JELIRE—Pentru cei doi fii ai lui
Aaron. (Q498-3)
Întrebare
(1908)—2—De ce au fost instruiți preoții lui Israel să
jelească pe cei doi fii ai lui Aaron, care au adus foc
străin înaintea Domnului?
Răspuns—Răspunsul meu este că cel care a pus întrebarea,
evident a făcut o greșeală. Ei au fost instruiți să NU îi
jelească, și aceasta eu cred că înseamnă că noi, ca popor al
Domnului, trebuie să fim atât de deplin în armonie cu
aranjamentele lui Dumnezeu, încât să nu fim deranjați sau
îngrijorați de faptul că unii vor merge în marea mulțime și
alții vor merge în moartea a doua. Noi trebuie să avem acea
încredere în Dumnezeu că va fi o judecată dreaptă din
punctul Lui de vedere, că El, care cunoaște inimile și
încearcă rărunchii fiilor oamenilor, nu va greși în aceasta.
Trebuie de asemenea să fim atât de deplin în acord cu Domnul
încât să simțim că dacă noi sau o altă persoană nu este pe
deplin acceptabilă pentru Domnul și pentru standardul Său,
să nu dorim să aibă binecuvântările pe care Dumnezeu le-a
pregătit pentru cei care-L iubesc. Eu așa aș simți pentru
mine. Dacă Dumnezeu ar găsi în înțelepciunea Sa și ar hotărî
ca eu să nu am o binecuvântare nici în turma mică, nici în
marea mulțime, ci că trebuie să merg în moartea a doua, aș
spune, “voia Domnului să se facă, Domnul știe mai bine". Nu
mă voi plânge. Nu voi jeli din această cauză. Mă străduiesc
serios să fiu socotit vrednic de o parte în Turma Mică și
cred că toți ar trebui să ne străduim să avem acea atitudine
a minții care ar fi pe deplin supusă decretului divin în
această chestiune. Vedeți că este foarte diferit de
declarația fratelui Jonathan Edward când a spus că în viitor
sfinții vor privi peste parapetul cerului și vor vedea pe
părinți și copii, pe frați și surori etc., într-o tortură
groaznică, veșnică, și apoi le vor întoarce spatele și vor
slăvi pe Dumnezeu. Noi n-am putea slăvi pe Dumnezeu pentru
torturarea vreunei creaturi; noi n-am aprecia aceasta. Dar
dacă Dumnezeu în înțelepciunea Sa ar vedea potrivit ca
cineva pe care-l iubim foarte mult după trup să nu ajungă în
Turma Mică, aprecierea noastră asupra voinței divine ar
trebui să fie astfel încât să spunem, “Să facă Domnul ceea
ce I se pare bine; noi știm că a Lui cale este perfectă". Și
acesta este motivul, cred, de ce în tip lui Aaron și fiilor
săi loiali nu le-a fost permis să plângă pe aceia pe care
Domnul i-a distrus — i-a separat de preoțime.
JELIRE—Referitor la Aaron și Eleazar.
(Q499-1)
Întrebare
(1911)—1—”Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar și lui
Itamar, fiii lui: “Să nu vă descoperiți capetele și să nu vă
rupeți hainele, ca nu cumva să muriți și ca nu cumva mânia
să vină împotriva întregii adunări. Lăsați pe frații voștri,
pe toată casa lui Israel, să plângă arderea pe care DOMNUL a
adus-o”" (Lev. 10:6). De ce trebuia ca ei să plângă arderea
pe care a adus-o Domnul? Ce ar reprezenta aceasta?
Răspuns—Arderea care a venit de la Domnul, cum am putea
spune, a fost arderea mâniei Domnului, reprezentată în
distrugerea acestor preoți care nu au ascultat de
aranjamentul divin. Tot poporul lui Israel putea plânge și
putea în mod potrivit spune, “Cât de rău ne pare, cât de
întristați suntem, că a fost necesar ca Dumnezeu să-și
manifeste astfel neplăcerea Lui față de aceștia din familia
preoțească". Dar Aaron și fiii lui nu trebuiau să plângă,
pentru că ei erau special consacrați serviciului Domnului,
ei erau special separați de restul poporului; ei trebuiau să
aibă o deplină armonie cu Dumnezeu încât nici măcar în
aparență să nu însemne ceva ce în mod greșit putea fi
înțeles a fi o dezapreciere a decretului lui Dumnezeu în
faptul că frații lor au fost omorâți, și dacă Aaron și fiii
săi ar fi plâns, aceasta părea ca și cum ei s-ar fi răsculat
împotriva lui Dumnezeu, și nu trebuia să gândească așa; n-ar
fi fost potrivit. Ei erau acolo ca servi ai dreptății, și
dacă Dumnezeu le-ar fi cerut să-i omoare pe frații lor, ar
fi fost parte din datoria lor să facă așa; de aceea ei nu
trebuiau să facă nici o plângere împotriva a ceea ce Domnul
a adus în mod drept peste cei care au făcut rău.
JERTFĂ—A lui Cain și Abel. (Q609-1)
Întrebare
(1909)—2—Ce i-a făcut pe Cain și pe Abel să aducă jertfe
Domnului, și ce s-a făcut cu ele?
Răspuns—Nu știu dacă Domnul le-a spus să aducă sau nu astfel
de jertfe Domnului. Dacă Dumnezeu nu le-a spus în cuvinte,
putem gândi că le-a spus altfel. Legea lui Dumnezeu a fost
inițial scrisă în inimile lor. Ei aveau în minte simțul
venerației care poate le-a spus, Ar trebui să cinstiți pe
marele Dumnezeu care a făcut universul, ar trebui să aduceți
ceva ce să reprezinte dorința voastră de a fi în armonie cu
El. Acesta poate să fi fost singurul lucru, sau poate El să
le fi spus direct și clar. Dar când și-au adus jertfele, și
când au aflat că una a fost acceptată și cealaltă nu, Cain,
aflând că a lui n-a fost acceptată trebuia să se retragă și
să aducă una care să fie acceptată. El trebuia să spună,
“Abel, văd că Dumezeu a acceptat sacrificiul tău și pe al
meu nu, vreau să fac un târg cu tine. Dă-mi cel mai bun
animal pe care-l ai și în schimb îți voi da toate roadele
pământului pe care le am". Atunci Domnul ar fi avut respect
pentru jertfa lui. Dumnezeu a vrut să dea învățătura că
singurul mod în care dreptatea divină va fi mulțumită era
prin sacrificarea vieții. Astfel Dumnezeu a început devreme
să dea experimental o lecție bazată pe observație că va fi
nevoie de un Mântuitor ca preț al vieții pierdute — “Mielul
lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!" (Ioan 1:29).
Procedura lui Cain arată că el n-a avut respectul cuvenit
față de Dumnezeu.
“JERTFĂ"—Folosit în două sensuri
diferite. (Q511-1)
Întrebare
(1911-Z)—1—”Căci trupurile animalelor al căror sânge este
adus de marele preot în Locul preasfânt, ca jertfă pentru
păcat, “sunt arse afară din tabără”" (Evrei 13:11). Aceasta
ar arăta că Jertfa pentru păcat este făcută în Sfânta
Sfintelor antitipică?
Răspuns—În general cei care au tradus ceva în Biblie cu
privire la Cortul Întâlnirii par să fi fost foarte
neglijenți în folosirea termenilor, Sfânta, Sfânta
Sfintelor etc. Ei n-au înțeles că acești termeni au fost
folosiți în diferite sensuri de către evrei în legătură cu
diferite părți ale Cortului Întâlnirii. Tradus corect textul
nostru spune: “Trupurile acelor animale, al căror sânge este
dus în Sfânta Sfintelor ca o jertfă pentru păcat,
sunt arse afară din tabără". Trebuie să reținem că acest
cuvânt “jertfă", este folosit scriptural în două sensuri
diferite. Într-un sens al cuvântului, Domnul nostru S-a
jertfit la botez, când S-a predat să facă voia Tatălui.
Aceasta a fost jertfa Sa, darul Său, când S-a prezentat la
Iordan. El a terminat jertfirea darului Său când Și-a dat
viața la Calvar; și acea viață, depusă la Calvar, este o
Jertfă pentru păcat potrivită. Dar a rămas ca Marele Preot
să Se înalțe, să Se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu pentru
noi și să facă aplicarea Jertfei pentru păcat.
Stropirea sângelui pe Capacul Ispășirii s-a făcut în Sfânta
Sfintelor. Dar prezentarea acelei Jertfe pentru păcat a fost
făcută la Iordan — sau, în tip, când vițelul a fost
junghiat.
