RAI—Promisiunea făcută tâlharului de
pe cruce. (Q523-1)
Întrebare
(1909)—1—Te rog explică promisiunea lui Cristos către
hoțul pocăit de pe cruce. Apoi, va fi pământul rai?
Răspuns—Vă amintiți că tâlharul i-a cerut Domnului ceva
special, spunând: Doamne adu-Ți aminte de mine când vei veni
în Împărăția Ta. Domnul nostru încă n-a venit în Împărăția
Sa și de aceea timpul în care acel tâlhar a vrut ca Domnul
să-și amintească de el n-a venit. Noi încă ne rugăm “Vie
Împărăția Ta etc". Dacă Cristos ar avea Împărăția Sa noi nu
ne-am ruga așa. Domnul a răspuns cerinței tâlharului exact
așa cum a cerut el. Cuvântul tradus “adevărat" înseamnă
același lucru ca și “amin", așa să fie. Îmi voi aminti de
tine când voi veni în Împărăția Mea.
Atunci cum de am
ajuns să înțelegem greșit? Aceasta s-a întâmplat pentru că
n-am fost pe deplin informați în Cuvântul lui Dumnezeu. Când
Domnul nostru a murit, El n-a mers în paradis, ci a mers în
mormânt. Citim că Dumnezeu L-a înviat pe Cristos dintre
morți; El a fost mort și a înviat dintre morți în a treia
zi, și n-a venit înapoi din paradis. Vă amintiți că atunci
când a înviat, una dintre Marii s-a prins de picioarele Lui,
dar El a spus: Nu mă ține, pentru că încă nu M-am suit la
Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul
vostru. Dificultatea constă în faptul că “virgula" este pusă
greșit. Când Biblia a fost scrisă inițial n-au existat semne
de punctuație; acestea sunt înlesniri moderne. Ceea ce a
spus Domnul nostru a fost: Astăzi îți spun, deși sunt
atârnat pe cruce și par ca și cum aș fi un înșelător etc.,
totuși îți spun ție astăzi, în această zi întunecoasă, vei
fi cu Mine în rai.
RĂNI—Rănit în casa prietenilor.
(Q740-1)
Întrebare
(1910)—2—În Zaharia 13:6, citim, “Și, dacă-l va întreba
cineva: “De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?”,
el va răspunde: “În casa celor ce mă iubeau le-am primit”".
Textul de mai sus a fost oferit ca o dovada că Domnul
nostru, la a doua Sa venire, va avea un corp de carne. Te
rog aruncă puțină lumină asupra acestui lucru.
Răspuns—Ei bine, nu știu dacă pot arunca vreo lumină
specială asupra acestui lucru, decât că noi știm că sânge și
carne nu pot moșteni împărăția cerului. El va fi Împăratul
și de aceea nu poate fi carne și sânge. De aceea, pentru
mintea mea, aceasta clarifică chestiunea. Presupun că acesta
este modul în care Dumnezeu a binevoit să afirme chestiunea
prin profet, așa încât să atragă atenția că Domnul nostru va
fi rănit la mâini în casa prietenilor Săi. După cum citim,
“A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit" (Ioan 1:11), ci
L-au rănit, răstignindu-L.
RĂSCUMPĂRARE—Deosebirea dintre
răscumpărare și jertfa pentru păcat.
(Q557-2)
Întrebare
(1908)—1—Care este deosebirea dintre răscumpărare și
jertfa pentru păcat din Ziua Ispășirii?
Răspuns—Putem răspunde zicând: Care este deosebirea dintre
pilda celor zece fecioare și pilda grâului și neghinei? Este
o mare diferență. Ele sunt privite în întregime din alt
punct de vedere, și fiecare pildă trebuie privită din
propriul ei punct de vedere. La fel este și cu diferitele
declarații referitoare la Domnul nostru și la lucrarea pe
care El a făcut-o. Unele Îl privesc dintr-un punct de vedere
și altele din altul. Din punctul de vedere al răscumpărării,
Domnul nostru este privit ca fiind cel care a corespuns cu
Tatăl Adam. După cum prin neascultarea unui om a intrat
păcatul în lume, tot așa prin neprihănirea unuia a venit
harul liber. Cu alte cuvinte, ceea ce Adam a adus peste rasa
noastră de păcat, degradare și pedeapsa cu moartea, Domnul
nostru le-a înlăturat plătind pedeapsa pentru noi. Acesta
este punctul de vedere concret despre acest subiect, s-ar
putea spune unul condensat.
Jertfa pentru păcat din Ziua Ispășirii este o vedere cu
totul diferită — nu contradictorie ci în deplină armonie,
dar o vedere diferită totuși. Aceasta ilustrează felul cum
Domnul nostru acceptă ispășirea lui Cristos pentru noi.
Faptul că Cristos plătește întreaga pedeapsă este un lucru,
și faptul că Dumnezeu acceptă această plată în anumite
moduri este alt lucru. Jertfa pentru păcat ne arată cum
alocă Dumnezeu acest sacrificiu al lui Cristos. Mai întâi,
sacrificiul lui Cristos este alocat casei credinței,
incluzând pe membrii corpului lui Cristos. Aceasta se arată
în tip; prima jertfă pentru păcat din Ziua Ispășirii,
vițelul, reprezentându-L pe Domnul nostru Isus, a fost
alocată casei credinței și membrilor corpului Său, și n-a
fost alocată altcuiva. Și această lucrare a fost făcută
înainte de a fi făcută oricare alta, și este arătat în tip
ca un sacrificiu distinct și separat și o aplicare separată
și distinctă a sacrificiului. Apoi urma a doua jertfă pentru
păcat a Zilei Ispășirii, și anume, țapul Domnului,
reprezentând, după cum înțelegem noi, Biserica, Corpul Său —
membrii Corpului Său. Aceasta arată o lucrare separată și
distinctă făcută de Biserică — nu de către Biserică în
calitate de indivizi, ci de către Biserică în calitate de
membri ai Corpului Său, nedându-i-se valoare individului,
pentru că individul în acel moment este pierdut din vedere.
Membrul Corpului lui Cristos este cel sacrificat.
Vedeți diferența, dragi prieteni. Voi și cu mine ne
prezentăm corpurile ca jertfe vii. Aceasta este tot ce putem
face. Acest sacrificiu pe care-l prezentăm Domnului este
prezentat la începutul consacrării noastre, și când El îl
acceptă, noi ne-am făcut partea. Când El a acceptat
sacrificiul nostru, ne socotește de atunci încolo ca noi
creaturi și ca membri ai Corpului lui Cristos, și de atunci
încolo, ca membri ai Corpului Marelui Preot, ne punem la
moarte natura veche. Deci vedeți diferența dintre starea
noastră ca indivizi și starea noastră ca membri ai Corpului
lui Cristos. Starea noastră ca indivizi încetează total când
ne-am prezentat corpurile; suntem socotiți morți, și de
aceea, noi care suntem morți nu suferim nimic. Noua creatură
este cea care face sacrificiul, iar noua creatură este un
membru al Corpului lui Cristos, și de aceea, Marele Preot ai
cărui membri suntem, este cel care oferă această a doua
jertfă pentru păcat, reprezentată în tip prin țap. Și
această jertfire a țapului ca jertfă pentru păcat continuă
de-a lungul unei perioade de timp, iar la completarea ei,
lucrarea făcută de ea este aceea a unei ispășiri pentru
păcatele întregului popor. Întregul popor, în tip, a
însemnat toate celelalte seminții în afară de seminția lui
Levi, și toți ceilalți oameni din lume în afară de leviți.
Credincioșii sunt reprezentați prin seminția lui Levi, iar
preoții acelei seminții reprezintă Preoțimea Împărătească.
Toți ceilalți oameni sunt reprezentați în celelalte
unsprezece seminții — toți ceilalți oameni care vor veni
vreodată în armonie cu Dumnezeu, în veacul acesta sau în
veacul următor. Toți sunt reprezentați prin acest tip, și
ispășirea se face pentru toți cu scopul de a-i aduce pe toți
în relație cu Dumnezeu. Așa că, această lucrare va fi
terminată odată cu sfârșitul veacului Evanghelic, iar voi și
cu mine ca membri ai Corpului lui Cristos participăm la ea;
El ne dă la moarte; El ne dă carnea la moarte; El este cel
care oferă sacrificiul; El face tot lucrul și tot meritul
este al Lui, iar noi nu avem nici un merit.
