prin el în mod
natural s-a extins asupra urmaşilor lui, a implicat
înţelegerea de către el a legii sub care era şi faptul că el
a încălcat-o cu bună ştiinţă: altfel greşeala ar fi fost a
legiuitorului. Că Adam a fost în stare să primească legea
divină şi să i se supună este evidenţiat şi ((350))
prin faptul că n-a existat nici o prevedere de absolvire de
sub acea lege -- nici un mijlocitor -- ci, ca rezultat al
încălcării a venit asupra lui pedeapsa deplină.
Nu avem nici o relatare în sensul că
Creatorul a prezentat tatălui Adam şi mamei Eva un cod de
legi scrise în piatră sau altfel; şi un asemenea cod de legi
fiind obişnuit astăzi, din cauza slăbiciunilor umane mulţi
nu pot vedea în ce manieră a avut Adam cel perfect o lege
perfectă, sub care a fost încercat şi condamnat din cauza
eşecului. Este o greşeală să presupunem că legile trebuie să
fie scrise pe ceva în exterior -- pe hârtie, piatră etc. --
şi să nu ne dăm seama că o formă mai înaltă de scriere a
Legii divine ar fi în crearea omului atât de în armonie cu
principiile dreptăţii, încât ar fi potrivit să spunem că
Legea divină -- aprecierea a ceea ce este corect şi greşit
-- a fost scrisă în organismul său perfect. În acest fel
Legea lui Dumnezeu este scrisă în propria Sa fiinţă şi în a
tuturor oştilor îngereşti, şi astfel, de asemenea, Legea
divină a fost scrisă în însăşi constituţia lui Adam şi a
Evei. Ei nu erau înclinaţi spre păcat. Erau mai curând
înclinaţi spre dreptate. Ei au fost drepţi, înconjuraţi de
condiţii drepte şi perfecte, şi conştienţi de obligaţiile
faţă de Creatorul lor şi de responsabilităţile de a se
supune fiecărei porunci a Lui; şi ei ştiau, nu în mod vag,
ci precis, ce poruncise El. Prin urmare ei n-au avut scuze
în încălcarea lor. Îndurarea i-ar putea scuza, pretinzând
lipsa lor de experienţă etc. în privinţa pedepselor, dar
faptul că este posibil ca ei să nu fi înţeles pe deplin ce
constituia pedeapsa pentru păcat nu schimbă celălalt fapt,
că ei au deosebit calea corectă de cea greşită. Ei au ştiut
că era corect să se supună lui Dumnezeu şi era greşit să nu
se supună -- cu totul aparte de aprecierea calamităţilor
care aveau să urmeze nesupunerii. Apostolul confirmă
relatarea din Geneza în toate aceste amănunte, zicând că „nu
Adam a fost înşelat” -- că el a comis încălcarea cu bună
ştiinţă, cu voia, şi că astfel şi-a atras blestemul, sau
sentinţa păcatului cu voia, pe care o declarase Creatorul
său mai înainte, adică moartea.
((351))
Privind astăzi în jurul nostru, aflăm că
lumea în general a pierdut în măsură considerabilă această
asemănare originară cu Dumnezeu în care au fost creaţi
primii noştri părinţi -- au pierdut mult mai mult decât
aprecierea intuitivă a ceea ce este corect şi greşit. Legea
divină, odată implantată clar şi distinct în natura umană, a
fost în foarte mare măsură ştearsă în timpul celor şase mii
de ani de „stăpânire a păcatului şi morţii”. Dumnezeu, prin
comunicarea Sa cu unii din familia umană, a însufleţit
într-o anumită măsură legea originară în multe inimi,
reconstituind mai adânc sau mai puţin adânc diferitele
trăsături ale dreptăţii; şi totuşi, chiar şi printre cei mai
civilizaţi şi mai încreştinaţi, nimeni nu îndrăzneşte să se
încreadă, fără rezerve, în propria sa judecată cu privire la
ceea ce este corect şi greşit în diferite probleme. De aceea
noi trebuie să avem în faţă anumite norme divine la care să
putem merge, şi în conformitate cu ele să ne putem corecta
felul cum evaluăm ceea ce este corect şi greşit, şi să le
putem aduce mai aproape de reperul divin. Totuşi, chiar şi
în cei mai degradaţi oameni din lumea păgână găsim adesea
elemente de conştiinţă şi desigur anumite concepţii mai mult
sau mai puţin primitive despre ceea ce este corect şi
greşit. Acestea sunt rămăşiţele deformate şi stâlcite ale
legii originare din fiinţa omului, el fiind creat în armonie
cu aceasta, ca şi „chip al lui Dumnezeu”. Apostolul se
referă la această stare de lucruri printre păgâni, zicând:
„Gândurile lor . . . sau se învinovăţesc sau se
dezvinovăţesc între ele”. El spune că astfel ele „arată că
lucrarea legii este scrisă in inimile lor” -- rămăşiţe ale
legii originare, dovezi fragmentare că odată ea a fost
înnăscută în omenire. Rom. 2:15.
Printre oameni sunt legi pentru
călcătorii de lege şi pentru cei care nu sunt călcători de
lege -- (1) legi de cetăţenie, care garantează viaţa, pacea,
libertatea etc., pentru cei supuşi, şi care în mod
corespunzător ameninţă pe încălcători cu pierderea
libertăţii, privilegiilor etc., prin închisoare. (2) Legi
care stăpânesc pe condamnaţi cu mai mare asprime dacă nu
urmează o cale moderată, dar în nici un sens al cuvântului
nu le oferă libertăţi.
((352))
Tot aşa este şi cu legea divină. Avem la
început legea originară sub care Adam a fost pus la
încercare. La început el a avut privilegii şi binecuvântări
-- viaţă, pace, fericire şi toate lucrurile necesare. Legea
i le garanta pe acestea atâta vreme cât rămânea supus
Creatorului său: şi pentru neascultare a fost prevăzută o
pedeapsă cu moartea -- „vei muri negreşit”; şi această
pedeapsă s-a extins în mod natural asupra urmaşilor săi. Ca
atare, de la încălcarea lui, Adam a fost vinovat, condamnat,
lipsit de speranţa vieţii de care se bucurase înainte,
lipsit de căminul său din Eden, lipsit de comuniunea avută
înainte cu Creatorul său. Pământul nepregătit a fost marele
lui penitenciar, iar mormântul, închisoarea lui continuă.
Legea care stăpânise asupra lui se sfârşise acum, în sensul
că ea nu-i mai oferea nici o speranţă sau perspectivă de
viaţă, ci îl condamnase deja la moarte. El nu mai era sub
legea vieţii şi nici unul din copiii săi nu s-a născut sub
legea vieţii, sau cu vreo speranţă sau perspectivă de a
obţine viaţă veşnică: toţi erau prizonieri. Păcatul şi
moartea erau, figurativ vorbind, capturatorii, chinuitorii
şi gardienii lor.
Dar dacă legea originară nu mai putea
acţiona pentru ei, ci îşi exprimase deja răzbunarea
împotriva lor, ei se găseau totuşi sub anumite legi
naturale. Ei au găsit că în starea lor de închisoare acţiona
o lege prin care fiecare încălcare a conştiinţei, fiecare
afundare mai adânc în ceea ce ei recunoşteau ca păcat, le
aducea cu atât mai repede degradarea şi moartea; şi cu cât
mai atent căutau să urmeze ceea ce ei recunoşteau a fi
drept, cu atât mai mult găseau că starea lor de închisoare
era mai favorabilă, deşi nu era nici măcar sugerată vreo
eliberare.
Apostolul sugerează că n-a fost posibil
ca Dumnezeu să-i dea rasei noastre decăzute o lege a vieţii.
Ei erau condamnaţi în mod just, şi atâta vreme cât acea
condamnare rămânea, nu li se putea da nici o lege a
cărei respectare să le asigure eliberarea din moarte.
Înainte ca familiei umane să-i poată fi dată o astfel de
lege a vieţii, trebuia satisfăcută sentinţa primei legi şi
trebuia ridicat blestemul sau condamnarea ((353)) ei;
apoi puteau fi făcute alte aranjamente, inclusiv
oferte de viaţă veşnică bazate pe condiţii -- dar nu înainte
ca ispăşirea pentru prima încălcare şi anularea sentinţei ei
să fi fost efectuate. Domnul a făcut aluzii cu privire la
intenţia Sa de a efectua o astfel de ispăşire pentru păcat,
pentru a da omenirii altă ocazie de viaţă veşnică în locul
celei date tatălui Adam şi pierdute de el pentru sine şi
pentru urmaşii săi. Însă făgăduinţele divine au fost extrem
de vagi, abia suficiente ca bază pentru speranţă; ca atare,
în virtutea făgăduinţelor divine, se spune despre familia
umană, fiind prizonieri sub controlul Păcatului şi Morţii,
că sunt „prizonieri ai nădejdii”.
Una dintre aceste aluzii la o ispăşire
etc., a fost făcută în cuvintele Domnului atunci când a
pronunţat sentinţa, când a declarat că sămânţa femeii va
zdrobi în cele din urmă capul şarpelui (Gen. 3:15). În acest
limbaj misterios şi figurativ Domnul vorbea despre
răsturnarea puterilor răului, despre o biruinţă care trebuia
să vină prin şi pentru familia adamică. Această sămânţă a
femeii, după cum ştim cu toţii, şi-a avut împlinirea în
Cristos. După patru mii de ani de la degradare Dumnezeu a
trimis pe Fiul Său, „născut din femeie”, şi astfel membru al
rasei condamnate şi identificat cu ea, „pentru ca, prin
harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”
-- să plătească pedeapsa pentru fiecare om, să
îndepărteze blestemul sau sentinţa morţii de la
fiecare om -- să acorde, prin urmare, fiecărui om o stare
juridică ce ar permite să fie dată iarăşi o lege a vieţii --
respectarea ei aducând răsplata vieţii veşnice.