JERTFĂ—Daruri și jertfe pentru păcat.
(Q609-2)
Întrebare
(1911-Z)—2—Care este semnificația cuvintelor apostolului
că Domnul nostru a fost rânduit să aducă atât daruri cât și
jertfe pentru păcat?
Răspuns—Din Scripturi este evident că în timpul Veacului
Milenar omenirea va fi privilegiată să se ofere pe sine ca
daruri pentru Dumnezeu, dar nu ca sacrificii.
De aceea, în timpul veacului Milenar o parte a lucrării
Marelui Preot va fi să accepte aceste daruri și să le facă
acceptabile pentru Dumnezeu prin propriul Său merit și
drepturi ca Preotul Melhisedec. Totuși, putem aplica acest
text în mod foarte potrivit la veacul prezent. Apostolul
pune cuvântul daruri înainte. De aceea, putem căuta
dacă nu este vreun mod în care Marele Preot oferă daruri
acum. În mod sigur consacrarea Domnului nostru, a propriei
Sale vieți, a fost un dar din partea Lui. Tatăl a acceptat
acest dar și în cele din urmă a permis ca darul Domnului
nostru să constituie o Jertfă pentru Păcat pentru alții. Tot
așa, de-a lungul acestui Veac Evanghelic, “frații" sunt
invitați să-și prezinte trupurile lor ca jertfe vii — să se
dea pe sine lui Dumnezeu — Rom. 12:1, 2.
Când astfel facem din noi înșine un dar lui Dumnezeu, noi
nu-l facem o jertfă pentru păcat lui Dumnezeu; pentru
că aceasta noi n-o putem face. Ci aranjamentul divin
pentru acceptarea darului nostru este ca fiecare dar să fie
acceptabil prin meritul lui Cristos; și apoi, mai târziu,
aceste daruri vor constitui, după același aranjament divin,
marea Jertfă pentru Păcat pe care Marele Preot o aduce
pentru lume. Astfel Marele Preot este rânduit să facă ultima
oferire a acelui dar ca Jertfă pentru Păcat pentru
lume.
Printre cei care au servit în funcția de mare preot tipic,
spune apostolul, obiceiul uniform era ca ei să ofere atât
daruri cât și sacrificii lui Dumnezeu. De aceea, el continuă
să arate că Isus, ca Antitip al acelor preoți, trebuia să
aibă ceva de oferit. Și El trebuia să ofere daruri și
jertfe, pentru a-Și împlini preoția. El S-a prezentat pe
Sine fără pată lui Dumnezeu; și în virtutea acelei
prezentări El este o Jertfă pentru Păcat pentru Dumnezeu; și
prin meritul Său, El face ca acest lucru să fie la fel de
valabil și despre Biserica Sa, care se predau voluntar lui
Dumnezeu.
JERTFĂ—De ce trebuie Biserica să se
jertfească? (Q610-1)
Întrebare
(1911-Z)—1—Care este scopul de a avea jertfe pe altar? De
ce este Biserica pe altar împreună cu Domnul ei, după cum
este arătat de apostolul Pavel (Romani 12:1), “Vă îndemn,
dar, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceți
trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui
Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă". De ce
ne invită Dumnezeu să fim jertfe vii cu Cristos, din moment
ce Cristos este suficient ca preț de răscumpărare pentru
păcatele lumii întregi?
Răspuns—Tatăl ne invită să intrăm și să fim părtași la
suferințele lui Cristos pentru ca să putem fi de
asemenea părtași la gloria Lui; pentru că numai “dacă
răbdăm, vom și împărăți împreună cu El — dacă
am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El"
(2 Tim 2:12, 11).
După cum Domnul nostru a fost chemat să jertfească, tot așa
este chemată și Biserica. Ca să fie găsit vrednic, ca să
aibă aprobarea cea mai înaltă a Tatălui, El trebuia să
părăsească gloria pe care a avut-o la Tatăl și să facă tot
ce Îi cerea Tatăl. Și numai făcând așa va câștiga răsplata
oferită. În timpul Veacului Evanghelic Biserica este
invitată să intre în acest legământ cu El. Noi care suntem
prin natură păcătoși, “copii ai mâniei, ca și alții", suntem
îndreptățiți prin meritul Său ca să putem avea o parte în
suferința Lui, în jertfa Lui.
Ce rost au toate acestea? De ce trebuie să se facă
acest lucru? Numai în acest fel putem fi împreună cu El pe
planul spiritual. Dacă ne păstrăm natura umană nu vom putea
ajunge niciodată în cer. Nimeni nu poate ajunge în cer în
afară de cei din clasa jertfitoare. Cei neconcepuți de sus
nu vor avea niciodată o parte în binecuvântarea cerească,
ci, dacă vor avea o binecuvântare, aceasta va fi
pământească. Ei își vor păstra natura pământească și vor fi
făcuți perfecți la timpul potrivit. Dar cei care acum sunt
invitați să devină Mireasa lui Cristos, sunt invitați să se
unească cu El în jertfă. Domnul nostru Și-a jertfit natura
pământească și drepturile ei. Toți aceia care doresc să
aparțină acestei clase a Miresei trebuie să sacrifice
carnea, natura pământească, drepturile ei etc., ca să poată
fi părtași cu El la natura divină, Cerească.
JERTFĂ—Jertfa Bisericii l-a costat
ceva pe Isus? (Q610-2)
Întrebare
(1912)—2—Jertfa Bisericii Îl costă ceva pe Isus? Se spune
că El o jertfește în sensul că RENUNȚĂ la ceva, sau este
doar LUCRAREA de jertfire, după cum Marele Preot a OFERIT
jertfele aduse la El?
Răspuns—Pe Isus nu-L costă nimic să ne primească. Costul Lui
este plătit și prețul depus. Nu există cost în plus. Unica
Sa jertfă este baza pentru toate și a fost depusă de mult.
Când ne primește, El ne ia în calitatea Sa de Mare Preot iar
noi suntem jertfele. Am putea spune că Îl costă ceva din
punctul de vedere al simpatiei, dar noi nu suntem în stare
să apreciem înțelesul acesteia. Nu ne putem gândi că
Răscumpărătorul nostru este cumva întristat. Noi avem un
Mare Preot milos, capabil să aibă milă de slăbiciunile
noastre. El este în stare să aibă milă de slăbiciunile
noastre și să fie îndelung răbdător față de noi. Noi știm că
El știe ce este cu noi, din cauza deplinei Lui simpatii. Noi
avem deplina Lui simpatie și astfel știm că totul este în
ordine.
JERTFĂ—Ce jertfim noi. (Q611-1)
Întrebare
(1912)—1—Jertfim noi drepturile noastre de restabilire,
sau doar renunțăm la ele sau le punem deoparte?
Răspuns—Limba este un mijloc pentru comunicarea gândului, și
o persoană poate folosi un anumit limbaj pentru a exprima un
gând, iar altă persoană poate folosi alt limbaj pentru a
exprima același gând. A spune că noi renunțăm la drepturile
noastre de restabilire, este potrivit. A spune că noi ne
jertfim drepturile restabilirii este la fel de potrivit. Eu
le-aș folosi pe amândouă alternativ.
JERTFĂ—Nedorită de Iehova. (Q611-2)
Întrebare
(1914)—2—”Tu nu dorești nici jertfă, nici dar de mâncare"
(Psa. 40:6). Te rog explică.
Răspuns—În orice traducere dintr-o limbă în alta există
întotdeauna pericolul de a nu reuși să exprimi gândul
original în simplitatea lui, și așa este în cazul acesta.
“Tu nu dorești nici jertfă nici dar de mâncare". Care este
gândul de aici? Păi, este acesta: că deși Dumnezeu a dorit
și a intenționat stabilirea legământului legii, aranjamentul
legii cu poporul lui Israel, nu aceasta a fost dorința sau
intenția completă a lui Dumnezeu. Ceea ce a vrut să arate El
este că aceasta trebuia să fie jertfa tipică, preumbrind
jertfa antitipică. Aceste jertfe pe care le-a rânduit sau
autorizat pentru acel timp n-au fost ceea ce voia El în cele
din urmă, n-au fost sfârșitul sau completarea scopului sau
dorinței lui Dumnezeu cu privire la jertfa pentru păcat.