Așadar, vedeți că acest tip este în acord perfect cu
doctrina răscumpărării, pentru că tot meritul pe care îl
aveți voi în sacrificiul vostru și tot meritul pe care îl am
eu în sacrificiul meu ne-a venit prin Cristos și prin
relația noastră cu El. De aceea Cristosul este cel care face
toată lucrarea, deși o face treptat. Am putea la fel de bine
să spunem că Isus nu putea fi răscumpărătorul lui Adam,
decât dacă murea într-o clipă, decât dacă Și-ar fi dat viața
chiar atunci, pentru că, vă amintiți, El Și-a consacrat
viața la moarte la Iordan, când S-a oferit pe Sine, cum ne
spune apostolul. Acolo Și-a dat El viața, acolo Și-a
predat-o; dar au trebuit trei ani și jumătate până când acea
viață a fost pe deplin consumată. Adică, cei trei ani și
jumătate de la botezul Său la Iordan până când a fost pe
cruce, când a zis, “S-a sfârșit". Tot așa, noi putem vedea o
împlinire mai largă, pentru că, deși ea a început la botezul
Său și deși într-un sens ea s-a completat pe cruce, în alt
sens încă nu este completă, pentru că El încă jertfește,
Marele Preot încă Își desfășoară această mare lucrare de
ispășire pentru păcat, și în tot timpul acestui veac El
lucrează în voi și în mine, și în toți cei care sunt
acceptați ca membri ai corpului, ca să ne poată prezenta la
sfârșit ca membri ai glorioasei Sale mirese.
RĂSCUMPĂRARE—Referitor la suferințele
lui Isus. (Q559-1)
Întrebare
(1910-Z)—1—Au fost suferințele fizice ale Domnului nostru
Isus cerute pentru răscumpărarea umanității?
Răspuns—Răscumpărarea, sau prețul corespunzător pe care l-a
dat Domnul nostru Isus, a constat în faptul că El a fost
Omul Perfect cu toate drepturile lui Adam și că pe acestea
le-a predat în moarte indiferent că moartea Lui era ușoară
sau dureroasă. Scripturile spun că “Domnului
I-a plăcut să-L zdrobească" (Isa. 53:10), neindicând prin
aceasta că Tatălui nostru Ceresc I-au făcut plăcere
suferințele Fiului Său, ci, că aceasta a fost plăcerea Lui
în ceea ce privește Planul Său de Mântuire etc. El a pus
încercări severe asupra Celui care va fi Răscumpărătorul
omenirii, nu numai ca să-L dezvolte ca începutul unei noi
creații (Evr. 2:10) și să-I verifice caracterul, ci și să ne
arate nouă și îngerilor și tuturor creaturilor, minunata
ascultare a Domnului Isus și vrednicia Sa de marea înălțare
la natură divină și la toate funcțiile glorioase care urmau
să-I fie acordate. De aceea Tatăl a pregătit ca El să fie
“dus ca un miel la tăiere", și El a pregătit, în Legea
evreiască, de asemenea ca pedeapsa extremă a acelei Legi să
fie moartea pe lemn. “Blestemat e oricine este atârnat pe
lemn" (Gal. 3:13).
Aceste pregătiri, noi înțelegem că n-au fost din necesitate
divină, ci din înțelepciune și utilitate divină. A fost
necesar ca Cristos să sufere pentru a putea intra în gloria
Sa — înainte de a putea fi calificat ca Mare Preot și în
cele din urmă de a îndeplini lucrarea de Mijlocitor între
Dumnezeu și omenire; de aceea suferințele au fost permise
pentru încercarea, pentru dovedirea Lui. Și tot așa este și
cu suferințele care vin asupra Corpului lui Cristos,
Biserica. Ele sunt pentru propria noastră dezvoltare. Tatăl
procedează cu noi ca și cu fii. El cu iubire ne
disciplinează și ne corectează ca să ne poată potrivi, și
pregăti și să ne poată demonstra vrednicia pentru răsplata
glorioasă pe care a pregătit-o pentru noi împreună cu Domnul
nostru, și subordonați Lui.
Obținem o vedere corectă a întregii chestiuni, credem noi,
când vedem că moartea lui Isus n-a fost
răscumpărarea; că această moarte n-a împlinit
lucrarea de răscumpărare, ci pur și simplu a furnizat
prețul de răscumpărare; și că răscumpărarea cu acel preț
este un fapt care se face în “Sfânta Sfintelor" — în cer. Să
explic: El S-a înălțat, având în creditul Său prețul sau
valoarea suficientă să răscumpere întreaga lume, dar
nu S-a aplicat încă nimic pentru nimeni. El a alocat meritul
prețului de răscumpărare Bisericii, atribuindu-le acest
merit în timpul acestui Veac Evanghelic ca să acopere
păcatele lor adamice și să repare, să compenseze pentru
imperfecțiunea trupurilor lor muritoare, făcându-i astfel în
stare să aducă jertfe pe care Dumnezeu poate să le accepte
și le va accepta prin meritul Avocatului lor.
Dar acel preț de răscumpărare, în ceea ce privește lumea,
este încă în păstrare și va fi dat pentru ei, așa cum este
reprezentat prin “stropirea sângelui" la sfârșitul Zilei
Ispășirii, nu peste mult timp, la începutul Veacului
Milenar, pentru a pecetlui Noul Legământ și pentru a pune în
aplicare toate pregătirile glorioase pe care le-a făcut
Dumnezeu pentru lume.
Noi credem că este un lucru foarte important să separăm în
mod clar lucrarea pe care a făcut-o Isus și valoarea acelei
lucrări în ochii lui Dumnezeu ca un bun, ceva în creditul
Său, în contul ceresc, și ceva ce El aplică acum pentru noi,
iar în curând va da pentru totdeauna omenirii ca prețul lor
de răscumpărare.
RĂSCUMPĂRARE—Omul Isus Cristos.
(Q560-1)
Întrebare
(1911-Z)—1—Te rog explică textul următor, în special
prima parte: “Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuși
ca preț de răscumpărare pentru toți" — 1 Tim. 2:5, 6.
Răspuns—Domnul nostru S-a dat pe Sine un preț corespunzător
pentru toți — o răscumpărare. Aplicarea acestui preț va fi
făcută la timpul potrivit. În prezent a fost alocat
Bisericii, prin atribuire, datorită întoarcerii lor de la
păcat și a umblării lor în urmele lui Isus. Următorul pas în
aplicarea lui va fi, nu atribuirea, ci darea în realitate a
acestui preț pentru lume, scoțându-i afară din
imperfecțiunea lor, în timpul miei de ani a Domniei
Mijlocitoare; aducându-i înapoi la acea condiție în care ei
vor fi în armonie cu Dumnezeu, întocmai cum a fost Adam în
armonie cu El înainte de cădere.
Privitor la expresia, “Omul Isus Cristos", noi am spune că
Omul care S-a dat pe Sine pare să fie punctul
special. Acel Om care S-a dat pe Sine, unsul Isus, care Și-a
terminat dăruirea de Sine la Calvar, este “Mijlocitorul
între Dumnezeu și oameni", între Dumnezeu și lume. În
armonie cu Planul Divin, în timpul acestui veac, înainte ca
lucrarea Lui de ridicare a omenirii să-și aibă timpul de
începere, El face o altă lucrare pe care Tatăl a rânduit-o,
și anume, alegerea fraților peste care El este pus ca și
“Căpetenie a mântuirii lor". Aceștia sunt socotiți ca membri
ai Corpului lui Mesia, El fiind Cap peste ei — “Biserica,
Trupul Său".
Deci, Omul Isus Cristos este Răscumpărătorul lumii. Dar
între timp — cum am arătat mai sus — înainte ca meritul Său
să fie aplicat pentru lume, mărturia este dată câtorva —
câți au urechi de auzit și sunt împreună jertfitori cu El.
Aceștia vor fi asociați cu El ca Profet, Preot, Mijlocitor,
Împărat și Judecător între Dumnezeu și oameni în timpul
Împărăției Milenare.
RĂSCUMPĂRARE—Cum este aplicat meritul.
(Q560-2)
Întrebare
(1911-Z)—1—Este ceva legat de sacrificiile din Ziua
Ispășirii care să corespundă cu Răscumpărarea? Dacă da, ce?
Răspuns—Cuvântul Răscumpărare ar fi mai potrivit să
fie redat ca Preț de Răscumpărare, preț
corespunzător. În Ziua Ispășirii nu ni se dă nici un tip al
prețului de răscumpărare, ci mai curând un tip al Jertfei
pentru Păcat, arătând în mod special cum va fi aplicat acel
preț de răscumpărare. Dacă cercetăm tipul acestei Zile de
Ispășire, vom găsi totuși ceea ce indică spre Răscumpărare,
în junghierea vițelului; căci toată chestiunea depindea de
junghierea vițelului. Țapul nu putea fi junghiat primul.
Vițelul trebuia junghiat mai întâi și sângele aplicat în
Sfânta Sfintelor înainte de a se putea face ceva cu țapul.
De aceea, tot ce se făcea, nu numai cu țapul Domnului, ci și
cu țapul de trimis, se baza pe moartea vițelului. Deci, dacă
căutăm ceva care ar putea corespunde cu prețul de
răscumpărare în sacrificiile Zilei Ispășirii, vom vedea că
moartea țapului nu era necesară, ci totul depindea de vițel.