Dar înainte de a veni timpul ca Dumnezeu
să-Şi trimită Fiul şi să realizeze prin El răscumpărarea
rasei de sub blestemul morţii, El a avut o anumită relaţie
specială cu Avraam şi cu familia lui, cunoscuţi mai apoi ca
israeliţi. Întâi de toate, lui Avraam, Isaac şi Iacov,
Dumnezeu le-a dat făgăduinţe mai mult sau mai puţin
explicite, informându-i despre intenţiile Sale binevoitoare
de a binecuvânta toate familiile pământului. Astfel de mesaj
venind de la marele Judecător care condamnase omenirea
((354)) însemna mult: însemna fie încălcarea Dreptăţii,
prin ridicarea blestemului sau sentinţei, fie, altfel, marea
Curte supremă a Universului avea un plan prin care ea putea
fi dreaptă şi totuşi să exercite milă faţă de acei membri ai
omenirii care s-ar arăta vrednici de ea, venind în armonie
cu aranjamentele Sale drepte. Patriarhii s-au bucurat în
aceste făgăduinţe şi şi-au dat seama mai mult sau mai puţin
clar de o viaţă viitoare prin învierea morţilor, care va fi
folositoare nu numai pentru ei şi pentru urmaşii lor, ci va
însemna în cele din urmă o binecuvântare pentru fiecare
creatură din omenire.
În vederea acestei făgăduinţe făcute lui
Avraam, Domnul a plasat asupra copiilor Săi, israeliţii, la
Muntele Sinai, o Lege specială. Acea Lege a fost baza unui
Legământ făcut cu ei. Dacă ţineau Legea, atunci toate
făgăduinţele erau ale lor. Legea aceea a fost recunoscută ca
fiind perfectă, dreaptă şi bună în toate amănuntele ei; dar
fiindcă israeliţii erau decăzuţi, degradaţi, imperfecţi, a
fost de aceea necesar mai întâi să se numească un
mijlocitor, adică Moise, şi apoi să se găsească un mijloc
prin care încălcările poporului împotriva acestei Legi să
poată fi în mod tipic şterse o dată pe an şi să li se
permită să-şi continue eforturile de a ţine Legea din
generaţie în generaţie. Instituirea acestei medieri a lui
Moise şi a jertfelor tipice pentru păcate etc. arată că
oamenii cărora li s-a dat acest Legământ şi această Lege
erau recunoscuţi ca incapabili de absolută ascultare de ea.
Aceasta se vede clar prin contrast cu darea originară a
Legii din Eden, unde nu s-a dat nici un mijlocitor şi nu s-a
făcut nici un aranjament pentru slăbiciunile cărnii. Acest
fapt singur ne spune în termeni siguri că primul Adam a fost
perfect în chipul şi asemănarea Creatorului său şi că el a
fost capabil de ascultare absolută faţă de Legea divină. Ne
spune că între timp omenirea a decăzut foarte mult; fiindcă
aranjamentele făcute în legătură cu Legea Mozaică au fost
astfel încât să li se potrivească oamenilor decăzuţi,
degradaţi.
Mai mult, avem asigurarea apostolului că
nici un evreu în afară de Domnul nostru Isus n-a ţinut
vreodată Legea şi că, prin urmare, numai Isus a câştigat sau
ar fi putut câştiga ((355)) răsplăţile Legământului
Legii făcut cu Israel. Cuvintele apostolului sunt: „Nimeni
nu va fi îndrepăţit înaintea Lui prin faptele Legii”. De
aceea Legea a servit unui scop dublu: (1) a arătat că nimeni
din omenirea decăzută n-a putut ţine Legea divină sau n-a
putut fi acceptabil în ochii lui Dumnezeu; şi (2) a dovedit
că Domnul Isus a fost perfect, prin aceea că a ţinut Legea
pe care nici o persoană imperfectă n-o putea ţine. Ţinând
astfel Legea, El a devenit singurul moştenitor al
Legământului făcut cu Avraam. El a fost astfel numit Sămânţa
prezisă a lui Avraam, în care toate familiile pământului vor
fi binecuvântate. Legământul acela, ajungând astfel să se
împlinească prin Isus Cristos, s-a terminat, în ceea ce
priveşte sămânţa de binecuvântare făgăduită. Cu toate
acestea, privind cu atenţie în urmă la făgăduinţă găsim că,
în unele privinţe cel puţin, ea este dublă -- că include o
sămânţă spirituală şi de asemenea una pământească, după cum
este sugerat în făgăduinţă: „Sămânţa ta va fi ca stelele
cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării”. Gen. 22:17.
Domnul nostru Isus împlinind Legământul
are la dispoziţia Sa toată problema binecuvântării
familiilor pământului; dar conform planului divin, sub care
lucrează şi va lucra, El va binevoi să folosească în cele
din urmă pe unii din sămânţa pământească, Israelul natural,
ca instrumentele sau agenţii Săi pământeşti în această
lucrare de binecuvântare. Ca atare, cât priveşte Israelul
după trup, Legământul nu este cu totul pus deoparte, ci,
după cum declară apostolul, după stabilirea Împărăţiei
cereşti la a doua venire a Domnului, pe Israelul natural îl
aşteaptă o binecuvântare. Cuvintele apostolului sunt:
„Darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără
schimbare”. „În ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza
părinţilor lor.” „Prin îndurarea arătată vouă (Bisericii) să
capete şi ei îndurare.” „Dumnezeu a închis pe toţi în
neascultare, ca să aibă milă de toţi.” Sugestia este că
Eliberatorul care va veni din Sion pentru binecuvântarea
întregii lumi va îndepărta nelegiuirea întâi de la Iacov, şi
astfel Iacov -- Israelul după trup -- va coopera în cele din
urmă la binecuvântarea lumii. Rom. 11:26-32.
((356))
Vedem, deci, că până la prima venire a
Domnului nostru lumea era fără lege, cu excepţia legii
generale a naturii -- legea stării noastre decăzute şi
întemniţate; legea care declară că noi putem face ca
necazurile noastre să treacă mai repede, chiar dacă nu este
în puterea noastră să scăpăm de ele; legea care declară că
în timp ce sub sentinţa originară moartea este sigură şi în
timp ce nu putem spera să scăpăm de ea, putem totuşi
întârzia într-o măsură executarea ei pentru un timp şi îi
putem cumva domoli rigorile. Vedem că singura Lege sau
Legământ în afară de această lege a fost cea dată lui
Israel, în privinţa căreia Moise spune atât de clar că n-a
aparţinut altor popoare sau neamuri, zicând: „Nu cu părinţii
noştri a făcut Domnul legământul acesta, ci cu noi, care
suntem toţi vii astăzi aici” (Deut. 5:3). Am văzut că Legea
aceea, departe de a-i îndreptăţi pe israeliţi şi departe ca
ei să câştige binecuvântările Legământului ataşate la Lege,
nimeni n-a reuşit s-o ţină, cu excepţia unuia -- omul Isus
Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul nostru. Să urmărim
problema mai departe şi să observăm cum operează acum Legea
divină.
Domnul nostru Isus a respectat -- adică a
împlinit -- declaraţia sinaitică a Legii divine prin moartea
Sa. Un rezumat al cerinţelor Legii sinaitice este: „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta .
. . Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Tatăl
ceresc a aranjat lucrurile aşa încât Fiul Său preaiubit,
după ce a lăsat gloria stării spirituale şi a devenit om
perfect printre oamenii imperfecţi, întâi de toate a
apreciat voinţa Tatălui -- ca El să devină Răscumpărătorul
omului. Acest lucru n-a fost obligatoriu şi El a avut
libertate dacă voia să-Şi placă Sieşi; dar dacă făcea astfel
nu împlinea Legea, care spunea că toţi câţi erau sub ea
trebuiau să iubească pe Dumnezeu în grad suprem -- mai mult
decât se iubesc pe sine -- şi trebuia ca astfel să le placă
să facă voia divină încât să-şi sacrifice cu bucurie propria
voinţă, da, însăşi viaţa.
Acest lucru este sugerat în cuvintele:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu
tot sufletul ((357)) tău şi cu toată gândirea ta şi
cu toată puterea ta”. O asemenea iubire faţă de Dumnezeu
n-ar ezita să-şi dea viaţa, fiinţa, puterea, un sacrificiu
de bunăvoie pentru planul divin. Şi astfel, după cum spune
apostolul, găsindu-Se în forma unui om şi înţelegând clar
programul divin, Domnul nostru Isus S-a predat fără rezerve
ca sacrificiu pentru om. Da! este declarat că El a făcut-o
cu bucurie, după cum citim: „Desfătarea mea este să fac
plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul
inimii mele” (Ps. 40:8). Iubirea faţă de oameni, cu care S-a
înrudit prin naşterea Sa pământească, a fost şi ea un factor
în cazul acesta; totuşi să-i fi iubit ca pe Sine n-ar fi
implicat sacrificiu de Sine pentru ei. Asemenea sacrificiu
însemna să-i iubească pe oameni mai mult decât pe Sine.