Acelea au fost doar umbra acelei mari dorințe care va fi
împlinită în Cristos. Nu dorești jertfă și dar de mâncare,
adică, n-a fost tot ceea ce a vrut Dumnezeu. El a acceptat
această jertfă și a dat evreilor an de an o iertare
națională și o ocazie de a încerca din nou să împlinească
legea; dar aceste lucruri n-au fost sfârșitul dorinței sau
intenției lui Dumnezeu. El a avut în minte jertfele mai
bune, jertfa lui Cristos, marele Răscumpărător, și apoi
jertfele mai bune ale bisericii, corpul lui Cristos, unite
cu jertfa Lui. Acesta a fost marele scop al lui Dumnezeu,
iar celălalt a fost numai tipic, preumbrind pe acesta.
JERTFĂ—Cât de mult să jertfim noi
plăcerile legitime? (Q611-3)
Întrebare
(1915-Z)—3—Care sunt drepturile și privilegiile cărnii —
nu cele păcătoase — care trebuie jertfite de către Noua
Creatură în Cristos Isus?
Răspuns—Există anumite drepturi și privilegii pe care le au
toate ființele umane. Există gusturi și dorințe care nu sunt
păcătoase. Nu este un păcat să mânânci și să te bucuri de
ceea ce este hrănitor și nutritiv; nu este păcat să ai
preferințe pentru anumite mâncăruri. Nu este păcat ca
cineva să aibă căpșuni iarna când acel fruct este scump,
dacă are bani să-i cumpere și dacă a câștigat banii în mod
cinstit. N-ar fi păcat să plătești 50 de cenți sau un dolar
pentru o cutie cu căpșuni. Nu este o crimă să ai o casă
frumoasă, servitori, un iaht plăcut, o mașină etc. Dacă
există spectacole, opere, concerte și acestea au un ton
moral bun, oricine are tot dreptul să cumpere un bilet cu
cinci dolari și să meargă până acolo cu un taxi. Cineva ca
om natural are tot dreptul, dacă poate, la oricare din
aceste lucruri care nu sunt păcătoase în sine. Lucrurile
care sunt păcătoase, bineînțeles, trebuie evitate
întotdeauna.
Dar când cineva se angajează să devină urmaș al lui Cristos,
el acceptă în loc de propria voință, voința lui Dumnezeu. Și
după cum Cristos nu Și-a plăcut Sieși, ci Și-a folosit
timpul, influența, viața pentru binele altora, tot așa și
cei care devin ucenicii Săi, vor renunța la drepturile și
privilegiile lor oricând acestea vor veni în conflict cu
serviciul lor către Dumnezeu. Creștinul nu poate gândi la
fel cum a gândit înainte de consacrare. El nu poate spune:
voi cheltui cinci dolari să merg la operă; ci va fi obligat
să spună: bunurile mele sunt consacrate Domnului. Același
principiu îi va controla judecata pentru a ști dacă să aibă
un automobil sau nu; să aibă o casă frumoasă sau să nu aibă
casă; dacă să aibă cea mai bună hrană; dacă să poarte haine
fine sau haine mai simple etc. Acest principiu îi va
controla judecata în legătură cu folosirea timpului
consacrat.
Dar nimeni nu trebuie să judece pe altul cu privire
la folosirea banilor sau a timpului ce-l are ca
administrator al Domnului. El însuși trebuie să
decidă cum le va folosi pe acestea. Și Domnul va decide dacă
el a fost un administrator credincios sau unul necredincios.
Domnul va decide ca aceia care, asemenea lui Isus, vor
jertfi lucrurile pământești plăcute pentru a putea slăvi mai
bine pe Dumnezeu, să aibă binecuvântări spirituale mai mult
decât compensatorii și să primească răsplata Împărăției și
poziția ei de onoare.
JERTFĂ—La Noua Creatură. (Q612-1)
Întrebare
(1916)—1—Te rog explică ce se înțelege prin termenul
jertfă, și ce constituie jertfă la Noua Creatură.
Răspuns—Ultima parte a întrebării — “la Noua Creatură", are
o importanță mare asupra întregii întrebări. Nu trebuie să
presupunem că Noua Creatură face jertfirea; pentru că
aceasta se face înainte ca noi să devenim Noi Creaturi. După
ce noi, ca și creaturi vechi, ajungem la punctul unde vrem
să devenim poporul lui Dumnezeu, ne devotăm viețile Domnului
și Îi cerem să ne accepte. Astfel noi ne prezentăm la Marele
Preot pe care L-a rânduit Dumnezeu și ne oferim Lui.
Biblia delimitează ceea ce constituie o jertfă, și arată că
numai un preot poate oferi jertfele în mod legal. Din moment
ce noi venim ca păcătoși, nu ca preoți, noi ne putem doar
oferi Marelui Preot, Isus. El ne acceptă, ne îndreptățește
prin propriul Său merit și ne face astfel acceptabili pentru
Tatăl. Natura noastră pământească, sau natura
umană și tot ce aparține de ea este jertfită. Noi doar o
oferim Domnului; Și El ca Marele nostru Preot îi atribuie
acesteia din meritul Său și o prezintă Tatălui, care o
acceptă și ne concepe cu Spiritul Său sfânt ca Noi Creaturi.
Această jertfă a naturii noastre umane cu toate drepturile
și privilegiile ei este făcută o dată și pentru totdeauna.
De aici încolo noi suntem socotiți morți ca ființe umane,
dar vii ca Noi Creaturi. Această Nouă Creatură trebuie să
crească în har, în cunoștință, în iubire. Ea nu trebuie
jertfită.
Atunci ce trebuie jertfit după ce devenim Noi Creaturi? Noi
răspundem: Vechea creatură este socotită moartă atât de
către Dumnezeu cât și de către noi înșine; dar deși este
socotită moartă, în realitate ea este vie. De
aceea este treaba Noii Creaturi să țină vechea natură pe
altarul pe care a pus-o Marele Preot. Cu alte cuvinte, Noua
Creatură trebuie să țină vechea natură moartă, s-o țină în
supunere. Când carnea noastră este adusă în contact cu focul
experienței pentru consumarea ei, vechea creatură este cea
care plânge, nu cea nouă. Lăsați țapul să plângă dacă vrea.
Noua Creatură se va bucura în Domnul și în grija Sa
providențială, crescând zilnic în har și în cunoștință. Când
vechea creatură este pusă la pământ, sau lovită, după cum
spune apostolul (1 Cor. 9:27), va geme; dar Noua Creatură se
va bucura în Domnul.
Suntem mângâiați și încurajați amintindu-ne de cazul Sf.
Pavel și a lui Sila în închisoarea din Filipi. În timp ce
carnea lor era zdrobită de biciuirea pe care au primit-o, ei
s-au bucurat totuși în spirit și au fost în stare să cânte
laude lui Dumnezeu (Fapte 16:26). Tot așa trebuie să fie și
cu noi ca Noi Creaturi. În timp ce carnea suferă, spiritul
trebuie să se bucure întotdeauna, după cum spune Cuvântul
lui Dumnezeu (Fil. 4:4). Ne bucurăm pentru că favoarea și
binecuvântarea lui Dumnezeu sunt cu noi ca Noi Creaturi.
Noi trebuie să ne străduim să uităm lucrurile pământești. Ca
să putem face aceasta, nu trebuie să rămânem prea mult
asupra lor, pentru că numai carnea suferă și apostolul
sugerează că ea trebuie să sufere până ce moare. De aceea nu
faceți prea mare caz din suferințele cărnii. Nu vorbiți prea
mult despre experiențele voastre dureroase și despre
lucrurile prezentului. “Uitând ce este în urma mea (Fil.
3:13). Gândiți-vă cel mai mult la binecuvântările Tatălui
ceresc și la speranța glorioasă care este păstrată pentru
noi în viitor; și lăsați natura veche cu toate interesele ei
să moară zilnic.
Bineînțeles, sunt împrejurări la adunările de mărturisirea
experiențelor când ar fi potrivit să spuneți cum ne-a scos
Domnul din dificultățile, încercările și suferințele
noastre; dar efortul nostru trebuie să fie spre a uita
aceste suferințe ale cărnii. Dacă rămânem asupra lor și
vorbim prea mult despre ele suntem în pericolul de a
dezvolta mândrie spirituală. Vorbind despre propriile sale
suferințe apostolul Pavel a zis cu o ocazie, “Vorbesc ca un
ieșit din minți" (2 Cor. 11:23 — Cornilescu). Dar dacă nu ne
spunea ceva despre suferințele lui, noi nu am fi știut că a
avut încercările și dificultățile pe care le enumeră. Există
un mod corect de a relata astfel de lucruri, și există și un
mod greșit. Apostolul a descris experiențele sale pentru
beneficiul nostru, nu ca un lucru de laudă. Și noi trebuie
să facem la fel. Am putea fi scuzați când am scormoni după
unele experiențe din trecut și le-am relata, dacă prin
aceasta am putea face bine cuiva. Altfel am face mai bine să
le îngropăm, să rămână ascunse vederii pentru totdeauna.
“Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Cristos
în Dumnezeu" — Col. 3:3.
JERTFĂ—Ce sacrificăm? (Q613-1)
Întrebare
(1916-Z)—1—Ce sacrifică unul care este conceput de Spirit
ca să facă parte din corpul lui Cristos?
Răspuns—Într-un sens al cuvântului, nimeni în afară de
Marele Preot nu face vreun sacrificiu. Ceea ce facem noi
este consacrarea voinței și prezentarea corpurilor noastre
ca să fie jertfe vii, ca Marele Preot să poată face din ele
jertfe. Ar trebui să se discearnă cu ușurință că numai
junghierea animalului nu înseamană sacrificarea lui.
Evreii au junghiat mii de animale pentru hrană, întocmai cum
facem noi acum; dar aceste animale n-au fost sacrificate
numai fiindcă au fost junghiate. Nici un sacrificiu nu poate
fi adus decât printr-un aranjament cu Dumnezeu; iar El a
aranjat ca sacrificarea să fie făcută de un preot. Preotul
care jertfea sub Legea iudaică era marele preot, ceilalți
fiind ajutoarele lui, iar în cazul morții lui să-i ia locul.
Marele preot a fost cel care tipifica pe Isus; și Isus
singur este Cel care poate oferi jertfele antitipice. Tot ce
pot face urmașii lui Isus este, prin urmare, să se prezinte
pe sine.
Această prezentare este ilustrată în tip prin legarea
țapului la ușa Cortului Întâlnirii. Cu alte cuvinte, această
clasă se devotează, se pune deoparte, se consacră pe sine ca
ființe umane. După ce Isus pune mâinile pe această persoană,
îi acceptă consacrarea, îi acordă meritul Său și o oferă
Tatălui, numai atunci acceptarea Tatălui se manifestă prin
Fiul, Marele Preot, prin conceperea cu Spiritul sfânt. De
atunci încolo, unul ca acesta este membru al Corpului lui
Cristos și numele lui este scris în Cartea Vieții Mielului,
din care nu va fi șters dacă-și va menține credincioșia.
JERTFA PENTRU PĂCAT—Adaugă Biserica la
ea? (Q657-1)
Întrebare
(1911-Z)—2—”Ce adaugă Biserica la Jertfa pentru păcat
dacă Domnul a dat procentajul necesar din meritul Său
fiecăruia ca să facă posibilă jertfa fiecăruia, a lui sau a
ei?"
Răspuns—Răspundem că aceasta depinde de ideea care este în
spatele expresiei “să adauge la Jertfa pentru
păcat". Jertfa pentru păcat nu are nevoie de adăugire.
Păcătosul a fost un om — Adam. Domnul nostru Și-a
părăsit slava și a devenit om pentru ca să poată
răscumpăra omul. Când a fost dată viața unui om
perfect pentru celălalt om perfect care a păcătuit, aceasta
a constituit o îndestulare, sau după cum îl numesc
Scripturile, un Preț de Răscumpărare.
Acest cuvânt “Răscumpărare" (1 Tim. 2:6), în greacă
(antilutron) înseamnă un preț, ca un echivalent;
un preț mulțumitor. În consecință, nu este nevoie
de adăugare la Răscumpărarea pe care a dat-o Domnul
nostru și nu s-ar putea adăuga nimic la ea, pentru că
noi nu putem adăuga la ceea ce este deja complet.
Dacă prețul unui articol este de 1 dolar și tu adaugi la el
25 de dolari, de fapt nu adaugi nimic la preț, pentru
că prețul este de numai 1 dolar și ceilalți dolari
adăugați nici nu afectează prețul nici nu sunt necesari,
în nici un sens al cuvântului.
Totuși există un alt sens în care Biserica are o parte cu
Domnul ei; și anume, nu numai că Domnul nostru a fost Prețul
de Răscumpărare pentru lume, ci, pentru a putea fi mult
înălțat și a primi răsplata naturii divine, era necesar
ca El să moară. Deci, moartea lui Cristos a împlinit
două lucruri; mai întâi a fost Prețul de Răscumpărare
pentru lume; apoi a fost condiția pe baza căreia El a
obținut răsplata glorioasă — natura divină. Dacă n-ar fi
fost ascultător chiar până la moarte, atunci n-ar fi
fost mult înălțat.
După cum spune apostolul, “La înfățișare a fost găsit ca
un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la
moarte, și încă moarte de cruce. De aceea (pe baza aceasta)
și Dumnezeu L-a înălțat foarte sus și I-a dat Numele care
este mai presus de orice nume" (Fil. 2:8, 9). De aceea El
nu putea fi înălțat la acea poziție înaltă decât prin
ascultare până la moarte — ascultare de legământul Său.
Dacă n-ar fi reușit să-Și îndeplinească legământul de
jertfă, n-ar fi reușit să câștige răsplata glorioasă,
și de asemenea n-ar fi reușit să fie un preț mulțumitor
pentru omenire. Dar a reușit. A obținut premiul
“chemării de sus" la natura divină.
Totuși, există un aranjament în Planul lui Dumnezeu care
include atât Biserica cât și pe Isus, Capul Corpului, Capul
Bisericii; și apostolul spune că Dumnezeu ne-a cunoscut
mai dinainte și pe noi prin Isus (Rom. 8:28-30; Efes.
1:4, 9-12). Nu înseamnă că El, în mod necesar, v-a cunoscut
pe voi și m-a cunoscut pe mine ca persoane, ci
înseamnă că El a cunoscut mai dinainte o Biserică, o clasă;
El a intenționat mai dinainte să strângă o astfel de clasă,
sau Biserică, de la început. Este tot o parte din Planul
divin ca Biserica, Corpul lui Cristos, să fie chemată să
umble în urmele Sale, să fie morți cu El, să-și
prezinte trupurile ca jertfe vii, după cum este tot o parte
din Planul divin de la început ca Isus să facă aceste
lucruri. Diferența dintre Isus și Biserică este că El a
fost perfect, sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de
păcătoși, și de aceea moartea Lui a putut fi socotită ca
preț de răscumpărare — tot ce a fost necesar. Noi nu
avem o astfel de perfecțiune a noastră înșine, și de aceea,
pentru a ni se permite să jertfim, trebuie mai întâi să ni
se atribuie meritul Său, ca să putem fi jertfe acceptabile
pe altarul Domnului.
JERTFA PENTRU PĂCAT—Referitor la
Biserică. (Q658-1)
Întrebare
(1911-Z)—1—Participă Biserica la Jertfa pentru păcat?
Răspuns—Meritul lui Cristos a constat în faptul că El a
ținut Legea și a ascultat de Tatăl în jertfirea vieții Sale.
Acea viață pe care El a depus-o a fost prețul. Aceasta a
fost pusă în mâinile Dreptății când a murit — “Tată, în
mâinile Tale Îmi încredințez duhul!" (Luca 23:46). Totul a
trecut în mâinile Tatălui și rămâne în mâinile Tatălui — un
Preț de Răscumpărare. Când Dumnezeu L-a înviat pe Domnul
nostru dintre morți, El nu L-a înviat ca ființă umană, ci ca
ființă de ordinul cel mai înalt.
Ce spun Scripturile despre Biserică este la fel de adevărat
și despre Capul Bisericii, pentru că noi urmăm în urmele
Lui. Despre Biserică este scris, “Este semănat în necinste
și înviază în slavă; este semănat în slăbiciune și înviază
în putere; este semănat trup natural și înviază trup
duhovnicesc" (1 Cor. 15:43-45). Domnul nostru a fost înviat
un spirit însuflețitor, dătător de viață (1 Cor.
15:45; 1 Petru 3:18). Un om și-a pierdut viața; de
asemenea un om S-a dat pe Sine ca preț de compensare
(1 Cor. 15:21, 22). Jertfa naturii umane a Domnului nostru
a rămas o jertfă pentru lume. A dat-o deja lumii? Nu.
Ce a făcut cu ea? A încredințat-o Tatălui. În contul cui se
află această jertfă acum? În contul Domnului nostru. Unde?
În mâinile Dreptății divine. Pentru ce scop? Ca să poată fi
aplicată. Cum să fie aplicată?
Mai întâi de toate, prin atribuire, în acest veac
Evanghelic, se aplică tuturor acelora care vin la Tatăl prin
El. El le atribuie meritul după ce s-au întors la Tatăl în
credință și au ajuns la punctul unde pot spune, “Îmi prezint
trupul ca o jertfă vie"; “Aici sunt, Doamne, mă predau".