RĂSCUMPĂRARE—Accentuată de A. I. S. B.
(Q561-1)
Întrebare
(1915)—2—”O răscumpărare pentru toți". De ce pune A. I.
S. B. un astfel de accent pe acest punct?
Răspuns—Noi înțelegem, dragi prieteni, că Răscumpărarea este
însuși centrul, putem spune axul Planului divin; că totul în
Planul lui Dumnezeu se învârte în jurul Răscumpărării.
Fiecare trăsătură a Planului Său este legată vital de ea.
Întocmai cum fiecare spiță a unei roți este legată de axul
ei, tot așa, toate diferitele trăsături ale Adevărului divin
radiază din această doctrină. Pentru acest motiv o facem
foarte proeminentă.
Noi credem că oricine nu este în armonie cu Răscumpărarea,
nu este în armonie cu Planul lui Dumnezeu, și că oricine
este într-adevăr în acord cu Răscumpărarea este în mod
necesar în armonie cu întregul Plan al lui Dumnezeu. Biblia
dă acestei doctrine mare proeminență. Biblia declară că
“prin neascultarea unui singur om … a intrat păcatul în
lume", și că prin ascultarea altui om, Isus Cristos, este
realizată răscumpărarea rasei (Rom. 5:12-21). Satisfacerea
Dreptății divine este astfel împlinită. De aceea Dumnezeu
poate fi drept și totuși să fie Îndreptățitorul tuturor
celor care cred în Isus (Rom. 3:26). Acesta este motivul
nostru că punem așa un accent pe Răscumpărare, că o facem
atât de proeminentă — pentru că Biblia o face proeminentă.
Fiecare doctrină trebuie să fie în acord cu Biblia ori
altfel este greșită. Dacă vă comparați vederile cu Biblia,
puteți repede vedea că multe doctrine acceptate de oameni în
general sunt în întregime eronate.
RĂSCUMPĂRARE—Plătită pe deplin.
(Q561-2)
Întrebare
(1916)—1—Cam pe la 1 aprilie s-a spus în Turn că prețul
de răscumpărare nu este pe deplin plătit până când Biserica
este glorificată. Pentru mine este greu să înțeleg aceasta.
Răspuns—Gândul de aici pare să fie — când s-a sfârșit — când
lucrarea de răscumpărare s-a sfârșit — prețul corespunzător
a fost plătit. N-avem ce face cu ceea ce am crezut că este
greșit. Noi am crezut odată că multe lucruri nu sunt
corecte. Aflăm zi de zi tot mai clar ce învață Biblia. Ce
importanță ar avea dacă am vedea că planul lui Dumnezeu s-a
terminat în urmă cu 1000 de ani sau se va termina peste 1000
de ani? Oricum se va termina, și tot planul Său lucrează
spre bine. Dacă prețul de răscumpărare ar fi fost plătit,
atunci din acel moment Isus ar fi avut în grijă întreaga
lume, dar El n-a preluat această sarcină; El încă n-a
preluat supravegherea, și timpul lui Dumnezeu ca El să ia
sarcina n-a venit încă. Isus a venit înainte de a lua în
grijă lumea, pentru ca Biserica să poată intra, și marea
lucrare de binecuvântare a lumii nu va începe până când
Biserica va fi completă. Este doar o diferență în felul de
exprimare. În ceea ce privește sacrificiul lui Isus, prețul
de răscumpărare a fost depus la Calvar, sau mai precis,
depus la Iordan când Isus s-a predat Tatălui. Acela este
timpul anumit care corespunde cu junghierea vițelului —
vițelul reprezentând carnea lui Isus. În momentul când a
fost junghiat, în acel moment Marele Preot a început ca Nouă
Creatură — a intrat în Sfânta; așa că Isus, când S-a oferit
la Iordan ca Mare Preot antitipic, imediat a intrat în
Sfânta, a ars tămâie pe altarul de aur și mai târziu a
intrat dincolo de al doilea văl, înfățișându-Se acolo pentru
noi. După aceea noi am fost privilegiați să intrăm, dar în
ceea ce privește depunerea prețului de răscumpărare, acesta
a fost depus, pus în mâinile Tatălui când Isus S-a consacrat
să facă voia Tatălui, Și-a pus viața în mâinile Tatălui. Tot
destinul Său a fost în mâinile Tatălui, și acest destin așa
cum l-a stabilit Tatăl, a fost completat la Calvar. Lucrarea
pe care Tatăl I-a dat-o Lui s-o facă, a făcut-o. O lucrare,
cea de jertfire, și alta, aplicarea jertfei, mai întâi
pentru Biserică, când S-a înălțat la cer. Încă nu era
aplicată pentru Biserică; ei nu primiseră Spiritul sfânt
până ce Isus a apărut în prezența lui Dumnezeu pentru noi și
a făcut atribuirea într-un mod special. Până atunci Biserica
n-a avut nici un beneficiu. La timpul stabilit și lumea va
primi beneficiile ei.
RĂSCUMPĂRARE—Nu este arătată în
Vechiul Testament. (Q562-1)
Întrebare
(1916)—1—A fost lucrarea de răscumpărare arătată în
tipuri sau umbre în Vechiul Testament?
Răspuns—Nu pot să mă gândesc la nici un tip sau umbră care
să reprezinte răscumpărarea pentru motivul că nu cred că ar
fi arătată. Nu s-ar găsi că un vițel ar reprezenta prețul de
răscumpărare și nu a existat nici un om perfect. Singura
ilustrație pe care o avem este aceasta pe care Dumnezeu ne-a
dat-o — Isus răscumpărătorul tatălui Adam.
RĂSCUMPĂRARE—Ilustrată în lucrarea lui
Isus. (Q562-2)
Întrebare
(1916)—2—Te rog explică înțelesul și ilustrația
cuvântului răscumpărare, în legătură cu lucrarea lui Isus.
Răspuns—Am făcut-o deja. Lucrarea lui Isus a fost să Se dea
pe Sine, prețul corespunzător pentru Adam, și după cum toată
rasa era inclusă în Adam, tot așa toată rasa lui Adam era
inclusă în opera răscumpărării; astfel citim: “Căci dacă
moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea
morților. Și după cum în Adam toți mor, tot așa, în Cristos,
toți vor fi făcuți vii; dar fiecare la rândul lui" (1 Cor.
15:21-23).
RĂSCUMPĂRARE—Ilustrația biblică.
(Q562-3)
Întrebare
(1916)—3—Te rog dă o ilustrație bună a înțelesului
cuvântului “răscumpărare".
Răspuns—Nu cred că putem avea o ilustrație mai bună decât
cea pe care o dă Biblia. Omul perfect Adam este cel care a
păcătuit și a fost condamnat la moarte, și pentru ca cineva
să fie răscumpărătorul lui, era necesar să fie ca și el ca
acela, om perfect, și astfel acel El a devenit om — nu om
păcătos ca și rasa, ci sfânt, nevinovat, fără pată,
despărțit de păcătoși, cum a fost Adam când a păcătuit.
Aceasta este cea mai bună ilustrație a răscumpărării pe care
o știu eu; propria ilustrație a Bibliei. Ceva ce noi nu
facem în afacerile vieții noastre — era sub lege; ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte. Dacă cineva ți-a scos doi
dinți, tu aveai dreptul să-i scoți lui doi dinți. Aceasta
era Dreptatea. Nici un merit în ea.
RĂSCUMPĂRARE—Înțelesul ei. (Q563-1)
Întrebare
(1916)—4—Te rog definește înțelesul cuvântului
“Răscumpărare".
Răspuns—Cuvântul răscumpărare înseamă un preț care
corespunde. Înțelesul literal pe care îl găsiți în
Concordanța lui Young este “un preț corespunzător". Astfel
vedem că nu exista un preț corespunzător pentru Adam; nu
exista un om perfect care să se poată da pe sine ca
răscumpărare. Nici un înger nu putea fi preț corespunzător.
Nu exista nici un om perfect în tot Universul lui Dumnezeu.
O ființă spirituală nu putea fi o răscumpărare pentru că ele
erau pe un plan mai înalt decât Adam. Nici o creatură din
tot universul lui Dumnezeu nu putea fi o răscumpărare pentru
Adam. De aceea Dumnezeu a aranjat ca Logosul să poată deveni
cel potrivit a fi prețul de răscumpărare pentru Adam și
astfel El a devenit răscumpărarea.
RĂSCUMPĂRARE—Negarea ei, referitor la
moartea a doua. (Q563-2)
Întrebare
(1916)—1—Toți oamenii care neagă răscumpărarea vor merge
în moartea a doua?