Ascultarea de prima parte a acestei Legi presupunea
sacrificarea omului Isus Cristos. Vedem că toate acestea
erau legate de ţinerea Legământului Legii, căci El S-a
născut sub Legământul Legii şi era obligat faţă de toate
condiţiile lui. El n-ar fi putut deveni moştenitorul
făgăduinţei avraamice decât prin această ascultare, chiar
până la moarte.
Dar încă un lucru s-a împlinit prin
moartea Sa -- încă un lucru pe lângă faptul că El S-a
dovedit vrednic să fie Sămânţa făgăduită a lui Avraam,
competent şi vrednic să binecuvânteze lumea. Acest lucru a
fost răscumpărarea lui Adam şi a rasei lui de sub
sentinţa iniţială cu moartea. În aranjamentul divin cele
două lucruri au fost efectuate simultan -- prin acelaşi
sacrificiu; cu toate acestea, noi trebuie să facem deosebire
clară între cele două. Domnul nostru nu numai că a
împlinit Legământul Legii prin ascultarea Sa până la
moarte, ci, pe lângă aceasta, prin aranjament divin El a
garantat prin aceeaşi moarte un Legământ Nou. Legământul
Legii, după cum am văzut, a dovedit vrednicia Lui personală,
dar Legământul Nou se referă la omenire. Sentinţa morţii era
asupra rasei noastre şi binecuvântările permanente pentru
rasă nu puteau veni decât dacă mai întâi de toate era
satisfăcută şi anulată sentinţa originară. Numai atunci
putea cineva binecuvânta omenirea sau putea avea autoritate
de a o binecuvânta şi a ((358)) o ridica din moarte
la viaţă; fiindcă până atunci sentinţa divină cu moartea era
împotriva ei şi Dumnezeu nu putea în nici un caz achita pe
păcătos nesocotindu-Şi propia Sa Lege. Cât de frumos,
printr-un singur act, economia divină nu numai a încercat pe
Răscumpărătorul în privinţa vredniciei Sale de a fi
eliberatorul şi ridicătorul rasei, dar şi a plătit
răscumpărarea pentru tatăl Adam şi astfel, în acelaşi timp,
pentru toţi copiii săi, care în mod natural s-au împărtăşit
din păcatul şi moartea pe care el şi le-a atras asupra sa!
Am tratat deja acest subiect* şi aici nu vom intra în alte
detalii.
*Vezi Vol. V, cap. 14, 15
Aici studiul nostru este în legătură cu
Legea divină. Am văzut că Legea Sinaitică s-a extins numai
asupra urmaşilor naturali ai lui Avraam; că restul oamenilor
au fost lăsaţi fără Dumnezeu, fără speranţă, fără îndemnuri,
fără încurajări, fără făgăduinţe -- înstrăinaţi, străini
(Efes. 2:12). Vedem că Legământul Sinaitic este sfârşit în
privinţa marii încercări şi a premiului ei. Vedem de
asemenea că a fost garantat un Legământ nou (Evr. 7:22),
făcut eficient prin sângele lui Cristos; şi acum întrebăm
dacă acest Legământ Nou a intrat sau nu în vigoare, şi dacă
a intrat, îl însoţeşte sau nu-l însoţeşte o Lege nouă, aşa
cum Legea Sinaitică a însoţit Legământul Legii. Noi
răspundem că Legământul Nou n-a intrat în acţiune în ceea ce
priveşte lumea; că el nu va intra în acţiune pe deplin şi
complet până la a doua venire a lui Cristos, şi că, după cum
tocmai am văzut, Israelul după trup va fi printre primii din
omenire care vor profita de Noul Legământ.
Noul Legământ nu numai că va aduce pace
în privinţa blestemului originar şi-l va declara pe deplin
plătit de Răscumpărătorul, şi că toţi care vor veni prin El
la Tatăl vor putea, printr-o ascultare atunci posibilă, să
aibă restabilire din condamnarea originară, ci, pe lângă
aceasta, va aduce îndurare faţă de Israelul natural,
condamnat în plus sub Legământul Legii. Fiecărei creaturi i
se va face cunoscut nu numai că pentru păcatele din trecut
s-a dat răscumpărarea, dar că toate slăbiciunile şi
imperfecţiunile sub care omenirea încă trudeşte, le vor fi
trecute cu vederea ((359)) şi oamenii vor fi trataţi
de atunci încolo după ceea ce sunt în realitate, şi prin
legile Împărăţiei Mijlocitoare a lui Cristos vor fi ajutaţi
să se ridice tot mai mult din starea prezentă a morţii
mintale, morale şi fizice, sus, sus, sus la perfecţiunea
naturii umane, în care vor fi capabili să fie supuşi la
încercare în faţa Atotputernicului, fiind capabili să
demonstreze caracter şi vrednicie de viaţă veşnică sub
legile Împărăţiei Sale. Prin urmare, acest Legământ nou
cuprinde toată mila şi favoarea lui Dumnezeu
intenţionată pentru lumea întreagă în timpul Veacului
Milenar. Este Legământul iertării, binecuvântării şi
restabilirii tuturor celor care, atunci când ochii şi
urechile li se vor deschide, se vor folosi de acest har al
lui Dumnezeu în Cristos Isus.
Legea Noului Legământ
Va exista o Lege legată de Noul Legământ.
Va fi aceeaşi Lege a lui Dumnezeu care nu se schimbă dar
care în diferite timpuri are diferite declaraţii mai mult
sau mai puţin explicite. Aceasta va fi tot Legea care
declară opoziţie divină faţă de păcat, şi favoare şi
binecuvântare divină faţă de cei drepţi. Acest standard
absolut va fi totdeauna în faţa lumii în timpul Veacului
Milenar şi fiecăruia i se va cere să ajungă cât se poate de
aproape de standardul perfect; dar se vor face îngăduinţe
pentru oricine se va strădui să asculte, după măsura
slăbiciunii sale, care, sub acele condiţii binecuvântate ale
restabilirii, va dispărea treptat, pe măsură ce persoana va
înainta în ascultare pas cu pas. Astfel este scris: „«Iată
legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele
acelea», zice Domnul: «Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o
voi scrie în inima lor . . . căci le voi ierta nelegiuirea
şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor»”. Evr. 8:10;
Ier. 31:33, 34.
Aici avem ştergerea păcatelor şi
nelegiuirilor trecute, o lucrare treptată în timpul Veacului
Milenar; şi de asemenea avem lucrarea treptată de refacere,
rescriere a Legii divine în inimile oamenilor -- a oricui va
vrea. Această rescriere a Legii divine în caracterul
oamenilor este doar un alt fel de a ni se spune despre
„restabilirea tuturor lucrurilor despre ((360)) care
Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci”,
care va fi realizată în acea mare zi de domnie a lui
Cristos. Şi să nu uităm declaraţia explicită -- „Oricine nu
va asculta de Prorocul acela (oricine nu se va supune
rescrierii Legii divine în caracterul său), va fi nimicit
din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.
Dar acum să ne întoarcem: Vorbeam despre
operarea Noului Legământ în timpul Veacului Milenar -- în
timpul când Cel care a răscumpărat lumea Îşi va exercita
puterea şi autoritatea ca marele Profet, marele Învăţător,
binecuvântând lumea prin procese de restabilire, rescriere a
caracterului divin în inimile oamenilor. Acum însă întrebăm,
ce este între timp -- în intervalul dintre anularea
Legământului Legii prin împlinirea lui în Isus Cristos
Domnul nostru, şi inaugurarea condiţiilor Noului Legământ
din Veacul Milenar -- ce se poate spune despre acest
interval? Există aici vreun Legământ în acţiune? Şi dacă
există, este vreo Lege legată de el? Răspundem că în acest
interval al Veacului Evanghelic Domnul selecţionează membrii
Noii Creaţii şi este în acţiune, în operare, un Legământ,
iar acesta are o Lege. Pentru a aprecia acest lucru trebuie
să ne amintim cuvintele apostolului: „Legea . . . a fost
adăugată din cauza fărădelegilor, până când avea să vină
«Sămânţa»”. Vedem, aşadar, că Legământul Legii dat la Sinai
a fost adăugat la un Legământ anterior; şi privind în urmă
vedem că Legământul Avraamic a fost cel originar şi că
acesta a rămas în picioare timp de patru sute treizeci de
ani înainte ca Legământul Legii să fie adăugat.
Apostolul atrage atenţia asupra acestuia zicând că „Legea
venită după patru sute treizeci de ani” nu putea desfiinţa
Legământul originar sau nu-l putea face ineficient. Gal.
3:19, 17.
Astfel vedem că atunci când Domnul nostru
Isus Cristos a împlinit Legământul Legii, Legământul
Avraamic originar a fost lăsat exact cum era înainte ca
Legământul Legii să fie adăugat. Acest Legământ Avraamic
este cel sub care se dezvoltă Creaţia Nouă. Această
făgăduinţă sau Legământ Avraamic spune: „Toate familiile
pământului vor fi ((361)) binecuvântate în tine şi în
sămânţa ta”. Apostolul arată că această Sămânţă a lui Avraam
la care se face referire în făgăduinţă este Cristos --
Cristos Isus Domnul nostru; şi el adaugă: „Dacă sunteţi ai
lui Hristos, (dacă deveniţi fiecare în parte membri ai
corpului lui Cristos) sunteţi «sămânţa» lui Avraam,
moştenitori potrivit făgăduinţei” sau Legământului. Gal.
3:16, 29.