Atunci marele Avocat, viitorul Mijlocitor pentru lume, le
atribuie suficient din meritul Său pentru a face jertfa lor
bună. Ei, de la ei înșiși, nu au nimic de oferit ce ar putea
accepta Dumnezeu, pentru că “Nu este nici un om
drept, nici unul măcar" — Rom. 3:10.
Aici marele Avocat aplică sau atribuie cât este nevoie din
meritul Său, care este deja în mâinile Dreptății, pentru a-i
face pe aceștia perfecți în ochii Dreptății. Apoi Dreptatea
divină poate accepta jertfa; și acceptarea jertfei este
arătată prin acordarea Spiritului sfânt, conceperea de
Spirit; și ceea ce este conceput de Spirit, la înviere va fi
născut de Spirit, dacă între timp nu va fi ceva care să-i
stagneze, sau să-i strice starea. Dacă o persoană astfel
concepută de Spirit pierde spiritul și moare față de
lucrurile spirituale, atunci el este într-adevăr “de două
ori mort", după cum spune apostolul — Iuda 12.
Dar acum, în cazul acelora care sunt astfel acceptați de
Cristos, ce au ei de-a face cu Jertfa pentru Păcat? Noi
răspundem că n-am fi știut ce au ei de-a face dacă Dumnezeu
nu ne-ar fi arătat; dar Dumnezeu mai întâi ilustrează acest
fapt în Vechiul Testament. El a făcut pentru evrei o Zi de
Ispășire tipică, ceea ce a prefigurat ceea ce se va face în
acest veac Evanghelic și în perioada de domnie a lui Mesia.
Ce este aceasta? Aceasta este lucrarea de împăcare între
Dumnezeu și oameni. Cum a fost arătat acest lucru în tip?
Ziua Ispășirii a avut diferite trăsături. Ea începea cu
jertfirea unui vițel, iar acel vițel a reprezentat jertfirea
Domnului Isus Cristos pentru Biserică. Sângele vițelului era
stropit pe Capacul Ispășirii pentru casa credinței.
Acești țapi ne-au reprezentat pe noi și pe tot poporul lui
Dumnezeu care și-au oferit trupurile ca jertfă vie, sfântă
și acceptabilă (Rom. 12:1, 2; Evrei 13:11-13). Numai unul
dintre acești țapi a devenit un urmaș al vițelului și a avut
experiențe exact la fel ca experiențele vițelului. Acest țap
reprezintă acea clasă de credincioși care urmează zilnic în
urmele lui Isus și care sunt părtași cu El la suferințele
Sale în timpul prezent și vor avea o parte cu El în gloria
ce va urma.
Celălalt țap reprezintă clasa care nu merge voluntar la
jertfă, ci care, fără a se întoarce la păcat, nu reușește să
se jertfească de bună voie. De aceea această clasă este
tratată ca și “țap de trimis" și se procedează cu ea în
consecință, fiind trimisă în starea de pustiu pentru
strâmtorare. Apostolul pare că se referă la această clasă
când spune că așa se procedează cu unii pentru ca “duhul să
le fie mântuit în ziua Domnului" (1 Cor. 5:5). Aceștia nu
sunt clasa Mireasă, ci o clasă de servi.
În Psalmul 45 avem ilustrația cu Mirele Ceresc și putem
vedea cum El își prezintă Mireasa Tatălui Ceresc, marele
Împărat. Apoi urmează ilustrația cu Mireasa, descrisă că
este “plină de strălucire înăuntru" și care va fi adusă la
Împăratul Ceresc în haine de broderie și țesute cu aur. Apoi
avem o a treia ilustrație, “fecioarele, însoțitoarele ei,
vor fi aduse la tine", și care de asemenea vor fi aduse la
Împărat. Acestea reprezintă cealaltă clasă, clasa “țapului
de trimis", care nu merg voluntar la moarte, la jertfă și
prin urmare nu pot fi socotiți ca membri ai Miresei.
Datorită faptului că Scripturile arată această Jertfă pentru
Păcat, noi credem în Jertfa pentru Păcat; și pentru că
Scripturile ne spun că trebuie să fim părtași în aceasta, de
aceea noi o credem. Unde spune apostolul așa? Răspundem că
el ne spune, adresându-ni-se ca clasa “țapului Domnului",
“Să ieșim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea
Lui" (Evr. 13:13). El mai spune că trupurile acelor animale
al căror sânge era dus în Sfânta Sfintelor să facă ispășire
pentru păcat erau arse toate afară din tabără (Evr.
13:11-13). Ce animale erau acelea? Doar cele două.
Vițelul și țapul Domnului erau singurele. Apostolul
accentuează că noi suntem reprezentați de acest țap. “Să
ieșim deci afară din tabără, la El". Tot ce s-a făcut cu
vițelul s-a făcut și cu țapul. Atunci, dacă vrem să umblăm
în urmele Sale, să luăm parte la jertfa Sa — “Să ieșim deci
afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui"; pentru
că “dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El"; vom fi
glorificați împreună — 2 Tim. 2:11, 12.
JERTFA PENTRU PĂCAT—Începutul și
sfârșitul ei în tip. (Q659-1)
Întrebare
(1916-Z)—1—În tip, unde a început jertfa pentru păcat și
unde s-a sfârșit?
Răspuns—Animalul care urma să fie jertfă pentru păcat era
selecționat și adus la ușa Cortului Întâlnirii pentru acest
scop; dar el devenea jertfă pentru păcat în momentul când
marele preot punea mâinile pe el și-l înjungia. Conform
tipului, jertfa pentru păcat era compusă din două părți — un
vițel și un țap. Jertfa pentru păcat nu se sfârșea cu
jungierea vițelului; căci în planul și aranjamentul divin,
Marele Preot, Isus, trebuia să ofere două sacrificii — clasa
țapului Domnului și vițelul antitipic. În tip, țapul, după
cum înțelegem noi, a reprezentat pe urmașii lui Isus, așa
cum vițelul a reprezentat pe Isus Însuși. În tip, prin
urmare, junghierea jertfei pentru păcat nu se sfârșea până
când și țapul de jertfă pentru păcat era junghiat.
Atunci jertfa pentru păcat în sensul de sacrificiu era
terminată. Nu trebuia să mai fie sacrificii. Însă cuvântul
jertfă pentru păcat are un sens încă mai larg decât acesta.
El includea în tip și prezentarea sângelui acestor animale
lui Iehova Dumnezeu, așa cum se arată prin ducerea de către
marele preot în Sfânta Sfintelor întâi a sângelui vițelului
iar apoi a sângelui țapului Domnului, și stropirea lui pe
Capacul Ispășirii și înaintea acestuia spre răsărit. Când
acestea erau îndeplinite, jertfa pentru păcat era terminată.
JERTFA PENTRU PĂCAT—Începutul ei în
antitip. (Q660-1)
Întrebare
(1916-Z)—1—În antitip, unde a început jertfa pentru
păcat?
Răspuns—În antitip jertfa pentru păcat a început când Isus
S-a prezentat pe Sine la Iordan în acord cu aranjamentul
făcut cu Tatăl, în care deja intrase. Acolo, conform
declarației Apostolului, Domnul nostru S-a dat pe Sine, S-a
predat pe Sine, S-a făcut jertfă pentru păcat. El a
continuat lucrarea în timpul acestui veac Evanghelic,
oferindu-i pe aceia care-I acceptă meritul și care voluntar
devin urmașii Lui, predându-și Lui voința. El îi oferă pe
aceștia ca parte din propria Sa jertfă.
După ce Isus a sfârșit oferirea jertfei Sale personale, El
S-a înălțat și a prezentat Tatălui meritul jertfei Sale
pentru clasa Bisericii, așa cum este simbolizat prin
stropirea sângelui vițelului în Sfânta Sfintelor din Cortul
Întâlnirii, pentru marele preot și pentru casa lui.
Continuând după aceea jertfirea urmașilor Săi, El va sfârși
în cele din urmă lucrarea de sacrificare, când ultimul
membru al corpului lui Cristos va fi gustat moartea și va fi
trecut dincolo de văl. Atunci va rămâne ca Marele Preot să
completeze această problemă de oferire a jertfei pentru
păcat “pentru tot poporul”, prezentând lui Iehova Dumnezeu
meritul “sacrificiilor mai bune”, meritul real fiind
în Isus singur.
JUBILEU—Referitor la Mileniu și marele
jubileu al pământului. (Q381-1)
Întrebare
(1905)—2—Când începe marele jubileu al pământului, și
este el diferit de Mileniu?