Răspuns—Noi nu trebuie să răspundem la o întrebare ca
aceasta. Răspunsul pe care îl avem este, “Domnul va judeca
pe poporul Său" (Evr. 10:30) și nu este pentru mine sau
pentru voi să decidem dacă acela va fi din clasa turmei mici
sau a marii mulțimi sau din clasa morții a doua. Noi nu
suntem aici să ne judecăm unii pe alții. Dacă vedeți pe
cineva că devine orb, dați-i alifie pentru ochi. Nu le
spuneți unde credeți voi că vor fi ei. Facem mai bine să nu
spunem ceea ce nu știm.
RĂSCUMPĂRARE—Scripturile învață
această doctrină. (Q563-3)
Întrebare
(1916)—2—Te rog citează scripturile care învață clar
doctrina răscumpărării.
Răspuns—Există foarte multe scripturi care pot fi privite că
învață clar doctrina răscumpărării. “Omul Isus Cristos, care
S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți;
această mărturie a fost dată la timpul ei" (1 Tim. 2:6).
Aceasta este o declarație foarte clară. Alta ar fi, “Căci
dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și
învierea morților" (1 Cor. 15:21). “Și după cum în Adam toți
mor, tot așa, în Cristos, toți vor fi făcuți vii". Multe
dintre aceste texte arată corespondența. Astfel citim, “cu
sângele scump al lui Cristos" (1 Pet. 1:19). “Sângele scump
al lui Cristos" ar însemna tot ce înseamnă cuvântul
“răscumpărare", și cuvântul sânge, darea vieții în schimb
pentru viață, și singura persoană care a avut viață în sens
deplin a fost tatăl Adam, iar următoarea persoană care a
avut viață deplină pe plan uman a fost Isus. El a avut o
viață transferată.
RĂSCUMPĂRARE—Referitor la Adversar și
îngerii căzuți. (Q563-4)
Întrebare
(1916)—3—Când Logosul a lăsat gloria cerească și a
devenit trup, a răscumpărat El pe Adversar și pe îngerii
căzuți?
Răspuns—Scripturile ne spun că Isus a venit să guste moartea
pentru orice om, și în nici un caz pentru diavoli. Nici
vorbă. Pe lângă aceasta, nu avem nici o relatare că diavolii
au fost vreodată condamnați la moarte, deci cum ar putea fi
ei răscumpărați din moarte. Ei au fost separați, înstrăinați
de Dumnezeu și ținuți pentru un timp în Tartar în atmosfera
pământului nostru. Dacă aceasta este condiția lor, cred că
le-a fost destul de greu — o pedeapsă foarte severă. Cineva
a povestit despre necredincioși. El și-a prezentat gândurile
spunând că a avut un vis. Presupun că un vis fiind treaz. A
văzut un oraș care se numea Infidale și numai cei
necredincioși intrau acolo, și era închis ca să nu poată
ieși nimeni. A trecut pe acolo după un an și a auzit vaiete.
“Lăsați-ne să ieșim — lăsați-ne să ieșim, nu mai putem sta
aici". Nu sunt sigur că avea ideea corectă despre
necredincioși, dar m-am gândit că ilustrația ar reprezenta
foarte bine condiția îngerilor căzuți. Cred că ei ar vrea să
scape unul de altul — nu e o companie tare plăcută. Din ceea
ce avem ilustrat în Biblie, ei au multă răutate, și dacă ei
sunt răi față de omenire, pot să aibă tendințe rele și unul
față de altul și cred că au avut o experiență groaznică timp
de 4000 de ani. Biblia spune că va fi ceva pentru acei
îngeri fără a spune clar ce anume. Apostolul spune, “Nu
știți că noi vom judeca pe îngeri?" (1 Cor. 6:3) Nu pe
îngerii sfinți. Doar pe acești îngeri căzuți. Nu putem vedea
destul de clar ca să spunem cum vom judeca noi pe îngeri,
dar că va fi ceva fel de judecată a îngerilor este clar
declarat de către apostol. Ei sunt restrânși în lanțurile
întunericului până în ziua judecății, sugerând că va veni o
judecată sau o încercare a lor. Aceasta au mărturisit-o trei
apostoli. Ce ar însemna aceasta? Că va fi o ocazie pentru ei
să se curețe. Oricine este pus la încercare, înseamnă că va
avea o încercare, o ocazie, iar ziua de judecată a lumii
înseamnă că lumea va avea o ocazie, iar ocazia noastră vine
prin meritul sacrificiului lui Cristos, eliberându-ne de
condamnarea care este asupra noastră ca păcătoși, dar
judecata și încercarea îngerilor nu poate veni de la
aceasta, pentru că ei nu au fost condamnați la moarte ci la
această atmosferă a pământului, această legare, închizându-i
după cum spune apostolul, împiedicându-i de la comunicarea
cu Domnul. Îngerii închiși un timp îndelungat n-ar vedea
nici o speranță. Ei au insultat pe Atotputernicul. Ei n-au
fost scuzabili știind că fac rău și au căzut sub mâna
divină. Mila lui Dumnezeu nu s-a manifestat către nimeni.
Îngerii sfinți nu vor avea nevoie de milă — nici unul n-a
avut nevoie de milă. Ei niciodată n-au avut o ilustrație a
milei lui Dumnezeu, dar au avut o ilustrație a dreptății lui
Dumnezeu, în cazul lor, de condamnare la întuneric. Prima
ilustrație pe care au avut-o a fost la fel cu cea care a
venit pentru lume — ceea ce ne spune Biblia despre Isus
“Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat (să se dea
toată greutatea acestui cuvânt s-a arătat) prin
faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu …
pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață
veșnică". Credeți că ei erau curioși să vadă ce are să facă
El după aceea? Cred că au fost uimiți când au văzut pe Isus
consacrându-și viața; ispitirea Lui în pustiu; loialitatea
față de Tatăl și deplina devotare în orice sens, remarcând
cei trei ani și jumătate de serviciu în care El a umblat
credincios pe calea îngustă, l-au văzut răstignit; au crezut
că în sfârșit au terminat cu El și acela va fi sfârșitul? Au
crezut că s-a sfârșit cu El. Ei nu cunoscuseră pe nimeni
care să fi fost înviat dintre morți. Dar când în a treia zi
Isus a înviat din morți, o ființă spirituală de cel mai
înalt grad, de natură divină, nu credeți că acei îngeri
căzuți priveau? Eu cred că da. Dumnezeu a spus că L-a
înălțat nespus de mult, ca în numele lui Isus să se plece
orice genunchi. Nu credeți că acei îngeri au văzut cât de
glorios a fost El și cât de grandioasă era natura Sa? Atunci
îngerii credincioși Lui au învățat o lecție mare. De unde
știți? Așa spune Petru. La învierea Sa Isus a predicat
spiritelor întemnițate — spiritele rele din închisoare —
îngerii căzuți. De unde știți? Pentru că Petru continuă și
spune, acelor spirite rele care nu au ascultat în zilele lui
Noe, în timp ce se pregătea corabia — el a limitat
subiectul, aratând doar cea vrut să spună. Chiar ei erau
aceia. S-a dus El viu să le vorbească? Nu, El era mort. A
murit la Calvar. Prin această întreagă procedură, prin
moartea și învierea Sa, El le-a predicat cea mai mare
predică pe care acei îngeri căzuți au auzit-o vreodată.
Ascultarea din partea Mântuitorului și faptul că a fost
plăcut Tatălui, și marea binecuvântare care vine pentru
oricine va fi credincios față de El și loial lui Dumnezeu.
Voi vorbi și vă voi spune presupunerea mea așa încât să nu
faceți greșeala să credeți că sunt inspirat. Presupun că de
atunci unii dintre îngerii căzuți au avut o altă gândire
asupra acestui subiect și au spus: Acum vedem mai mult decât
oricând înainte cât de mult am păcătuit și cât de greșit a
fost cursul nostru și unul după altul au spus, Sunt hotărât
să iau o poziție dreaptă de acum încolo; dar nu pot să
presupun dacă au fost mulți sau puțini cei care au luat
această poziție, că de atunci încolo ei vor fi loiali lui
Dumnezeu și așteaptă și speră că Dumnezeu le va da ceva
binecuvântare. Presupun că unii au făcut aceasta, și care
credeți că va fi urmarea? Cred că s-au simțit îngrozitor —
un timp diavolesc. Cred că îngerii căzuți care nu s-au
întors la Dumnezeu îi persecută mult pe cei care încearcă
să-I fie loiali lui Dumnezeu și principiilor Sale de
dreptate, și ei vor avea de suferit pentru dreptate. Poate
ei au avut de suferit mult în tot acest timp dacă au luat o
poziție potrivită. Gândul meu este că ne apropiem de
sfârșitul veacului, și că aceștia care-și manifestă căința
față de Dumnezeu și au luat poziție alături de Dumnezeu, de
dreptate și de adevăr, și în opoziție cu cei căzuți și cu
calea lor rea — gândul meu este că ei vor fi reabilitați și
vor obține o binecuvântare și o eliberare din dificultățile
lor și vor fi mai mult sau mai puțin sub judecată prin
experiența Bisericii în timpul acestui Veac Evanghelic, și
la timpul potrivit a lui Dumnezeu vor fi eliberați de cei
căzuți, iar cei căzuți vor fi în cele din urmă distruși în
moartea a doua împreună cu Satan. El nu s-a pocăit. El este
încă același adversar — El este marele nostru adversar.