Aşadar acum înţelegem, căci apostolul
spune iarăşi: „Voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii
ai făgăduinţei” -- într-un sens total diferit de cel în care
erau evreii sub Lege. El arată clar distincţia între acest
Israel spiritual şi Israelul natural, spunându-ne că copiii
lui Iacov după trup nu sunt copiii lui Avraam la care se
referă făgăduinţa, ci copiii credinţei sunt socotiţi ca
fiind Sămânţa. El arată că Avraam a simbolizat pe Tatăl
ceresc; Sara, soţia lui, a simbolizat acest Legământ
originar, de la care va porni în cele din urmă atât de multă
binecuvântare; dar, după cum Sara a fost stearpă o vreme şi
n-a adus sămânţa făgăduinţei, tot aşa Legământul lui
Dumnezeu a fost sterp timp de aproape două mii de ani şi a
început să nască Sămânţa făgăduită la învierea din morţi a
Domnului nostru. Atunci S-a născut Capul Seminţei lui
Avraam, şi în cele din urmă întreg corpul lui Cristos, Isaac
cel antitipic, va fi eliberat („născut dintre cei
morţi”) în starea spirituală. Atunci Sămânţa fiind venită,
făgăduinţa sau Legământul îşi va avea împlinirea -- toate
familiile pământului vor fi binecuvântate.
În perioada stearpă a acestuia, a
Legământului originar, a fost adăugat alt Legământ,
adică Legământul Sinaitic, evreiesc sau al Legii. El a
născut copii -- o sămânţă trupească, nu conform făgăduinţei,
nu potrivită să împlinească făgăduinţa originară. Apostolul
arată că acest Legământ al Legii a fost simbolizat prin
roaba Sarei, Agar, iar evreii sub Legământul Legii au fost
simbolizaţi prin Ismael, fiul ei; şi deoarece Dumnezeu a
spus că fiul femeii roabe (Agar) nu va fi moştenitor cu fiul
femeii libere (Sara), în mod antitipic însemna că evreul sub
Legământul Legii nu va moşteni făgăduinţa avraamică
originară, care trebuia ((362)) să treacă la Sămânţa
spirituală. Toate acestea sunt descrise frumos şi amănunţit
de către apostolul Pavel în scrisoarea sa către Galateni
(Cap. 4). Argumentul apostolului este împotriva învăţăturii
false că creştinii trebuie să devină evrei şi să vină sub
Legea Mozaică pentru a fi moştenitori sub făgăduinţa
avraamică originară.
Pavel arată că, dimpotrivă, toţi care
sunt sub Lege sunt în robie şi că Sămânţa spirituală a lui
Avraam trebuie să fie liberă, cum a fost Isaac -- nu cum a
fost Ismael. Argumentul lui mai departe este că dacă vreunul
dintre neamuri, iniţial nefiind sub Lege, va intra sub
Legământul Legii Sinaitice, el se va separa astfel de
Sămânţa adevărată a lui Avraam şi se va face un ismaelit
antitipic. Cuvintele apostolului sunt: „Eu, Pavel, vă spun
că dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi cu
nimic. Şi mărturisesc iarăşi oricărui om circumcis că este
dator să împlinească întreaga lege. Voi, care căutaţi să vă
îndreptăţiţi pe voi înşivă prin lege, v-aţi lipsit de
Hristos, aţi căzut din har”. Opunându-se la aceasta, el îi
îndeamnă pe evreii care s-au eliberat de robia Legământului
Legii prin moartea lui Cristos şi pe neamurile care n-au
fost niciodată sub Legământul Legii, dar care L-au acceptat
pe Cristos şi Legământul Harului, zicând: „Hristos ne-a
eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă
supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” Gal. 5:1-4.
Vedem deci că „Noua Creaţie”, cu Cristos
ca şi Cap al ei, este cea care constituie Sămânţa lui
Avraam, potrivit cu Legământul acesta originar sau avraamic,
şi că aceasta va binecuvânta lumea prin răscumpărare şi
restabilire. Nu suntem surprinşi că în tip, precum şi în
ilustraţiile folosite de Domnul şi de apostoli, această
Creaţie Nouă este reprezentată uneori ca un om matur
-- capul reprezentându-L pe Isus Cristos, iar membrele
reprezentând Biserica, fiecare membre în parte ale corpului
Său (Efes. 4:13; Col. 1:18). Astfel, „voi fraţilor, ca şi
Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” -- membre ale lui
Isaac cel antitipic, Capul acestuia fiind Isus. Domnul
nostru Se reprezintă pe Sine şi ca Mire, iar pe ((363))
Biserica Sa credincioasă ca logodnica Sa, aşteptând
căsătoria, ca ea să devină Mireasă. Apostolul foloseşte
aceeaşi ilustraţie, spunând: „V-am logodit cu un bărbat, ca
să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară
curată” (Apoc. 21:2; 2 Cor. 11:2). Şi aceeaşi ilustraţie a
legăturii de căsătorie între Cristos şi Biserică este
reprezentată şi în tip, deoarece Avraam şi-a trimis servul,
Eliezer (care reprezintă Spiritul sfânt), să caute o mireasă
pentru Isaac -- iar Rebeca, acceptând bucuroasă oferta, a
fost condusă în final la Isaac şi a devenit soţia lui,
întocmai cum noi suntem chemaţi să fim moştenitori ai lui
Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul
nostru, în moştenirea nestricăcioasă şi nepătată şi care nu
se veştejeşte. Oricare din aceste imagini am examina-o,
lecţia este aceeaşi -- că Cristosul, Cap şi Corp, Mire şi
Mireasă, făcuţi unul, este moştenitorul Legământului
Avraamic şi al tuturor făgăduinţelor şi lucrurilor bune
incluse în acesta.
Apostolul spune că Muntele Sinai şi
Ierusalimul pământesc au fost simboluri şi tipuri ale
Israelului natural, care n-a reuşit să obţină binecuvântarea
spirituală. Rămăşiţa Israelului natural, găsiţi vrednici de
binecuvântarea spirituală, au fost separaţi de Israelul după
trup şi au devenit membri ai adevăratului Israel al lui
Dumnezeu, moştenitori împreună cu Cristos cel înviat, în
lucrurile cereşti pe care Dumnezeu le are încă în păstrare
pentru cei care-L iubesc; şi atât rămăşiţa aceea din
Israelul trupesc, cât şi ceilalţi din aceeaşi clasă
spirituală pe care Dumnezeu i-a chemat dintre neamuri, au
simboluri mai înalte decât Sinaiul şi Ierusalimul: adică,
Muntele Sion şi Ierusalimul ceresc, a căror imagine
simbolică în glorie ne este dată în Apocalipsa 21.
După ce am stabilit clar faptul că Noua
Creaţie în aranjamentul divin şi în legăminte este separată
şi distinctă, nu numai de lume în general, ci şi de Israelul
trupesc, şi după ce am stabilit şi faptul că Noua Creaţie nu
este sub Legământul de la Sinai sau al Legii, ci sub
Legământul ((364)) originar, întrebăm: atunci ce Lege
este în legătură cu Legământul Avraamic; ce Lege este peste
Noua Creaţie? Apostolul răspunde zicând: „Nu suntem sub
Lege, ci sub har”. Cum! Este posibil? Oare Noile Creaturi în
Cristos Isus nu sunt puse sub nici o Lege a poruncilor? Oare
nu sunt Cele Zece Porunci obligatorii pentru aceştia? Ca
răspuns punem o altă întrebare: au fost Cele Zece Porunci
obligatorii pentru Avraam şi pentru Isaac? Dacă răspunsul
este nu, fiindcă poruncile nu le-au fost date lor şi de
aceea ei n-au fost sub acea Lege, atunci răspunsul nostru
este că acele porunci nu i-au fost date nici Noii Creaţii şi
că toţi câţi vin în relaţie cu Dumnezeu ca membri ai clasei
spirituale, numită „Corpul lui Cristos” şi „Creaţii Noi în
Cristos Isus”, sunt liberi de condamnare şi liberi de
Legământul Legii.
Poziţia acestei Creaţii Noi în faţa lui
Dumnezeu, în faţa Legii Sale etc., este separată şi
distinctă de a altora. Ei au o stare nouă şi socotită în
faţa lui Dumnezeu -- prin credinţă -- o stare de
îndreptăţire sau corectitudine socotită, după cum am văzut
deja. Această corectitudine socotită, acordată lor prin
meritul sacrificiului lui Cristos, nu numai că acoperă
imperfecţiunile din trecut, ci ea continuă pentru ei ca o
haină a dreptăţii care acoperă şi îndreptăţeşte, prin al
cărei merit este acoperit fiecare defect fără voie, neajuns
în cuvânt, faptă şi gând. Ca Noi Creaturi, toţi sunt
îmbrăcaţi în mod figurativ cu haină albă -- dreptatea
sfinţilor, dreptatea atribuită a Răscumpărătorului, Capul
lor. Aceste Creaturi Noi sunt acceptate în starea şi relaţia
lor ca membre ale Corpului lui Cristos pe baza declaraţiei
lor de Iubire. Declaraţia lor de consacrare este că ei
astfel apreciază îndurarea şi harul lui Dumnezeu,
manifestate prin moartea Fiului Său, şi îndreptăţirea lor
prin El, şi astfel Îl iubesc pe Dătătorul tuturor
favorurilor lor, încât le face plăcere să-şi prezinte
corpurile ca jertfe vii în armonie cu invitaţia divină.