Răspuns—Nu, nu este o continuare a tipului. Noi suntem în
timpul marelui jubileu acum. Nu vedem restabilirea, veți
întreba? Ei bine, cum era în tip? Începeau ei în mijlocul
nopții și luau în stăpânire lucrurile? Poporul nu știa, ci
preoții trebuiau să facă cunoscut poporului prin sunarea din
anumite trâmbițe de argint. Noi suntem acum în antitipul
acelui timp. Voi sunați din trâmbița de argint a adevărului
în vecinătatea voastră și eu sun în vecinătatea mea. Vestiți
jubileul!
JUBILEU—Țara a fost obligată să țină
Sabatele. (Q381-2)
Întrebare
(1911-Z)—3—Într-un capitol din Vol. II al Studiilor în
Scripturi se arată cum israeliții, în timp ce erau în
captivitate, au fost obligați să țină Sabatele pe care nu le
ținuseră înainte. De ce aceste Sabate sunt numite Jubilee în
Vol. II?
Răspuns—Ceea ce spune Vol. II al Studiilor este, nu că
evreii au fost forțați să țină Sabatele în timp ce erau în
Babilon, ci că țara a fost forțată să țină aceste Sabate, în
timp ce evreii erau în Babilon. Așa spune Dumnezeu (2 Cron.
36:20, 21). Evreilor li s-a poruncit ca în anul Jubiliar
pământul să se odihnească. Ca și restul omenirii, cumva
egoiști, ei s-au temut că dacă vor lăsa pământul să se
odihnească un an întreg, vor rămâne în urmă cu taxele etc.
Așa că n-au ținut în mod potrivit acele Jubilee. Israel a
ținut 19 Jubilee până când au mers în robie; și Domnul a
fost foarte nemulțumit de ei. El a spus: Când ați avut țara,
țara n-a ținut Sabatele. N-ați ținut Sabatele cum se cuvine.
Noi aici nu învinuim pe evrei, deoarece credem că dacă
Domnul ar pune o astfel de poruncă asupra Statelor Unite sau
asupra oricărei alte țări, foarte puțini ar ține-o.
După Lege, anul Sabatic avea loc în fiecare al șaptelea an.
Poporul era instruit să socotească de șapte ori câte șapte
ani și apoi urma al cincizecilea an, Jubileul. Astfel erau
împreună două Sabate din care unul, al cincizecilea, era
marele an Jubiliar. Evreii au ținut aceste Sabate fără
tragere de inimă, așa că Domnul i-a scos din țara lor în
țara dușmanului, până ce țara lor își va împlini Sabatele.
Evident că Dumnezeu nu voia ca evreii să înțeleagă deplina
importanță a acestor caracteristici ale timpului; pentru că
evreul nu înțelege nici în ziua de azi. Dacă Dumnezeu ar fi
vrut ca evreul să înțeleagă, ar fi înțeles. Dar noi credem
că aceste caracteristici ale timpului erau intenționate în
primul rând pentru israelitul spiritual și că numărul 70 a
fost pus acolo să ne arate când va veni timpul ca Domnul să
binecuvânteze Israelul și întreaga lume. Când va veni
timpul, atunci evreii vor înțelege despre Sabatele lor,
robia și împlinirea tuturor lucrurilor. Dar noi avem
această informație din sursă spirituală, o sursă mai înaltă
decât evreii și restul lumii.
JUDECATĂ—Toți apar înaintea scaunului
lui Cristos. (Q382-3)
Întrebare
(1907)—1—Cum să înțelegem acest text: “Căci toți trebuie
să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui
Cristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata pentru
lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul pe
care-l va fi făcut" (2 Cor. 5:10)?
Răspuns—Într-un sens al cuvântului noi toți stăm înaintea
scaunului de judecată al lui Cristos acum. Nu suntem noi în
încercare? Ba da. Cine este cel care încearcă Biserica?
Isus, ca reprezentantul Tatălui. Toată judecata este
încredințată Lui. Și vă amintiți cum le spune diferitelor
biserici, că dacă nu ascultați glasul Meu etc., voi lua
sfeșnicul din locul lui. El judecă Biserica, după cum
vedeți. Când ajunge la Biserica Laodiceană, El spune: “Iată,
Eu stau la ușă și bat" (Apoc. 3:20). Judecata și încercarea
se desfășoară acum. Și dacă auzi glasul meu, voi intra și
voi cina cu tine etc. Și așa a judecat Domnul tot timpul pe
poporul Său. Noi suntem în școala lui Cristos; El este
învățătorul, instructorul și disciplinatorul nostru, iar
când avem nevoie de corecții, Domnul Isus, ca reprezentantul
Tatălui, se ocupă de acestea.
JUDECATĂ—Referitor la judecarea
morților. (Q383-1)
Întrebare
(1908)—2—”Dar vor da socoteală înaintea Celui ce este
gata să judece viii și morții. Căci tocmai în vederea
aceasta a fost vestită Evanghelia și celor morți, ca să fie
judecați ca oameni în ce privește trupul, dar să trăiască
potrivit lui Dumnezeu în ce privește duhul" (1 Pet. 4:5-6).
Răspuns—Eu înțeleg aici, răspunzând cât se poate de scurt,
că voi și cu mine și tot poporul consacrat al Domnului,
chemați afară din lume, sunt judecați după judecata
oamenilor, fiind în trup, și ei se uită la noi din punct de
vedere trupesc, și spun: Ei bine, în afară sunt oameni la
fel de buni cum sunt și înăuntru. Nu mulți mari, nu mulți
înțelepți, nu mulți învățați a ales Dumnezeu. Și aceasta
este în acord cu declarația scripturală că Dumnezeu nu ne
judecă astfel. Apostolul ne spune că Dumnezeu ne judecă pe
noi care am venit în Cristos, care am acceptat favoarea Sa,
care ne încredem în meritul sacrificiului Său, care am făcut
o consacrare de sine Lui, nu după trup, ci după Spirit. A fi
judecat conform oamenilor în trup este un lucru, dar a fi
judecat conform judecății lui Dumnezeu în Spirit este alt
lucru. Așa că suntem bucuroși că situația noastră este în
mâinile Lui și toți trebuie să fim gata să-I dăm socoteală
Lui, care este în stare să judece pe cei vii cât și pe cei
morți. Și acest fel de judecată vom avea noi. Mulțumim lui
Dumnezeu pentru aceasta — nu după trup, ci după Spirit.
JUDECATĂ—Privind înainte cu frică.
(Q383-2)
Întrebare
(1911)—1—”Ci doar o așteptare sigură și înfricoșată a
judecății și văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici".
Cine sunt cei înfricoșați în cazul acesta, cei care au
păcătuit, sau cei care privesc?
Răspuns—Acest text se găsește în Evrei 10:27. Apostolul
vorbește despre unii care păcătuiesc cu voia, și spune că nu
va rămâne nimic pentru ei decât o așteptare înfricoșată a
judecății și indignării aprinse care-i va mistui ca
adversari ai lui Dumnezeu. Apostolul nu spune dacă acele
persoane își vor da seama de greșeală și își vor simți
înstrăinarea de Dumnezeu, iar noi nu trebuie să fim mai
înțelepți decât a spus El. El a spus doar că așa va fi.
Nimic nu va rămâne pentru ei, dacă au înțeles acest lucru.
Cei care odată au respins sângele lui Cristos, Îl expun
deschis rușinii și nu mai rămâne nimic pentru ei, decât să
fie distruși — văpaia unui foc care îi va mistui ca
adversari ai lui Dumnezeu.
JUDECATĂ—Cel care mă judecă este
Domnul. (Q383-3)
Întrebare
(1912-Z)—2—Să presupunem că cineva s-a dedat la folosirea
tutunului dar a început să înțeleagă murdăria lui și s-a
decis să nu mai continue, și într-adevăr încetează să-l
folosească pentru un timp, dar mai târziu ar relua folosirea
ocazională a acestuia, și astfel n-ar învinge în aceasta,
spiritul fiind voitor, dar carnea fiind slabă — ar cauza
aceasta pierderea coroanei și ar îndrepta pe o astfel de
persoană către “marea mulțime" — sau poate duce aceasta la
Moartea a Doua?
Răspuns—Folosirea tutunului este un obicei foarte murdar; și
există și alte obiceiuri care sunt considerate murdare de
către unii oameni, dar nu și de către alții. Noi nu trebuie
să tragem nici o linie pe care n-o trage Biblia. De aceea,
nu este pentru nici unul din poporul Domnului să judece pe
altul în privința hranei jertfite idolilor, sau în
mestecarea tutunului, sau în orice astfel de lucruri. Noi
trebuie să ne încurajăm unul pe altul în curățenia vieții.