“Potrivnicul vostru diavolul" (1 Pet. 5:8). Nici o greșeală
în aceasta, și dacă el n-a avut destulă încercare timp de
6000 de ani pentru a demonstra care este adevăratul lui
caracter, mă întreb cât timp ar mai trebui să se afle
aceasta? Mă întreb dacă Dumnezeu vrea să încerce pe cineva
mai mult de 6000 de ani.
RĂSCUMPĂRARE—Definiția ei. (Q565-1)
Întrebare
(1916-Z)—1—Dați o scurtă definiție cuvântului
Răscumpărare.
Răspuns—O Răscumpărare este suma sau compensația
plătită pentru eliberarea unei persoane sau proprietăți
capturate sau reținute.
RĂSCUMPĂRARE—Definiția meritului.
(Q566-1)
Întrebare
(1916-Z)—2—Dați o scurtă definiție cuvântului Merit.
Răspuns—Meritul este (1) ceea ce merită considerație,
răsplată sau stimă; (2) valoare, răsplată sau recompensă
meritată sau primită, ca la școală.
RĂSCUMPĂRARE—Definiția garanției
legale. (Q566-2)
Întrebare
(1916-Z)—1—Dați o scurtă definiție Garanției Legale.
Răspuns—Garanția legală este acea monedă sau acei
bani pe care legea îl autorizează pe un debitor să-i ofere
ca plată a unei datorii și îi cere unui creditor să-i
primească. Cu alte cuvinte, ceea ce guvernul sau legea
aprobă ca mijloc de schimb.
RĂSCUMPĂRARE—Definiția lui a plăti și
plătit. (Q566-3)
Întrebare
(1916-Z)—2—Care este sensul cuvântului a plăti sau
plătit?
Răspuns—A plăti înseamnă a achita o datorie, a da un
echivalent pentru datorie, a împlini. Cuvântul plătit
ar însemna că o asemenea datorie a fost achitată; a fost
împlinită; că echivalentul cuvenit a fost predat.
RĂSCUMPĂRARE—Definiția depozitului.
(Q566-4)
Întrebare
(1916-Z)—3—Dați o scurtă definiție cuvântului depozit.
Răspuns—Un depozit este ceva depozitat; ceva
încredințat în grija cuiva.
RĂSCUMPĂRARE—Diferența dintre plătit,
aplicat și depozitat. (Q566-5)
Întrebare
(1916-Z)—4—Care este diferența de sens între cuvintele
plătit, aplicat și depozitat?
Răspuns—Este o mare diferență de sens între aceste cuvinte.
Când se folosește cuvântul plătit, înseamnă că lucrul
dat pentru o obligație este suficient; când se folosește
cuvântul aplicat, înseamnă că o obligație financiară
a fost satisfăcută, direct sau indirect; când se folosește
cuvântul depozitat, înseamnă că ceva a fost lăsat în
grija cuiva, care n-a fost încă alocat sau aplicat.
RĂSCUMPĂRARE—Definiția Jertfei pentru
păcat. (Q566-6)
Întrebare
(1916-Z)—5—Definiți pe scurt termenul Jertfă pentru
păcat.
Răspuns—Termenul jertfă pentru păcat înseamnă o
jertfă făcută pe seama păcatului, ca o anulare a păcatului,
ca o satisfacție pentru păcat.
RĂSCUMPĂRARE—Referitor la Meritul lui
Cristos. (Q566-7)
Întrebare
(1916-Z)—6—Ce înseamnă termenul Meritul lui Cristos Isus?
Răspuns—Am putea vorbi despre Meritul lui Cristos Isus din
diferite puncte de vedere; ca de exemplu, meritul Lui de a
deveni Omul Isus, în sensul că acest merit a arătat
loialitatea Sa față de Dumnezeu și supunerea Sa la programul
divin; sau am putea vorbi despre meritul Său ca om — că El a
făcut o predare merituoasă a ceea ce a avut, a ceea ce a
fost drept, just și după lege. Dar când vorbim despre
meritul lui Cristos Isus cu privire la ispășirea făcută de
El pentru păcatele lumii, avem în vedere cu totul altă
problemă; anume, că între Tatăl ceresc și Domnul Isus
Cristos a existat un contract, prin care Domnul urma să
devină ființă umană și apoi să renunțe la natura Sa umană,
permițând să-I fie luată viața ca om, aceasta însemnând
loialitate și supunere față de voința Tatălui, supunere
completă până la moarte, chiar moarte de cruce.
Când vorbim despre meritul lui Isus Cristos, înțelegem că,
datorită acelui Merit pe care El l-a avut, și pe care Tatăl
l-a recunoscut când L-a înviat pe Fiul dintre morți, Domnul
nostru a fost răsplătit, nu numai prin aceea că a fost luat
înapoi pe planul spiritual, ci și prin aceea că a fost
“înălțat foarte sus”, la natură divină. Meritul lui Isus
deci, pe care Dumnezeu l-a răsplătit, I-a dat o anumită
esență sau binecuvântare pe care El s-o poată acorda altora;
anume, dreptul Său la viața umană, pe care El n-a
pierdut-o prin păcat sau în alt mod. Acest drept la viața
umană, despre care noi vorbim ca despre un merit în contul
lui Isus, va fi în cele din urmă acordat de Domnul Isus
Cristos, după cum ne informează Biblia, în deplină armonie
cu planul Tatălui, pentru anularea “păcatelor lumii întregi”
(1 Ioan 2:2) — păcatele lui Adam și ale întregii sale rase,
care a murit în el. Meritul acela este deja al Domnului
nostru, și este la dispoziția Sa pentru timpul cuvenit,
stabilit de Tatăl.
RĂSCUMPĂRARE—Definiția Ispășirii.
(Q567-1)
Întrebare
(1916-Z)—1—Dați o scurtă definiție cuvântului Ispășire.
Răspuns—Cuvântul Ispășire înseamnă aducere la unitate,
aducerea înapoi în armonie a persoanelor sau lucrurilor care
nu erau în deplin acord. Așa cum se aplică la familia umană,
aceasta ar însemna că Adam și rasa lui nesupunându-se
aranjamentului divin și venind sub nemulțumirea și
condamnarea divină, această condamnare urmează să se
sfârșească prin aranjament divin și omenirea să fie adusă
înapoi în armonie cu Dumnezeu — ca să fie din nou în
unitate cu El — toți aceia care vor dori și vor accepta
condițiile divine. Aranjamentul prin care acest lucru se va
îndeplini este ceea ce noi numim opera de Ispășire; și
această operă de Ispășire a fost opera începută de Domnul
nostru Isus la prima Sa venire, pe care apoi a continuat-o,
și care va fi desăvârșită la a doua Sa venire și în timpul
ei. Într-un cuvânt deci, Ispășirea în sensul cel mai deplin
al cuvântului începe cu Biserica, și nu va fi completă până
când prevederile ei vor fi ajuns la toți membrii familiei
umane, aducând iarăși în deplină armonie cu Iehova pe toți
cei care vor dori și se vor supune.
RĂSCUMPĂRARE—Referitor la o ființă
umană perfectă. (Q567-2)
Întrebare
(1916-Z)—2—Putea o ființă umană perfectă să plătească
prețul de răscumpărare?
Răspuns—Nu! Un om perfect nu putea plăti Prețul de
Răscumpărare decât printr-un aranjament, contract sau acord
divin. De exemplu, dacă exista în lume o ființă umană
perfectă, aceasta n-ar fi putut deveni răscumpărătorul
tatălui Adam decât dacă prin aranjament divin i se dădea
acest privilegiu. Curtea divină ar hotărî dacă cineva ar fi
sau n-ar fi acceptat pentru altul. În cazul Domnului Isus
Cristos, prin aranjament divin El a devenit potrivit să fie
Prețul de Răscumpărare — un om perfect — și apoi, în
îndeplinirea programului divin, El S-a dat pe Sine; și
datorită acestui aranjament El a fost acceptabil.
RĂSCUMPĂRARE—Cum a fost asigurată?
(Q568-1)
Întrebare
(1916-Z)—3—Cum a fost asigurat Prețul de Răscumpărare?
Răspuns—Dumnezeu Însuși a asigurat Prețul de Răscumpărare;
și El “ridică păcatele lumii”. Numai prin prevedere divină a
fost posibilă răscumpărarea omului.