Această consacrare sau jertfire a
intereselor, speranţelor, scopurilor şi ambiţiilor
pământeşti este determinată nu de ((365)) frică, nici
de o iubire egoistă pentru răsplată, ci de o iubire curată
-- de aprecierea iubirii divine şi de o iubire sensibilă,
care doreşte să se manifeste faţă de Dumnezeu şi în
cooperare cu tot planul Său minunat. Aceste mărturisiri de
iubire şi devotare fiind acceptate de Domnul, acestora le
este împărtăşit Spiritul Său şi ei sunt socotiţi ca fii ai
lui Dumnezeu, concepuţi de Spiritul sfânt. „Preaiubiţilor,
acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a
arătat încă (ce schimbare mare vom suferi când vom primi la
înviere corpurile noi pe care Domnul ni le-a promis). Dar
ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că
Îl vom vedea aşa cum este (şi acest gând este satisfăcător
pentru noi).” 1 Ioan 3:2.
A pus oare Tatăl ceresc pe fiii Săi
îngereşti sub Legea Sinaitică? I-a avertizat oare să nu aibă
alţi dumnezei, să nu-şi facă chipuri ca să li se închine, să
nu râvnească ce-i al altuia, să nu fure, să nu pună mărturie
mincinoasă, să nu ucidă etc.? Noi răspundem, nu; în mod
sigur El n-a fixat astfel de lege pentru fiii Săi îngereşti.
Atunci de ce am aştepta ca astfel de lege să-i fie dată Noii
Creaţii? N-a acceptat oare Tatăl ceresc aceste Noi Creaturi
ca fii ai Săi şi nu le-a dat oare din Spiritul Său? Şi ar
putea fi oare necesar să le dea astfel de legi celor care au
primit Spiritul sfânt în locul propriei lor dispoziţii sau
voinţe naturale egoiste? Putem vedea că este potrivit a pune
servitorii sub legi, deoarece ei nu sunt în mod vital
interesaţi de binele general şi ar putea să nu aibă în
întregime spiritul sau dispoziţia stăpânului lor; dar dacă
presupunem un stăpân perfect şi fii perfecţi, cu totul
pătrunşi de spiritul Său, plăcându-le să-I facă voia şi
bucurându-se să fie conlucrători cu El în toate planurile
Sale îndurătoare, cum ar putea fi necesar ca un astfel de
tată să pună astfel de fii sub astfel de legi?
„Moise, într-adevăr, a fost credincios în
toată casa Lui, ca servitor”, iar acea casă a servitorilor a
fost în mod cuvenit sub Legea Mozaică, „adăugată din cauza
fărădelegilor, până când avea să vină Sămânţa”. Isus, după
trup, S-a lipsit de un nume bun şi a devenit rob, servitor
sub Lege, pentru ca ((366)) să poată demonstra nu
numai că Legea era dreaptă, ci şi că El a fost perfect după
trup, precum şi să poată răscumpăra lumea. Când a înviat din
morţi şi a devenit „întâiul-născut dintre morţi”, El a ajuns
să fie întâiul-născut dintre mulţi fraţi -- Capul Noii
Creaţii. După trup El era sub Lege, dar Noua Creatură,
Domnul înviat, nu este sub Lege, şi El este cel care a
devenit Capul casei noi a fiilor; „Hristos este credincios
ca Fiu peste casa Lui (a fiilor). Şi casa Lui suntem noi
dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită” etc. Şi
chiar dacă suntem încă în carne, ca Noi Creaturi nu
suntem din carne şi nu suntem trataţi ca şi cum am fi
carne -- nu suntem trataţi de Dumnezeu cum este tratat
restul omenirii, ci, ca şi Creaturi Noi, care deocamdată
locuim în trup ca într-un tabernacol sau cort, aşteptând
adopţia, adică eliberarea corpului nostru întreg, ca să fim
împreună cu Capul nostru deja glorificat şi asemenea Lui.
„Voi însă nu sunteţi (consideraţi de Dumnezeu ca fiind) în
firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu
locuieşte în adevăr în voi.” Rom. 8:8, 9.
Nimeni nu poate înţelege clar acest
subiect decât dacă-l priveşte din punct de vedere divin.
Aceste Creaturi Noi, toate concepute de Spiritul sfânt, nu
s-ar putea gândi să aibă decât un singur Dumnezeu; nu s-ar
putea gândi să-şi făcă chipuri sau să li se închine; nu s-ar
putea gândi să hulească numele lui Dumnezeu; nu s-ar putea
gândi să fure de la alţii -- foarte mult ar prefera să dea;
nu s-ar putea gândi să aducă mărturie mincinoasă împotriva
altuia -- mai degrabă iubirea care este în ei ar căuta să
acopere şi să ascundă neajunsurile, nu numai ale fraţilor,
ci şi ale lumii în general; nu s-ar putea gândi să ucidă un
semen -- mai degrabă şi-ar da viaţa pentru alţii şi aceasta
cu prisosinţă -- da, spiritul lor sfânt i-ar îndemna să-şi
dea viaţa pentru fraţi, după cum acelaşi Spirit sfânt L-a
îndemnat pe Căpetenia mântuirii noastre să Se dea pe Sine ca
răscumpărare pentru toţi. Nu vedem noi, deci, că dacă
Dumnezeu i-ar fi dat o lege Noii Creaţii, casei fiilor,
asemenea celei date casei servitorilor, ar fi fost ceva cu
totul nepotrivit -- ceva cu totul necorespunzător? Membrii
acestei „case a fiilor” ((367)) n-ar putea fi
răspunzători în faţa unei astfel de legi fără să-şi piardă
Spiritul sfânt, fără să înceteze a fi din Noua Creaţie; căci
„dacă n-are cineva Duhul (mintea, dispoziţia) lui
Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.
Dar cum pot fi aceste Noi Creaturi fără o
lege -- fără ceva reglementări? Răspundem că cea mai înaltă
declaraţie a Legii divine este Iubirea. Poruncile lui
Dumnezeu sunt aşa de cuprinzătoare, aşa de pătrunzătoare,
aşa despart încheieturile şi măduva, încât ele nu pot fi
împlinite în sensul absolut, complet, decât prin Iubire.
Dacă am putea presupune că fiecare punct din Lege ar fi
împlinit cu stricteţe şi totuşi spiritul devotării
iubitoare faţă de Dumnezeu să fie absent, Legea divină n-ar
fi satisfăcută. Dimpotrivă, Iubirea este împlinirea Legii,
iar unde domneşte Iubirea, fiecare punct şi fiecare aspect
al aranjamentului divin va fi urmărit şi ascultat cu zel
după capacitatea cea mai bună a fiinţei; nu din
constrângere, ci cu bucurie, din iubire.
Astfel de iubire pentru Dumnezeu şi
pentru dreptatea Sa a declarat Noua Creaţie la consacrare;
şi atunci Iubirea a devenit Legea ei şi ea este strâns
legată de această Lege a Iubirii -- chiar până la moarte.
Orice eşec în supunerea la această Lege este în acea măsură
o încălcare a relaţiei de Legământ. După cum ascultarea de
acea lege a Iubirii, în măsura cunoştinţei şi capacităţii,
înseamnă sacrificiu de sine şi biruinţă asupra spiritului
lumii, asupra slăbiciunilor cărnii şi asupra împotrivirii
Adversarului -- harul Domnului compensând pentru greşelile
neintenţionate şi scoţându-i pe aceştia biruitori prin
numele şi meritul Său -- tot aşa, pe de altă parte,
neascultarea voită faţă de ea, încălcarea deliberată şi
persistentă a acestei Legi a Iubirii ar însemna pierderea
spiritului înfierii -- ar însemna stingerea Spiritului
sfânt, ar însemna că Noua Creatură a murit, a încetat să
mai existe.
Apostolul preia acest punct, al felului
în care harul compensează toate imperfecţiunile noastre, şi
pune o întrebare ipotetică şi răspunde la ea, zicând: „Să
continuăm să păcătuim, ca să se înmulţească harul?
Nicidecum! Noi, ((368)) care am murit faţă de păcat,
cum să mai trăim în păcat?” (Rom. 6:1, 2). Acceptând
iertarea în Cristos, noi am declarat că ne-am săturat de
păcat şi întrucât priveşte voinţa noastră ea a murit
faţă de păcat şi a început o viaţă nouă de dreptate. După
cum starea noastră vie faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptate,
ca Noi Creaturi, a implicat moartea noastră faţă de păcat,
tot aşa, dacă am deveni vreodată vii faţă de păcat până
acolo încât voinţa noastră, inima noastră, iubirea noastră,
ar fi pentru păcat şi nedreptate, ar însemna în mod sigur că
am murit ca Noi Creaturi, că n-am mai fi socotiţi de către
Dumnezeu sau de către poporul Său ca Noi Creaturi în Cristos
Isus, de la care cele vechi au trecut şi la care, cel puţin
în ceea ce priveşte voinţa, toate au devenit noi.
Este însă cuvenit să ne oprim aici şi să
remarcăm o diferenţă între o astfel de poticnire simplă a
cărnii şi o cădere din har cu voia, după ce am gustat
Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului
viitor, devenind părtaşi ai Spiritului sfânt -- o cădere din
care ar fi cu neputinţă a fi recuperaţi (Evr.6:4-6; 10:26).