După înțelegerea noastră, nimeni n-ar fi condamnat la moarte
pentru că nu-și stăpânește obiceiul tutunului sau al cafelei
sau al morfinei. Numai Dumnezeu singur știe cât se
străduiește fiecare; numai El cunoaște pe acei care se luptă
curajos zi de zi până la sfârșit. Noi nu suntem competenți
să judecăm. Apostolul Pavel spune: “Cât pentru mine, este
ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de vreo
judecată omenească. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec
… Cel care mă judecă este Domnul" (1 Cor. 4:3, 4). Noi nu
putem să ne judecăm în pripă nici chiar pe noi cum că suntem
vrednici de Moartea a Doua. Trebuie să lăsăm pentru Dumnezeu
să hotărască dacă vom fi sau nu vom fi învingători. Cu
acestea în minte este datoria noastră să ne străduim serios
și să nu ne descurajăm pe noi înșine sau să descurajăm pe
alții, ci mai curând să-i sprijinim și să-i ajutăm spre mai
mare curaj, spre mai mare zel, și în serviciul Domnului
nostru.
JUDECATĂ—Diferența între judecată și
critică. (Q384-1)
Întrebare
(1912)—1—Cum putem face diferența între “judecată
dreaptă" și “critică"?
Răspuns—Domnul spune că noi trebuie să “judecăm după
dreptate" (Ioan 7:24). Și din nou El spune, “Nu judecați
nimic înainte de vreme" (1 Cor. 4:5). Ce este atunci o
judecată dreaptă?
O judecată dreaptă ar fi să ajungi la o hotărâre dreaptă. Și
cum am putea? Putem noi citi inima? Răspunsul Scripturilor
este că nu știm, și de aceea nu trebuie să încercăm să
judecăm inima. Ei bine, dacă nu ne putem judeca inima unul
altuia, motivele sau intențiile, ce putem judeca?
Ne putem judeca conduita unul altuia. Dacă eu te-aș vedea
făcând ceva, aș putea spune: Frate sau soră, tu faci ceva
contrar Cuvântului lui Dumnezeu, și aceasta aduce roade
rele. Dacă această persoană ar spune: Frate Russell, mie nu
mi se pare că fac rău, eu nu trebuie să judec sau să condamn
inima fratelui, dar trebuie să judec între conduita bună sau
rea, iar la timpul și locul potrivit să aduc faptul în
atenția sa și să-l las așa. Pot doar apela la cel ce face
rău arătându-i roada și să-i spun: Privește în inima ta și
asigură-te că motivul tău este bun. Există o diferență între
a judeca inima, ceea ce nu avem dreptul să facem, și a
judeca purtarea, ceea ce este drept să facem. Dar nu
înseamnă nici că judecata noastră asupra conduitei altora va
fi totdeauna bună.
Dacă am veni la un frate și am spune: Conduita ta pare să
fie greșită și eu sunt sigur că vrei să faci bine, poți
să-mi explici? El s-ar putea să fie în stare să ne explice
și să ne arate că roada este bună când noi gândiserăm că
este rea. Noi nu trebuie să condamnăm pe fratele nostru, ci
să mergem direct la el și să vedem punctul lui de vedere, și
dacă nu putem fi de acord, îi spunem cum ni se pare nouă și
îi cerem să-și judece propria inimă.
JUDECATĂ—Judecata dreaptă și critica.
(Q385-1)
Întrebare
(1913-Z)—2—Cum putem face distincție între “judecata
dreaptă" și “critică"?
Răspuns—Domnul spune: “Nu judecați după aparență, ci
judecați după dreptate" (Ioan 7:24). Sfântul Pavel spune,
“De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va
veni Domnul" (1 Cor. 4:5). Atunci se ridică întrebarea: Ce
este “judecata dreaptă"? Judecata dreaptă este o decizie
dreaptă. Dar din moment ce noi nu putem citi inima, cum
putem lua o decizie dreaptă? Scripturile răspund că noi nu
ne putem citi inimile unii altora și de aceea nu trebuie să
încercăm să le judecăm.
Atunci, dacă nu ne putem judeca inimile, motivele sau
intențiile unii altora, ce putem judeca? Răspunsul
Scripturii este că ne putem judeca conduita unii
altora. Dacă vedem pe vreunul din poporul Domnului făcând
ceva nepotrivit, îi putem spune: “Dragă frate (sau soră),
conduita ta ar părea să fie contrară Cuvântului lui Dumnezeu
și ar părea să aducă roade rele". Dacă acea persoană ar
răspunde: “Mie nu mi se pare că fac rău", noi nu
trebuie să judecăm sau să condamnăm inima aceluia. Dar
trebuie să judecăm între conduita bună și cea rea, și la
timpul și locul potrivit să atragem atenția asupra acestui
fapt și apoi să-l lăsăm acolo.
Există o diferență între judecarea inimii, ceea ce
nu avem dreptul să facem, și judecarea conduitei,
ceea ce este drept să facem. Dar aceasta nu înseamnă
că judecata noastră asupra conduitei altuia va fi totdeauna
bună. Noi toți suntem înclinați să greșim.
Dacă am veni la un frate și i-am spune: “Dragă frate,
conduita ta pare să fie greșită, dar eu sunt sigur că vrei
să faci bine. Vrei să-mi explici?" El s-ar putea să ne arate
că roada era bună pe când noi am gândit că este rea. Se
poate să fi înțeles greșit problema. Noi nu trebuie să
condamnăm pe fratele nostru, ci să mergem direct la el și să
vedem punctul lui de vedere. Apoi, dacă nu putem fi de
acord, trebuie să-i spunem cum ni se pare nouă, și să-i
cerem să-și judece propria inimă. Nu putem face nimic mai
mult.
JUDECATĂ—Preoții lui Israel au murit
tipic. (Q385-2)
Întrebare
(1915)—1—Te rog explică Evrei 9:27: “Și, după cum
oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după
aceea vine judecata".
Răspuns—Aceasta poate că este explicată în Studii în
Scripturi mai bine decât pot eu să-mi fac timp și să explic
aici. Este dificil să explici un lucru ca acesta în trei
până la cinci minute, pentru că întreaga idee a intrat în
mințile oamenilor cu susul în jos și de la coadă la cap.
Toți cred că aceasta se referă la timpul când oamenii mor.
Apostolul Pavel, în acea declarație din Evrei, dă o lecție
despre tip și antitip. El compară lucrarea din fiecare an a
preoților evrei cu lucrarea lui Cristos și arată cum acești
preoți pământești intrau în Sfânta și după aceea în Sfânta
Sfintelor. Preotul lua cu el sângele unui vițel, apoi al
unui țap. Intra în Sfânta, și, după ce norul de tămâie
trecea de al doilea văl și acoperea Capacul Ispășirii, intra
în Sfânta Sfintelor, care reprezintă însuși cerul.
Antitipul este că Domnul nostru Isus S-a jertfit pe Sine,
reprezentat prin vițel. Vițelul L-a reprezentat pe Isus ca
om; țapul a reprezentat natura umană a bisericii. Ca Mare
Preot, Isus a junghiat vițelul; la botez El a oferit
sacrificiul umanității Sale. Preotul tipic ducea doi pumni
plini cu tămâie și o fărâmița pe focul de pe altarul
tămâierii — aceea a reprezentat serviciul de trei ani și
jumătate al Domnului nostru. Această ilustrație a tămâiei
căzând pe foc a reprezentat calitățile glorioase ale lui
Isus venind în contact cu încercările vieții. În fiecare
situație credincioșia Lui a produs un parfum plăcut.
Când Satan a venit la El cu ispita, loialitatea Sa a fost o
jertfă plăcut mirositoare pentru Dumnezeu. Când a venit la
El sugestia să evite a da ceea ce a promis să dea, a respins
ispita și a refuzat să aibă de-a face cu ea. “Nu voi bea
paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?" (Ioan 18:11)
era întotdeauna sentimentul Său. Tămâia plăcut mirositoare a
mers înaintea Lui și a apărut în prezența lui Dumnezeu
înainte de a-Și termina cursul la Calvar. Moartea Lui pe
cruce a fost ultima fărâmă de tămâie care a căzut pe foc, în
antitip. Apoi Marele nostru Preot a intrat pe sub văl — în
moarte. El a fost părți din trei zile sub văl, înviind de
cealaltă parte de văl în a treia zi. Aceasta a fost învierea
lui Isus. El a înviat de partea spirituală a vălului, o
ființă spirituală. Apoi, patruzeci de zile mai târziu, a
stropit Capacul Ispășirii în Sfânta Sfintelor, în cer,
sângele Ispășirii pentru biserică.