RĂSCUMPĂRARE—Unde a fost asigurată?
(Q568-2)
Întrebare
(1916-Z)—1—Unde a fost asigurat Prețul de Răscumpărare?
Răspuns—În planul divin, Prețul de Răscumpărare a fost
asigurat de la întemeierea lumii; deoarece Scripturile ne
asigură că în planul divin Domnul nostru Isus Cristos a fost
Mielul lui Dumnezeu înjunghiat de la întemeierea lumii
(Apoc. 13:8). În alt sens, Prețul de Răscumpărare a fost
asigurat când s-a făcut contractul între Iehova Dumnezeu și
onoratul Său Logos. Într-un alt sens al cuvântului, Prețul
de Răscumpărare n-a fost asigurat până când Logosul S-a
făcut trup și a ajuns la deplină perfecțiune umană la vârsta
de 30 de ani.
Atunci a fost posibil ca Domnul să servească, în armonie cu
aranjamentul lui Dumnezeu, ca Preț de Răscumpărare, și să Se
dea pe Sine ca Preț de Răscumpărare. Dar El nu S-a dat pe
Sine ca să fie acest Preț de Răscumpărare până când a intrat
în legământ cu Dumnezeu, simbolizând prin botez deplina
consacrare a vieții Sale chiar până la moarte. Și totuși,
atunci lucrarea încă nu era completă, pentru că erau
condiții asociate cu ea. Deși atunci El Și-a predat voința
și a fost astfel recunoscut de Tatăl, totuși a rămas ca El,
zi de zi și ceas de ceas, să-Și arate deplina predare.
Jertfa Sa a fost completată când a murit pe Calvar,
strigând, “S-a sfârșit!” El sfârșise depunerea Prețului de
Răscumpărare; adică, El asigurase deplin Prețul de
Răscumpărare. Totuși, noi trebuie să recunoaștem o diferență
între asigurarea Prețului de Răscumpărare și darea
sau alocarea, sau predarea lui. Când a murit
Isus acesta a fost numai asigurat; el n-a fost încă dat în
sensul de a fi aplicat pentru eliberarea omului din moarte.
RĂSCUMPĂRARE—Cine a asigurat-o?
(Q568-3)
Întrebare
(1916-Z)—2—Cine a asigurat Prețul de Răscumpărare?
Răspuns—În primul rând Iehova Dumnezeu, prin aceea că El a
fost cel care a făcut aranjamentul; fără de aranjamentul
Său, Răscumpărarea nu era posibilă. În alt sens, Isus Însuși
l-a asigurat, prin aceea că S-a dat pe Sine; El a
avut control deplin asupra căii Sale la vremea când S-a
consacrat. Nu I s-a forțat voința.
RĂSCUMPĂRARE—Plătită la Calvar?
(Q568-4)
Întrebare
(1916-Z)—3—A fost Răscumpărarea plătită la Calvar?
Răspuns—Am discutat deja despre acest punct, arătând că
Răscumpărarea a fost depusă la Calvar, iar mai
târziu pusă în mâinile dreptății, dar nu plătită
în sensul completării contractului — acest lucru fiind
rezervat pentru viitor. Răscumpărarea a fost depusă
la cruce, când Isus a strigat, “Tată, în mâinile Tale Îmi
încredințez duhul!” — viața! Astfel Isus a depozitat, cum
s-ar zice, Prețul de Răscumpărare fără să-l aplice
categoric.
RĂSCUMPĂRARE—Plătită în cer? (Q568-5)
Întrebare
(1916-Z)—4—A fost Răscumpărarea plătită când Isus S-a
înălțat la cer?
Răspuns—Nu! Motivele au fost deja declarate.
RĂSCUMPĂRARE—Trecut—Prezent—Viitor.
(Q569-1)
Întrebare
(1916-Z)—1—Acum Prețul de Răscumpărare este plătit?
Răspuns—Nu! Pentru motivele date deja; și vom spune în plus
că Prețul de Răscumpărare nu va fi plătit pe deplin până
când Biserica va fi în întregime glorificată și va fi cu
Domnul ei. Atunci prețul va fi plătit în folosul întregii
lumi, asigurând eliberarea din moarte a întregii lumi și
anularea condamnării adamice.
RĂSCUMPĂRARE—Isus a depozitat-o.
(Q569-2)
Întrebare
(1916-Z)—2—Ce a făcut Isus cu Prețul de Răscumpărare când
S-a înălțat la cer?
Răspuns—El l-a plasat deja ca un depozit în mâinile
dreptății. Dreptul la viața umană, prețul, era încă la
dispoziția Sa. Următorul Lui pas a fost să-l rețină sau să-l
ipotecheze, acordând o parte din el Bisericii — încă
nedezvoltată.
RĂSCUMPĂRARE—În contrast cu Jertfa
pentru păcat. (Q569-3)
Întrebare
(1916-Z)—3—Definiți pe scurt deosebirea dintre
Răscumpărare și Jertfa pentru păcat.
Răspuns—Termenul “jertfă pentru păcat” se referă în mod
specific la faptul că lucrul sau viața (sau viețile) este
prezentată lui Dumnezeu ca jertfă și pe seama păcatului.
O jertfă pentru păcat implică o răscumpărare, dar nu
în mod specific, nu în mod categoric. Este o jertfă pentru
păcat, dar ar putea să nu însemne în mod necesar o jertfă
deplină, satisfăcătoare; și totuși, faptul că o jertfă
pentru păcat este acceptabilă pentru Dumnezeu, ar însemna că
asemenea jertfă a fost o compensație sau satisfacție
deplină. Cuvântul Răscumpărare, așa cum este folosit în Noul
Testament, conține gândul nu numai al unei jertfe pe seama a
ceva ce a fost greșit, ci specifică pe lângă acesta și
gândul că jertfa corespunde pe deplin și exact, fiindcă
sensul cuvântului Răscumpărare, așa cum este aplicat
la Isus, este preț corespunzător.
RĂSCUMPĂRARE—Participarea Bisericii.
(Q569-4)
Întrebare
(1916-Z)—4—Participă Biserica la Răscumpărare și la
Jertfa pentru păcat, și de ce?
Răspuns—În analizarea acestei întrebări trebuie să privim
Biserica din două unghiuri. Dacă ne gândim la Biserică în
legătură cu prezentarea lui Dumnezeu a corpurilor lor ca
jertfe vii, am spune că ei nu sunt participanți la
Răscumpărare, căci ei n-au nimic ce să poată da ca parte în
Răscumpărare — ei sunt imperfecți. Dacă privim
chestiunea din celălalt punct de vedere — că membrii
Bisericii sunt ființe spirituale, și ca ființe spirituale
sunt membri ai Corpului lui Cristos, una cu Acela care este
Capul lor — ca membri ai Cristosului ei ar avea parte cu El
în orice ar face El, întocmai cum mâna are parte
împreună cu capul; căci corpul uman este ilustrația
pe care ne-o prezintă Biblia când vorbește despre Cristosul.
Meritul prin care Prețul de Răscumpărare este
eficient pentru Dumnezeu este numai în Isus. Noi
n-am posedat acest merit când ne-am prezentat în
fața lui Dumnezeu în consacrare. Dar când am fost
acceptați de Isus ca ucenici, El ne-a acordat
propriul Său merit și ne-a făcut să fim parte din
propria Sa jertfă. În același timp El ne-a făcut să fim
parte din ceea ce El trebuie să dea lui Dumnezeu pentru
păcatele lumii întregi, la încheierea acestui veac când
Biserica, Corpul Său, va fi completă și glorificată împreună
cu El.
Totuși, să nu uităm că nimic din ce este omenesc nu
rămâne; fiindcă atunci când am devenit membri ai Corpului
lui Cristos am murit ca ființe umane, prin predarea voinței
noastre. Fiindcă suntem Creaturi Noi, cele vechi au trecut
și toate s-au făcut noi (2 Cor. 5:17). De asemenea să nu
uităm că nu Corpul spiritual al lui Cristos este
sacrificat, întocmai cum nici Capul spiritual n-a
fost sacrificat. Jertfa pentru păcat a fost trupul.
Și trupul lui Isus a fost cel care a constituit
Răscumpărarea — nu trupul nostru. Dar acum când acest
Preț de Răscumpărare a fost pus în mâinile Dreptății ca
depozit, dreptul la el fiind posedat de Isus, noi suntem
părtași împreună cu El la această posesiune datorită
relației noastre cu El și a interesului nostru în tot ce
posedă El. Astfel Biserica devine părtașă în acest Preț de
Răscumpărare, fiindcă în calitate de Mireasă a Lui, noi
suntem comoștenitori cu El; și noi trebuie să fim asociați
cu El în a acorda lumii beneficiile acelui Preț de
Răscumpărare.