Ar trebui să facem o distincţie clară între acestea, fiindcă
sunt cu totul diferite. O poticnire a cărnii înseamnă doar
că trupul nostru muritor a fost surprins într-o greşeală
prin slăbiciunile ereditare sau prin atacurile Adversarului,
dar voinţa, inima, n-a încuviinţat carnea deloc, sau n-a
încuviinţat-o deplin. Este adevărat, asemenea poticniri
trebuie deplânse, trebuie combătute etc.; totuşi, prin harul
lui Dumnezeu, ele devin uneori un ajutor în dezvoltarea
caracterului. Astfel învăţăm să nu ne încredem în noi
înşine, să nu ne lăudăm cu puterea noastră, ci să ne dăm
seama că biruinţa care biruie lumea se obţine prin credinţă;
ca atare, când Noua Creatură află cu tristeţe că într-o
anumită măsură carnea sa s-a poticnit, ea trebuie să se
fortifice pe linia slăbiciunii astfel indicate şi să devină
mai tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui şi mai puţin
predispusă a se poticni din nou în legătură cu acelaşi atac.
Astfel, ca Noi Creaturi învăţăm pas cu
pas să nu ne punem încrederea în carne, ci să privim spre
Domnul, de la care ne vine ajutorul în orice timp de lipsă
-- aducându-ne aminte totdeauna că suntem încă Noi Creaturi
şi că deoarece rămânem încă sub meritul sacrificiului lui
Cristos prin credinţă şi ne ((369)) străduim încă să
ne îndeplinim Legământul de Iubire până la sacrificiu de
sine, de aceea, cum a spus Învăţătorul, „Însuşi Tatăl vă
iubeşte”. Noi trebuie să ne încurajăm şi să nu uităm că Noua
Creatură nu păcătuieşte -- că păcatul nu este pus pe seama
Noii Creaturi şi că, prin urmare, atâta timp cât ne luptăm
împotriva păcatului nimeni nu poate ridica acuzaţie
împotriva aleşilor lui Dumnezeu -- pentru că „Dumnezeu este
Acela care îndreptăţeşte . . . Hristos a murit”. Rom. 8:33,
34.
Creşterea în aprecierea legii desăvârşite
Deşi Legea Iubirii a stat la baza
Legământului nostru cu Domnul, sub care am devenit Noi
Creaturi, totuşi la început noi n-am înţeles pe deplin
această Lege. Începând de atunci am fost în şcoala lui
Cristos, învăţând sensul adevărat al Iubirii în plinătatea
ei, în integritatea ei, crescând în har şi în cunoştinţă,
adăugând la credinţa noastră diferitele elemente şi calităţi
ale iubirii -- blândeţe, răbdare, iubire frăţească etc.
Suntem încercaţi pe linia Iubirii şi examenul nostru de
absolvire va fi în mod special în legătură cu acest punct.
Numai cei care ajung la Iubirea desăvârşită, Iubirea
sacrificatoare de sine, vor fi socotiţi vrednici să fie din
Noua Creaţie, membri ai corpului lui Cristos.
Alergarea spre ţintă şi rămânerea cu
fermitate la ea
În altă ilustraţie apostolul reprezintă
experienţele noastre prezente ca o alergare şi ne îndeamnă
să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne
înfăşoară aşa de uşor, orice slăbiciune a cărnii şi orice
ambiţie omenească, pentru a putea alerga cu răbdare
alergarea pusă în faţa noastră în Evanghelie -- pentru a
putea ajunge la ţinta premiului; şi după ce am făcut
totul să stăm la acea ţintă -- credincioşi, compleţi
în Cristos (Filip. 3:13, 14; Evr. 12:1; Efes. 6:13). Aceasta
ne duce cu gândul la o alergare cu marcajele ei: primul, al
doilea, al treilea şi al patrulea, cu atacurile,
dificultăţile, împotrivirile şi amăgirile de pe cale, şi la
intrarea noastră în această alergare, dorind să ajungem la
ţinta Iubirii desăvârşite -- ştiind că dacă nu ajungem la
acea ţintă nu vom fi asemenea Fiului Iubit al lui Dumnezeu
şi prin urmare nu vom putea fi plăcuţi lui ((370))
Dumnezeu în sensul cel mai larg, şi ca atare nu vom putea fi
moştenitori împreună cu Isus în Împărăţie. Întreaga alergare
este Iubirea, de la poartă până la sfârşit. Când intrăm pe
poartă, o facem cu Iubire recunoscătoare faţă de Dumnezeu
pentru favoarea Sa faţă de noi în Cristos, în iertarea
păcatelor noastre. Această iubire-datorie este cea
care la început ne conduce spre a ne prezenta corpurile ca
jertfe vii. Ne spunem nouă înşine că dacă Dumnezeu a făcut
atât de mult pentru noi, ar trebui să ne arătăm
aprecierea: Cristos Şi-a dat viaţa pentru noi şi noi ar
trebui să ne dăm viaţa pentru fraţi.
Acest ar trebui sau această
iubire-datorie este cu totul cuvenită, raţională, adevărată,
dar nu este suficientă. Ea trebuie la rândul ei să ne
conducă spre un fel de Iubire mai înaltă, şi atâta timp cât
am alergat până la primul marcaj avem tot iubire-datorie,
dar dincolo de el am ajuns la o iubire-apreciere. Învăţăm
mai bine să apreciem Iubirea divină -- să vedem că Iubirea
lui Dumnezeu n-a fost egoistă în nici un sens al cuvântului,
ci a fost rezultatul caracterului Său grandios, nobil.
Ajungem să apreciem ceva din dreptatea divină, înţelepciunea
divină, puterea divină, iubirea divină; şi privind aceste
calităţi ale Creatorului nostru, ajungem să le iubim şi de
atunci încolo practicăm dreptatea, nu numai fiindcă este de
datoria noastră, ci fiindcă iubim dreptatea.
Insistând mai departe în alergare,
ajungem la al doilea marcaj şi aflăm că până la punctul
acela am învăţat nu numai să iubim dreptatea, dar acum
învăţăm proporţional şi să urâm păcatul şi găsim în inima
noastră o simpatie crescândă faţă de programul divin de a
îndepărta marele val al păcatului în care s-a scufundat
lumea şi a adus cu el plata lui, moartea. Acest al doilea
marcaj concepe în noi o energie, o „însufleţire”, o
activitate pentru dreptate şi împotriva păcatului.
Iubirea noastră creşte, iar noi alergăm
mai departe spre al treilea marcaj. Când ajungem la el,
iubirea-datorie, plus iubirea principiilor dreptăţii, s-a
extins nu numai asupra caracterului divin şi a inclus
neplăcerea faţă de orice lucru rău care lezează omenirea şi
contravine caracterului şi planului divin, dar la acest
marcaj noi am ajuns într-o stare de simpatie mai largă faţă
de alţii -- începem să împărtăşim sentimentul lui ((371))
Dumnezeu, nu numai de împotrivire la păcat, ci şi de iubire
şi simpatie faţă de toţi care caută calea dreptăţii şi
sfinţeniei. Acum suntem în stare să-i recunoaştem pe fraţi
într-o lumină cumva diferită de cea dinainte. Îi putem vedea
acum ca Noi Creaturi şi putem face deosebire între ei
şi corpurile lor muritoare, ale căror imperfecţiuni ne sunt
evidente. Învăţăm să iubim pe fraţi ca Noi Creaturi şi să
compătimim cu ei în diferitele slăbiciuni, judecăţi greşite
etc., ale cărnii lor. Atât de adâncă devine Iubirea noastră
pentru ei încât ne face plăcere să ne dăm viaţa pentru ei --
zi de zi, ceas de ceas, sacrificându-ne propriile interese,
plăceri sau comodităţi pământeşti, dând din timpul nostru,
influenţa noastră şi câte altele, pentru a-i ajuta sau
servi.
Dar alergăm încă spre „ţintă”, căci mai
este încă o Iubire şi mai înaltă decât aceasta, la care
trebuie să ajungem -- al patrulea şi ultimul marcaj --
„ţinta premiului”. Ce Iubire este aceasta? Cum poate fi ea
mai mare decât iubirea sacrificatoare pentru fraţi, în
devotare deplină faţă de Dumnezeu şi faţă de principiile
dreptăţii şi Iubirii? Răspunsul nostru este că Iubirea încă
şi mai mare este felul de iubire pe care l-a avut în vedere
Domnul când a spus că noi trebuie să iubim chiar şi pe
vrăjmaşii noştri. Pe când noi eram încă vrăjmaşi, străini,
înstrăinaţi de Dumnezeu prin fapte rele, „atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea”; în timp ce noi eram încă păcătoşi, El
a dat pe Singurul Său Fiu Conceput pentru noi. Acesta este
standardul iubirii desăvârşite şi nu trebuie să ne
oprim până ce nu-l atingem. Oricine va fi acceptat de Domnul
ca membru al Noii Creaţii în glorie trebuie să ajungă la
această iubire de vrăjmaşi.
Nu înseamnă că îşi va iubi vrăjmaşii
cum îi iubeşte pe fraţi, căci nu acesta este modelul pus
pentru noi -- Dumnezeu nu-Şi iubeşte vrăjmaşii cum
Îşi iubeşte fiii, prietenii; iar Isus nu Şi-a iubit
vrăjmaşii cum Şi-a iubit ucenicii. Dar Dumnezeu i-a
iubit pe vrăjmaşii Săi aşa încât a fost gata şi dispus să
facă pentru ei orice se putea face în mod just; iar Isus i-a
iubit pe vrăjmaşii Săi aşa încât din inimă a fost dispus să
le facă bine -- El nu le poartă duşmănie sau pică drept
răspuns la ura lor, ci este gata să reverse asupra lor la
timpul cuvenit binecuvântările Sale ((372)) Milenare,
ca ei să poată veni cu toţii la cunoştinţa adevărului, şi
chiar şi cei care L-au străpuns să-L poată privi şi să
plângă atunci când Dumnezeu va turna peste ei spiritul
rugăciunii şi cererii, la timpul cuvenit (Zah. 12:10). Noi
trebuie să avem iubirea de vrăjmaşi pe care Domnul nostru o
descrie zicând: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi
pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi
rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc” (Mat.