Aici apostolul încearcă să facă biserica să vadă că marele
preot evreu făcuse ceva de felul acesta în tip. Marele preot
evreu intra cu sânge în Sfânta Sfintelor din cortul
întâlnirii. Acel sânge, în fiecare caz, a reprezentat
sângele marelui preot — viața sa. Fiecare mare preot, când
trecea pe sub acel văl în Ziua Ispășirii, era în pericol de
a fi lovit cu moartea. Dacă el n-ar fi îndeplinit totul
perfect, după cerințele Domnului, ar fi murit când ar fi
încercat să treacă de acel văl, pe sub acea perdea. Tot așa,
pentru Isus ar fi însemnat moarte dacă n-ar fi făcut în mod
perfect voința Tatălui.
Apoi apostolul declară: “Oamenilor (oameni-preoți —
prindeți ideea!) le este rânduit să moară o singură dată
(tipic, trecând pe sub văl) iar după aceea vine judecata",
sau decizia. Ei și-au simbolizat moartea în sacrificiul
vițelului și în ducerea sângelui lui pe sub văl. Dacă
preotul n-ar fi făcut aceasta în mod perfect, murea. Vițelul
a reprezentat pe preot. După ce l-a sacrificat, a trecut cu
sângele lui pe sub cel de-al doilea văl. “După moarte
judecata". Aici nu se face referire la moartea omenirii, ci
doar la acești preoți care-și ofereau sacrificiul lor. Isus
a murit, a trecut de al doilea văl și a fost înviat în a
treia zi. După ce în tip marele preot își aducea jertfa,
trecea dincolo de al doilea văl și stropea sângele pe
Capacul Ispășirii, el ieșea și binecuvânta poporul.
Domnul nostru Isus, Marele Preot, încă n-a ieșit să
binecuvânteze poporul. Antitipul este un lucru foarte mare.
Isus a trecut pe sub văl în Sfânta Cerească în urmă cu 1800
de ani. El încă n-a apărut pentru binecuvântarea lumii. Dar,
“Se va arăta a doua oară, celor care Îl așteaptă, nu
în legătură cu păcatul, ci pentru mântuire" (Evr. 9:28).
Aceasta este tot ce pot spune la această întrebare în timpul
limitat pe care-l pot acorda pentru ea.
JUDECATĂ SĂNĂTOASĂ—Folosiți discreție
și înțelepciune. (Q135-1)
Întrebare
(1912-Z)—1—Ni se spune să nu întoarcem spatele celui care
vrea să se împrumute de la noi (Matei 5:42). Cum să
înțelegem aceasta?
Răspuns—Nu există nimic în această Scriptură care spune că
trebuie să dăm fiecăruia care vrea să ceară un împrumut de
bunuri sau bani; dar noi nu trebuie să ne întoarcem urechea
de la cei în nevoie. Scripturile spun: “faceți bine și dați
cu împrumut fără să nădăjduiți ceva înapoi" (Luca 6:35).
Trebuie de asemenea să avem acea dispoziție bună care
dorește să facă bine tuturor oamenilor, în special celor din
casa credinței. Dar trebuie să folosim discreție și
înțelepciune. Adesea cel mai bun lucru pe care-l poți face
unei persoane este să-i împrumuți ceva, chiar dacă este
sigur că nu-ți va înapoia; pentru că astfel calea de a mai
veni ar fi oprită, cel puțin într-o anumită măsură.
JUDECATĂ SĂNĂTOASĂ—Referitor la
rămânerea în serviciu. (Q135-2)
Întrebare
(1914)—1—Un frate, nou în adevăr și iubit, a fost forțat,
printr-o tactică de afaceri, să riște pierderea serviciului
dacă nu se abona la un jurnal religios intitulat “Avocatul
Creștin". Acest jurnal a publicat în repetate rânduri
articole insultătoare la adresa Servului Adevărului. Acest
frate este într-o situație foarte deosebită, având
cheltuieli foarte mari datorită îmbolnăvirii grave a mai
multor membri ai familiei. Cum să fie sfătuit acest frate,
și trebuie el reales ca Bătrân?
Răspuns—Dacă eu aș fi acel frate m-aș abona la șase numere
dacă-i necesar. Să dau șase dolari pentru a-mi menține
serviciul? Da, sau doisprezece dolari dacă aș crede că
merită. N-aș crede că a făcut rău abonându-se la un jurnal,
chiar dacă acesta insultă pe fratele Russell. Îl voi ierta.
Cred că fratele are o judecată bună. Avem nevoie de o
judecată bună și printre Bătrâni.
JUDECĂȚI—Legarea împăraților și a
mai-marilor. (Q386-1)
Întrebare
(1916)—2—Versetul opt și nouă din Psalmul 149 spune: “Să
lege pe împărații lor cu lanțuri și pe mai-marii lor cu
obezi de fier, ca să aducă la îndeplinire împotriva lor
judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru toți
credincioșii Săi". Se aplică aceasta la timpul prezent? Dacă
da, cum se îndeplinește?
Răspuns—Am spus deja câte ceva cu privire la acest subiect
în Turnul de Veghere (Z1914, pag. 135, p. 3; col. 1). Poate
ar fi mai bine să citiți acest articol. Am arătat că acest
Psalm ar ilustra un timp când poporul Domnului de această
parte de văl ar fi în vreun fel proeminenți înaintea lumii.
Se spune: “Să salte de bucurie credincioșii Lui îmbrăcați în
slavă" (vers 5). Odată noi am crezut că aceasta înseamnă să
fie bucuroși în Cer dar acum vedem că pentru a fi bucuroși
în glorie nu e nevoie să fii de cealaltă parte, ci de
această parte de văl. Psalmistul continuă spunând: “Să cânte
de bucurie în așternutul lor". El declară că sfinții, în
așternuturile lor, vor avea o sabie cu două tăișuri în mâini.
Așternutul (patul — în limba engleză, n.t.) semnifică o
stare de repaus, în ceea ce privește credința. Ne va fi,
bineînțeles, ușor de cealaltă parte de văl; dar aceasta
evident înseamnă un repaus al credinței de această parte de
văl. Sabia cu două tăișuri înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu.
Aceasta trebuie să însemne aici, pentru că acolo
nimeni nu va lovi nimic cu o sabie cu două tăișuri. Aceasta
în mod sigur va fi aici. Această sabie cu două tăișuri în
mâinile sfinților înseamnă că în timp ce se odihnesc în
credință, ei au Cuvântul lui Dumnezeu, ascuțit și plin de
putere și cu el se pot opune la orice este contrar
Adevărului. Toate acestea aparțin de această parte a
vălului. Aceștia sunt sfinții care trebuie să execute
judecățile scrise. Cum? Nu vă pot da toate detaliile. Fără
îndoială că vor fi o mulțime de detalii când vom ajunge la
acel timp. Trebuie să fim gata să luăm orice parte ne-ar da
Domnul. El va da tuturor din poporul Său o parte.
Vom vedea ce poate însemna această judecare puțin mai târziu.
Râul Iordan înseamnă o judecată, și lovirea acestui Iordan
poate însemna a pune Adevărul într-un astfel de mod încât să
judece. Ilie va mânui această sabie. Detaliile nu sunt date,
dar ne rămâne să veghem la conducerea Domnului. Domnul
grațios a acoperit ochii noștri privitor la acest lucru.
Până acum nu ne-am gândit tare mult la ajungerea lui Ilie la
Iordan și că ar avea vreo semnificație specială lucrarea
importantă pe care a făcut-o acolo. Dar acum vedem că am
ajuns la Iordan în 1914, și că Ilie și Elisei au stat acolo,
discutând, așa cum facem noi acum. După ce au discutat un
timp, Ilie și-a înfășurat mantaua, evident referindu-se la
ceva putere specială dată clasei Ilie, și apoi a lovit apele.
Noi veghem zilnic să vedem ce poate însemna aceasta. Totul
duce la acea lovire. Totul a înaintat pentru pregătirea
acestui lucru. Acum vedem că ceea ce a fost înainte era
numai pregătirea căii pentru acest lucru. Eu caut zilnic
ce-ar putea semnifica înfășurarea mantalei. Pare ca și cum
ar putea însemna o mare sumă de bani. Încercăm să facem sul
orice manta care vine. Această lovire va afecta probabil
întreaga lume civilizată. Ei vor simți influența acestei
loviri. Să fim pregătiți.
Înapoi sus