Noi
nu facem jertfa pentru păcat după cum nu facem nici
răscumpărarea. Noi suntem doar acceptați de
Marele Preot. Această acceptare este arătată în faptul că El
ne jertfește ca ființe umane după ce ne-a acordat meritul
Său. Și la sfârșit vom avea parte în această prezentare ca
Noi Creaturi. Aceasta nu este oferirea a ceva ce are Noua
Creatură în sine; ci Noua Creatură, după ce a participat cu
Isus la răstignirea cărnii, fiecare din aceștia va fi
asociat cu El și când meritul va fi prezentat Tatălui.
RĂSCUMPĂRARE—Baza pentru Avocat.
(Q570-1)
Întrebare
(1916-Z)—1—Dacă Isus plătea Prețul de Răscumpărare când
S-a înălțat la cer, putea El să devină Avocatul Bisericii?
Și dacă da, cum?
Răspuns—Dacă Isus plătea și dispunea pe deplin de Prețul de
Răscumpărare când S-a înălțat, dacă acesta era acceptat,
avea imediat efect asupra lui Adam și a rasei sale; și aceia
din rasă care trăiau pe timpul acela, sau au trăit de atunci
încoace, ar fi fost din nou în încercare, individual, și ar
fi fost expuși morții datorită imperfecțiunilor lor, nefiind
în stare să facă față situației decât dacă Isus Și-ar fi
stabilit Împărăția Milenară și ar fi început imediat să dea
tot ajutorul necesar prin aranjamentul Noului Legământ. Dar
în ceea ce privește Biserica, n-ar fi fost nici o prevedere
pentru ea și nici o posibilitate de a-i da ceva special,
deoarece aceia care sunt din Biserică sunt membri ai
familiei umane. Răscumpărarea fiind plătită, s-ar fi
rezolvat toate obligațiile împotriva omenirii și n-ar fi
rămas loc pentru a se proceda cu clasa Bisericii diferit de
restul lumii. Ei n-ar fi avut nevoie de Avocat, și, desigur,
nu L-ar fi avut.
RĂSCUMPĂRARE—Folosirea ei în final.
(Q570-2)
Întrebare
(1916-Z)—2—Când va fi plătit pe deplin Prețul de
Răscumpărare și când se va face uz de el în final?
Răspuns—Prețul de Răscumpărare va fi plătit complet și se va
face uz de el complet după ce Biserica va fi trecut dincolo
de văl și când Marele Preot, Cap și Corp (Biserica fiind
atunci Corpul glorificat al Marelui Preot), va pecetlui Noul
Legământ și-l va pune în aplicare efectivă pentru Adam și
toată rasa lui. Răscumpărarea va fi atunci terminată.
Cu toate acestea, opera de Ispășire nu va fi sfârșită
atunci; ea va include opera Veacului Milenar, de ridicare a
omenirii (a tuturor care vor vrea) afară din păcat și
degradare la deplină unitate și armonie cu Dumnezeu. Dar
Prețul de Răscumpărare trebuie plătit deplin lui Iehova și
acceptat de El înainte ca acest Nou Legământ să intre în
vigoare și înainte ca Restabilirea umană să poată începe în
mod cuvenit. Recuperarea omului din moarte este o parte a
lucrării de Răscumpărare. Osea 13:14.
RĂSCUMPĂRARE—Atribuirea Meritului în
timpul Mileniului. (Q571-2)
Întrebare
(1916)—1—Meritul lui Cristos va fi în vreun sens al
cuvântului atribuit lumii în timpul domniei mijlocitoare?
Răspuns—Nu va exista o atribuire a meritului lui Cristos în
timpul domniei Milenare. Deloc. Pentru că nu va fi ce
atribui. De ce nu? Pentru că tot va fi dat la început. Când
dai un lucru, nu-l mai ai. Să presupunem că ai un milion de
dolari cu care intenționezi să fondezi sau să faci o lucrare
mare și pregătești totul la timp iar acel milion de dolari
sunt la bancă, fiind gata să-i folosești în acel scop. Și să
presupunem că-i dai comitetului care se ocupă cu această
lucrare mare. În momentul când i-ai dat comitetului nu mai
ai de-a face cu banii, nu-i așa? Tot așa și Isus, odată cu
inaugurarea Mileniului va da tot meritul sacrificiului Său.
Va fi dat totul Dreptății. Dreptatea va preda omenirea lui
Isus. Isus nu va mai avea meritul din mâinile Dreptății după
aceea, pentru a-l aplica, a-l atribui sau a-l da cuiva. Va
fi fost dat totul. Meritul trebuie dat chiar la începutul
Veacului Milenar.
RĂSCUMPĂRARE—Depozitarea Meritului.
(Q571-3)
Întrebare
(1916)—2—Ce constituie depozitarea meritului
sacrificiului de răscumpărare a Domnului nostru? Când și
unde este depozitat meritul?
Răspuns—Domnul nostru a depozitat meritul sacrificiului Său
în mâinile Tatălui când pe cruce a spus, “Tată, în mâinile
Tale Îmi încredințez duhul!". Și a fost tot — spiritul
vieții — l-a dat tot în mâinile Tatălui. I l-a încredințat
Lui. N-a spus că îl aplică pentru păcate. N-a spus că îl
aplică pentru Biserică. Ci “în mâinile Tale Îmi
încredințez". El l-a lăsat în mâinile lui Dumnezeu în
același sens în care ai făcut tu cu acel milion de dolari pe
care l-am menționat pentru fondarea lucrării. Pui banii în
bancă și iei un carnet în care ai creditul. Dar banii sunt
încă ai tăi, sunt sub controlul tău. Nu vor aparține băncii
deloc. Sunt numai încredințați băncii să-i țină. Așa și
Isus, a încredințat totul în momentul morții Sale.
RĂSCUMPĂRARE—A fost depozitul făcut
odată pentru toți? (Q572-1)
Întrebare
(1916)—3—A fost depozitat prețul de răscumpărare în
mâinile Dreptății divine o dată pentru toți?
Răspuns—Nu știu clar ce vrea să spună cel care întreabă.
Dar, bineînțeles, acest depozit a fost făcut o dată pentru
toți. Adică, când pui milionul de dolari în bancă, a fost
depus acolo o dată pentru tot, pentru că nu intenționezi
să-l scoți decât pentru lucrul potrivit. Așa și Domnul
nostru Isus a făcut un depozit în mâinile Tatălui cu
intenția ca la sfârșitul acestui veac El să aplice acel
merit pentru păcatele lumii întregi.
RĂSCUMPĂRARE—A fost atribuirea o dată
pentru toți? (Q572-2)
Întrebare
(1916)—1—A fost făcută atribuirea meritului lui Cristos
pentru Biserică o dată pentru toți?
Răspuns—Atribuirea a fost făcută o dată pentru toți când
Isus S-a înălțat la cer și S-a înfățișat înaintea lui
Dumnezeu pentru noi. El nu trebuie să apară în fiecare zi
pentru noi, dragii mei frați, și nu este nevoie să apară
pentru voi și apoi pentru mine și apoi pentru altcineva,
pentru că Tatăl tratează întreaga Biserică ca unul, și
Dumnezeu a cunoscut totul dinainte și toți au fost
transferați acea singură dată lui Isus. Tatăl I-a dat
Biserica, iar El a atribuit meritul Său pentru această
Biserică, tuturor membrilor acestei Biserici, tuturor celor
care vin sub condițiile chemării acestei Biserici. Aceasta
deschide ușa pentru oricine să vină sub aceste condiții până
ce întreg numărul este complet. Atribuirea, după cum vedeți,
se referă tot atât de mult la noi azi cât s-a referit la ei,
când Isus S-a înfățișat. Și Spiritul sfânt dat atunci n-a
fost un Spirit sfânt dat nouă individual, ci a fost Spiritul
sfânt al lui Dumnezeu dat întregii Biserici. Fusese dat deja
lui Isus ca și Cap al Corpului, iar acum El a fost autorizat
să dea acel spirit Bisericii care este Corpul Său. Și
aceasta a avut loc când S-a înălțat El la cer. Și vă
amintiți că Isus le-a spus, “Dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul
nu va veni la voi" (Ioan 16:7). El primise deja Spiritul
sfânt, dar dacă nu S-ar fi înălțat la Tatăl ca să Se
înfățișeze pentru noi, Spiritul sfânt n-ar fi venit. “Duhul
sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit" (Ioan
7:39). Dar când S-a înălțat la Tatăl, El a făcut o atribuire
a acelui merit. “În mâinile Tale Îmi încredințez duhul".