5:44). Nu trebuie să lăsăm ca vreo amărăciune, animozitate
sau răutate de vreun fel să locuiască în inimile noastre.
Ele trebuie să fie atât de pline de Iubire, încât nici măcar
un vrăjmaş să nu poată stârni în inimile noastre vreun
sentiment rău sau răzbunător.
O, ce amabiliate îndelung răbdătoare şi
frăţească este implicată în astfel de împlinire a
caracterului care nu va găsi, nici chiar într-un vrăjmaş,
nimic ce să-l stârnească la răutate, ură sau ceartă! Şi
aceasta este „ţinta” spre care trebuie să alergăm ca Noi
Creaturi. Noi am declarat aprecierea acestui spirit de
Iubire; am declarat devotare faţă de acesta; ne-am consacrat
viaţa în acord cu principiile lui; şi acum suntem încercaţi
ca să se vadă în ce măsură declaraţiile noastre au fost
sincere. Domnul foarte îndurător ne dă timp să alergăm
această alergare, să dezvoltăm acest caracter. „El ştie din
ce suntem întocmiţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână.”
Totuşi, este esenţial să ne conformăm acestor aranjamente
dacă vrem să fim moştenitori împreună cu iubitul Fiu al lui
Dumnezeu, ca membri ai Noii Creaţii.
Domnul nostru Isus, Căpetenia mântuirii
noastre, n-a trebuit să alerge această alergare; n-a trebuit
să dezvolte aceste diferite aspecte ale iubirii, căci fiind
perfect El le-a avut pe acestea în perfecţiunea lor la
începutul căii Sale. Încercarea Sa a fost să se vadă dacă va
sta ferm sau nu va sta lângă aceste principii,
caracteristici, dacă va continua să iubească pe Dumnezeu şi
dreptatea în grad suprem, dacă va continua să-i iubească pe
fraţi aşa încât să-Şi dea viaţa pentru ei şi va continua
să-Şi iubească vrăjmaşii aşa încât să-I placă să le facă
bine; să se vadă dacă va sta ferm la standardul iubirii
desăvârşite. Ştim cum Şi-a demonstrat El loialitatea Iubirii
în toate gradele ei, prin aceea că Şi-a dat viaţa, nu numai
pentru prietenii Săi, ((373)) dar şi pentru duşmanii
Săi, care L-au răstignit. Şi noi trebuie să avem această
experienţă. Trebuie să ajungem la standardul Iubirii
desăvârşite în inima noastră chiar dacă în trup s-ar putea
să nu fim totdeauna în stare să exprimăm deplin sentimentele
inimii noastre.
Unii ar putea alerga foarte repede
alergarea -- trecând marcajele unul după altul, ar putea
ajunge repede la starea Iubirii desăvârşite. Alţii, animaţi
de mai puţin zel, sau privind cu mai puţină concentrare la
Autorul credinţei noastre, fac înaintare mai lentă în
alergare şi ani de zile se mulţumesc cu iubirea-datorie, sau
poate merg puţin mai departe până la iubirea caracterului
divin şi a principiilor dreptăţii. Remarcabil de puţini au
trecut de aceasta, ca să ajungă mai departe, la iubirea de
fraţi, care să-i facă să se bucure în negările de sine, dacă
prin acestea ar putea servi casa credinţei; şi încă mai
puţini au ajuns până la punctul Iubirii desăvârşite --
iubirea pentru vrăjmaşii lor, care nu numai că ar evita să-i
lezeze, prin cuvânt sau faptă, ci, pe lângă aceasta, s-ar
bucura de binecuvântarea lor. Dacă Domnul a fost foarte
răbdător cu noi, dându-ne ocazii abundente de a ajunge la
„ţintă”, noi să ne bucurăm în compasiunea Sa şi să fim cu
atât mai energici acum ca să ajungem la „ţinta premiului”,
aducându-ne aminte că timpul este scurt şi că numai acest
caracter de Iubire perfectă va fi acceptat de Tatăl în Noua
Creaţie.
După cum Domnul nostru a fost încercat la
„ţinta” Iubirii desăvârşite, la fel şi noi trebuie să fim
toţi încercaţi după ce am ajuns la ea. De aceea nu trebuie
să ne aşteptăm să ajungem la acea „ţintă” doar la ultima
suflare a vieţii, ci cât se poate de repede. Vom indica Lui
Dumnezeu şi fraţilor măsura zelului şi iubirii noastre prin
repeziciunea cu care vom ajunge la această „ţintă”.
Cuvintele apostolului, „Rămâneţi în
picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13),
sugerează că după ce am ajuns la „ţinta” Iubirii desăvârşite
vor fi încă multe încercări pentru noi -- încercări ale
credinţei, încercări ale răbdării, încercări ale tuturor
diferitelor elemente ale Iubirii. Lumea nu este un prieten
care să ne favorizeze, să ne ajute să mergem înainte în
direcţia bună; Satan este încă Adversarul nostru ((374))
şi va fi în stare să stârnească multă opoziţie -- ca să ne
forţeze să ne retragem de la poziţia la care am ajuns.
Aceasta este încercarea noastră. Trebuie să ţinem ferm toate
la câte am ajuns; trebuie să „alergăm spre ţintă” până când
ne va costa viaţa pământească -- dându-ne viaţa în serviciul
lui Dumnezeu pentru fraţi şi făcând bine la toţi oamenii
când avem ocazia. „Credincios este Cel care ne-a chemat”,
care promite sprijin şi orice ajutor necesar pe această
cale. Harul Lui ne este de ajuns. 1 Tes. 5:24; 2 Cor. 12:9.
Legea Iubirii, după cum am văzut deja,
este şi legea fiilor îngereşti ai lui Dumnezeu -- ascultarea
lor de voinţa divină şi armonia lor unul cu altul fiind
toate bazate pe ea. Şi chiar dacă în timpul Veacului Milenar
vor fi puse asupra lumii legi şi ordonanţe, reglementări şi
cerinţe pentru a-i aduce sub aranjamentele binecuvântate ale
Împărăţiei Milenare, totuşi, aceia care la sfârşitul
Veacului Milenar vor fi socotiţi vrednici de viaţă
veşnică, putem fi siguri că vor fi depăşit simpla
ascultare de legi şi cerinţe -- vor fi scris în inima lor
Legea originară a lui Dumnezeu, ascultarea, şi Legea Iubirii
care este parte din caracterul divin. Aceşti fii ai lui
Dumnezeu din timpul restabilirii pe plan uman, acceptaţi
atunci de El, cu toţii vor avea şi ei acest spirit al
Iubirii, fără de care ar fi cu neputinţă să-I fie plăcuţi
lui Dumnezeu; căci El caută pe aceia care I se închină în
spirit şi în adevăr. Astfel vedem că în timp ce atât cerul
cât şi pământul trebuie să aibă o lege şi trebuie să se
ceară ascultare de ea, totuşi standardul divin de ascultare
este atât de mult superior ideilor şi standardelor noastre
pământeşti şi imperfecte, încât acel cuvânt, Iubire, exprimă
întreaga Lege a lui Dumnezeu căreia îi vor fi supuşi toţi
fiii Săi de pe toate planurile de existenţă. Cât de minunat
şi glorios este caracterul şi planul Dumnezeului nostru!
Iubirea este împlinirea Legii Sale şi noi nu putem concepe
nici o Lege mai înaltă decât aceasta.
Până acum ne-am ocupat de acest subiect
în abstract. Acum vrem să remarcăm faptul că Noua Creaţie,
în timp ce este încă în cortul acesta în trup şi este supusă
mai mult sau mai puţin la slăbiciunile, împotrivirile lui
etc., trebuie să se regleze pe ((375)) sine, să-şi
regleze conduita unul faţă de altul şi faţă de lume după
această Lege a Iubirii, Porunca cea Nouă, pe care Domnul a
dat-o tuturor celor care devin urmaşii Săi şi care depăşeşte
chiar şi cerinţele regulii numite
Regula de Aur
Aurul, după cum am văzut deja, este un
simbol al lucrurilor divine; de aceea Regula de Aur este
regula divină. Aceasta este de fapt o regulă de Dreptate mai
degrabă decât de Iubire. Cea mai apropiată asemănare cu
această Lege a Dreptăţii pe care omul natural o poate
aprecia acum -- cel mai înalt standard cunoscut omului
natural este: „Să nu-i faci aproapelui tău ceea ce n-ai vrea
ca aproapele tău să-ţi facă ţie”. Aceasta este bunătate
negativă, cel mult; dar Regula de Aur, pe care nimeni în
afară de Noua Creaţie n-o poate aprecia în prezent, sau nici
chiar înţelege, este pozitivă -- „Fă altora ceea ce ai vrea
ca alţii să-ţi facă ţie”. Aceasta este bunătate pozitivă,
dar este numai Dreptate. Dacă membrii Noii Creaţii nu
reuşesc uneori să se supună fiecărei trăsături a acestei
Reguli de Aur, simplei legi a Dreptăţii, trebuie să fie spre
marele lor regret şi spre marea lor amărăciune, dacă nu sunt
decât doar „prunci” pe calea cea nouă. Şi dacă vreo
încălcare a acestei reguli produce durere şi regret, este un
semn sigur că încălcarea n-a fost voită, n-a fost din inimă,
n-a fost încălcarea principiului de către Noua Creaţie, ci a
fost cel mult o încălcare la care a consimţit sau în care a
intrat din cauza cărnii, contrar dorinţelor spiritului sau
intenţiei. Totuşi, în măsura în care mintea cea nouă este
vie faţă de Dumnezeu şi zeloasă să facă voia Lui, în acea
măsură ea va fi promptă, trează şi energică în păzirea
„vasului de pământ” în care locuieşte. Ea va îmbrăca
armătura lui Dumnezeu ca să poată lupta o luptă bună
împotriva slăbiciunilor cărnii. Ea va insista ca în cazul în
care s-a comis vreo eroare, în cuvânt sau faptă, să se facă
repede dacă se poate o restabilire, cu dobândă bună: ca
astfel „vasul de pământ”, întâmpinând împotrivire şi fiind
făcut de ruşine, să devină mai puţin activ în opoziţia lui
faţă de mintea cea nouă.
((376))
Această lege divină afectează relaţia
Noii Creaturi cu Dumnezeu. Ea recunoaşte sensul expresiei:
„Să iubeşti pe Domnul cu toată inima ta, cu toată
gândirea ta, cu toată fiinţa ta, cu toată
puterea ta”. Ea nu găseşte aici loc pentru sine, decât dacă
eul va fi pe deplin în armonie cu Dumnezeu. Aceasta îi
afectează relaţia cu fraţii, deoarece, cum ar putea iubi pe
Dumnezeu, pe care nu L-a văzut (decât cu ochiul credinţei),
dacă nu iubeşte pe fraţi care au Spiritul lui Dumnezeu şi pe
care i-a văzut cu vederea naturală? (1 Ioan 4:20, 21). Pe
măsură ce învaţă să gândească atent în procedurile sale cu
fraţii, să facă pentru ei şi faţă de ei aşa cum ar vrea să
facă ei pentru el şi faţă de el, află că aceasta produce o
mare transformare în viaţă; că aceasta nu este deloc regula
sau legea sub care el însuşi şi alţii au fost obişnuiţi să
trăiască, să gândească, să acţioneze, să vorbească.
El află că aşa cum lui i-ar plăcea ca
fraţii să se poarte amabil cu el, să vorbească blând cu el,
tot aşa trebuie şi el să vorbească blând şi să se poarte
amabil cu ei. Aşa cum lui i-ar plăcea ca ei să fie răbdători
faţă de imperfecţiunile şi slăbiciunile lui, şi să acopere
cu mantaua carităţii aceste defecte umane, tot aşa trebuie
să facă şi el faţă de ei. El află că aşa cum lui nu i-ar
plăcea ca fraţii să-l vorbească de rău, chiar dacă răul ar
fi adevărat, tot aşa trebuie şi el să aibă o afecţiune
binevoitoare faţă de ei şi să „nu vorbească de rău pe
nimeni”, ci „să facă bine la toţi oamenii”, în special casei
credinţei. Aşa cum lui nu i-ar plăcea ca alţii să aştepte de
la el mai mult decât ar putea el face în mod rezonabil, tot
aşa el să nu aştepte de la alţii mai mult decât ar putea ei
face în mod rezonabil. Acelaşi principiu ar acţiona şi în
privinţa lumii şi a afacerilor ei. Astfel întregul curs al
vieţii este schimbat treptat; şi după cum sugerează
apostolul, această schimbare se face pe măsură ce „privim
slava Domnului” -- pe măsură ce ajungem să apreciem şi să
învăţăm să copiem grandoarea caracterului divin condus de
această Regulă de Aur a Dreptăţii desăvârşite, asociată cu
Iubire abundentă.
După cum mintea noastră nouă, voinţa nouă
concepută de Spiritul sfânt se dezvoltă, ea este treptat
„transformată din ((377)) slavă în slavă” în
calitatea inimii; şi astfel schimbaţi în inima noastră, în
mintea noastră, în voinţa noastră, în intenţiile noastre (şi
pe cât posibil şi în exterior), noi devenim potriviţi sau
„pregătiţi”, conform făgăduinţei divine, pentru
schimbarea mare şi finală a învierii, când ceea ce este
semănat în slăbiciune şi putrezire va fi înviat în putere şi
glorie, o Nouă Creaţie spirituală -- Cristosul lui Dumnezeu.
Diferite sfaturi bune şi folositoare, îndemnuri şi sugestii,
ne sunt date de către apostoli şi sunt repetate şi susţinute
de către diferiţi fraţi, ca fiind de folos pentru mustrare,
pentru corectare etc., dar Legea, Legea binecuvântată sub
care este pusă Noua Creaţie este o Lege a Iubirii, care
depăşeşte Regula de Aur. Apreciată în mod corect, ar însemna
că multe lucruri făcute acum de către Noua Creaţie n-ar mai
fi făcute, şi multe lucruri neglijate acum, ar fi făcute cu
zel şi asiduitate.
Legea desăvârşită a libertăţii
Dacă cineva a fost dispus la început să
gândească despre Noua Creaţie că este lăsată prea liberă de
către Domnul, fără restricţii şi reguli cuvenite, acesta
fără îndoială şi-a schimbat părerea ajungând să vadă
lungimea, lăţimea şi caracterul cuprinzător al acestei Legi
a lui Dumnezeu, rezumată pe scurt în acest singur cuvânt,
Iubire. Apostolul o numeşte, „legea libertăţii” (Iac. 1:25);
dar Dumnezeu face ca această lege a libertăţii să se aplice
numai la Noua Creaţie concepută de Spiritul Său. Ea nu s-ar
putea aplica la nimeni altcineva. Alţii sunt încă fie sub
Legea Mozaică, servitori nepotriviţi pentru „libertatea cu
care Cristos eliberează” pe fii, fie sub condamnarea legii
originare -- condamnarea la moarte, iar ca păcătoşi
condamnaţi sunt încă trataţi ca străini, înstrăinaţi, fără
Dumnezeu şi fără speranţă în lume -- ei nu ştiu nici măcar
despre harul lui Dumnezeu care în cele din urmă aduce
mântuire lumii în general, dar care în prezent a fost
manifestat numai faţă de relativ puţini, marea masă fiind
împiedicaţi de Adversar să audă mesajul iubirii şi
răscumpărării divine. El orbeşte mintea şi închide urechile
majorităţii omenirii cu doctrinele diavolilor etc. 2 Cor.
4:4; 1 Tim. 4:1.
((378))
Libertatea nu este pentru cei înclinaţi
spre rău, după cum şi societatea mărturiseşte când îi
întemniţează; şi astfel Legea desăvârşită a Libertăţii nu
este potrivită pentru cei înclinaţi spre rău, ci pentru cei
înclinaţi spre bine -- pentru cei perfecţi. Lumea nu
va fi lăsată pe seama unei Legi a Iubirii în timpul
Mileniului, ci va fi condusă cu Dreptate şi Milă sub o lege
a supunerii faţă de Împărăţie. Numai la sfârşitul Împărăţiei
(când răufăcătorii cu voia vor fi fost îndepărtaţi în
Moartea a Doua) rasa -- dovedită desăvârşită şi în acord
deplin cu standardul divin -- va fi pusă sub Legea
Libertăţii -- Iubirea, şi sub Regula ei de Aur. Atâta vreme
cât vor fi minori, ei vor fi trataţi în mare măsură ca
servitori (Evr. 13:17). Noua Creaţie, care este acum sub
Legea Libertăţii, este tratată astfel fiindcă pentru ei „cele
vechi s-au dus, toate s-au făcut noi” -- ei acum urăsc
păcatul, iubesc dreptatea şi-şi folosesc libertatea, nu ca o
ocazie de a-şi satisface carnea, ci s-o omoare -- nu să se
desfăteze în păcat, ci să-şi sacrifice interesele pământeşti
în cooperare cu Domnul pentru îndepărtarea păcatului şi
pentru eliberarea lumii de el şi de plata lui, moartea. Cei
concepuţi din nou la acest spirit sau dispoziţie nouă --
Spiritul lui Dumnezeu -- şi care au devenit elevi în şcoala
lui Cristos ca să înveţe de la El şi să umble în urmele Lui
-- aceştia, şi numai aceştia, pot fi puşi fără risc sub
Legea Libertăţii. Şi dacă îşi pierd spiritul înfierii, ei
încetează a mai fi fii, încetează a mai fi sub această Lege
a Libertăţii.
Cei care învaţă acum să folosească
libertatea cu care Cristos ne face liberi -- cei care prin
consacrare vin sub această Lege desăvârşită a Iubirii şi
care sub ea îşi pun viaţa pentru fraţi, pentru adevăr şi
pentru dreptate -- aceşti credincioşi vor fi socotiţi
vrednici să fie agenţii Domnului şi moştenitori împreună cu
Iubitul Său Fiu în marea lucrare de binecuvântare a lumii.
Şi cât este de necesară această calificare pentru lucrarea
lor -- cât de evidentă este necesitatea ca aceia care vor fi
învăţători şi ajutoare, judecători şi conducători ai lumii
-- binecuvântând astfel toate familiile pământului în timpul
Veacului Milenar -- să dezvolte pe deplin şi să fie
încercaţi în această calitate a Iubirii, pentru a fi Preoţi
Împărăteşti milostivi şi credincioşi!