Acesta este în mâinile Tatălui ca un depozit. “Tată, acum ai
suficient pentru păcatele întregii lumi. Acum, voi atribui,
voi folosi valoarea acestuia pentru această Biserică. Nu că
ei vor primi ceva din el. Nu vor primi nimic din acest
merit. Îl va primi lumea, dar aș vrea să-l atribui ca să le
acopăr lipsurile, pentru că altfel vor trebui să fie din
lume și să aibă parte cu ea. Doar le atribui din meritul din
mâinile Tale, destinat în cele din urmă lumii". Deci
atribuirea trebuia să se facă atunci și acolo pentru toată
Biserica.
RĂSCUMPĂRARE—Aplicarea Meritului.
(Q572-3)
Întrebare
(1916)—2—Aplicarea prețului de răscumpărare pentru lume
va fi făcută o dată pentru toți?
Răspuns—Aplicarea prețului de răscumpărare nu va fi făcută
niciodată lumii. Lumea nu are nimic de-a face cu el. Tatăl a
fost cel care a condamnat. Legea Tatălui împotriva omului,
condamnând omul la moarte, trebuia mulțumită, și aceasta se
va face cu Tatăl. Omenirea nu va avea nimic de-a face cu
prețul de răscumpărare. Aceasta este între Isus și Tatăl. Și
la sfârșitul acestui veac când se va fi lucrat cu Biserica
și ea va fi fost glorificată, atribuirea sfârșindu-se, și
tot meritul lui Cristos va fi disponibil pentru lume, atunci
va fi prezentat tot lui Dumnezeu, Dreptății, și nu omului.
Privilegiile răscumpărării vor veni imediat la om, pentru că
răscumpărarea este dată lui Dumnezeu ca plată pentru om, ca
omul să poată fi eliberat și condamnarea morții împotriva
rasei să poată fi înlăturată, și în întreaga mie de ani nu
va mai fi condamnare la moarte împotriva omului. Va fi
desființată cu totul. Cristos o va desființa prin aplicarea
meritului Său. Marele mijlocitor va lucra cu toți, așa cum
vor fi atunci, și toți, de-a lungul Veacului Milenar, vor
primi beneficiile răscumpărării, dar prețul de răscumpărare
nu va fi dat lumii deloc.
RĂSCUMPĂRARE—Partea Bisericii în
mulțumirea Dreptății. (Q573-1)
Întrebare
(1916)—1—Are Biserica parte în mulțumirea Dreptății?
Răspuns—Biserica nu are parte în sacrificiul de
răscumpărare, pentru că sacrificiul de răscumpărare a fost
omul Isus Cristos care S-a dat pe Sine ca răscumpărare
pentru toți. El n-a avut nevoie de mai mult. Dar Biserica va
avea de-a face cu aceasta în sensul că, înainte ca Isus să-l
aplice pentru lume, această Biserică va fi adunată din lume
și ei vor fi membrii Corpului Său, și când El vine la
sfârșitul acestui veac să aplice acel merit, noi vom fi în
El și părtași cu El; de aceea noi vom avea de-a face cu
aceasta în mod indirect.
RĂSCUMPĂRARE—De ce a fost Isus
răstignit? (Q573-2)
Întrebare
(1916)—2—A fost necesar ca Isus să moară pe cruce pentru
păcatele lumii? Dacă nu, de ce a fost răstignit pe cruce?
Pentru a satisface cerințele Legii Mozaice?
Răspuns—N-a fost necesar ca Isus să moară pe cruce pentru a
satisface cerințele legii lui Dumnezeu împotriva tatălui
Adam. Adam n-a fost condamnat să moară pe cruce. Și de aceea
răscumpărarea lui Adam n-ar implica deloc acest lucru. Dar
când Dumnezeu a adunat poporul evreu separat de lume și a
făcut un legământ special cu ei, a făcut prevederea ca
criminalii din acest popor să fie răstigniți, blestemați cu
un blestem special. Blestemul extrem prevăzut în lege a
fost, “Blestemat e oricine este atârnat pe lemn" (Gal.
3:13). Acesta ar fi blestemul extrem. Așa că evreii nu
trebuiau să facă mai mult. Dar legea specifica aceasta ca un
blestem extrem în ceea ce privește națiunea evreiască. Ei
aveau nevoie de ceva mai mult decât restul omenirii, și
pentru ei era necesar ca Isus să țină întreaga lege, pentru
că El a fost născut sub lege chiar pentru acest scop. Deci
evreii erau sub lege. Nu numai sub legea originară în care
era implicat tatăl Adam în condamnarea la moarte, ci în plus
ei erau sub aranjamentul sau legământul Mozaic. Deci ei
trebuiau să aibă o răscumpărare care cuprindea violarea
legii Mozaice, iar legea prescria ca cei mai răi criminali
să fie atârnați pe lemn. De aceea Isus pentru a satisface
limitele extreme ale legii trebuia să moară pe lemn.
RĂSCUMPĂRARE—Viață prin ținerea legii.
(Q574-1)
Întrebare
(1916)—3—Cum a putut Iehova oferi viață prin ținerea
legii unui popor deja condamnat de legea lui Dumnezeu?
Răspuns—Legea lui Dumnezeu nu acționează după linii
arbitrare. Condiția lui Dumnezeu întotdeauna a fost că un om
perfect, care ar putea și ar ține legea lui Dumnezeu, ar
putea avea viață veșnică. Aceasta a fost întotdeauna o
condiție a legii lui Dumnezeu. Și motivul condamnării lui
Adam la moarte a fost că Adam n-a reușit să țină legea lui
Dumnezeu. Și rasa lui fiind în el, împărtășindu-se de
imperfecțiunea lui, fiind născută în păcat, moștenind aceste
slăbiciuni, n-a fost în stare să țină legea lui Dumnezeu.
Când Dumnezeu a făcut aranjamentul cu națiunea lui Israel,
El a făcut doar un aranjament așa cum înțelegem noi că l-ar
face cu orice creatură. Orice creatură care ar ține legea
lui Dumnezeu ar putea avea viață veșnică. Și astfel El le-a
spus evreilor — și în același timp El a știut că nu puteau
să țină legea și cum va face o asigurare pentru ei, dar în
același timp este un principiu chiar la bază, că oricine va
face aceste lucruri va trăi prin ele. Dumnezeu nu urma să-i
condamne pentru că erau copiii lui Adam, ci pentru că erau
păcătoși. După cum spune apostolul, “Printr-un singur om a
intrat păcatul în lume și prin păcat moartea" (Rom. 5:12),
moartea — prin sau ca rezultat a ce? Nu moartea ca rezultat
că suntem copiii unui om. Nu. Moartea ca rezultat că suntem
păcătoși. Și suntem păcătoși pentru că suntem copiii unui
singur om. Dar dacă vreunul dintre copiii lui Adam putea să
se nască fără păcat și să fie fără păcat, atunci acela putea
să aibă viață sub lege.
RĂSCUMPĂRARE—Sensul expresiei drepturi
de viață. (Q574-2)
Întrebare
(1916)—1—Ce înseamnă termenul “drepturi de viață"? adică,
va poseda vreodată omenirea “drepturi de viață"?
Răspuns—Diferite persoane pot atașa sensuri diferite acestor
cuvinte “drepturi de viață". Noi vom sugera un sens, și
anume, că Adam a avut drepturi de viață când a ascultat de
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu stabilise că dacă el rămânea
perfect și își menținea armonia cu El, să aibă viață
veșnică. De aceea el a avut un drept de viață în
conformitate cu aranjamentul și promisiunea lui Dumnezeu. Și
Isus a avut drepturile de viață ale lui Adam pentru că El a
fost sfânt, nevinovat, fără pată și despărțit de păcătoși și
n-a cunoscut păcatul. De aceea a avut aceleași drepturi de
viață ca și tatăl Adam. Și când Isus Și-a consacrat de bună
voie drepturile Sale de viață pământească pentru a face voia
Tatălui cu orice preț chiar până la moarte, El le-a dat de
bună voie, ca să spunem așa, nu renunța la ele sau nu le
preda, ci doar permitea ca drepturile Sale de viață să fie
încălcate. Pentru El nu era necesar ca acele drepturi de
viață să fie încălcate. El a spus că putea cere Tatălui
legiuni de îngeri ca să-L apere. Dar n-a vrut să facă acest
lucru. El cunoștea voia lui Dumnezeu arătată de profețiile
și tipurile Vechiului Testament, și Îi plăcea să facă voia
lui Dumnezeu, aceasta incluzând predarea voluntară și
permisiunea ca oamenii să-I ia viața. Ei n-au putut să-I ia
drepturile de viață, și deși L-au dat la moarte în trup,
Tatăl L-a înviat pe plan spiritual și El are drepturi de
viață pe acest plan, și El mai are încă drepturile de viață
ale trupului. Cum? Deoarece n-a renunțat la ele. El numai a
permis oamenilor să i le ia ilegal. Nu le-a predat ca să le
aplice pentru Adam și rasa lui. Ele erau încă drepturile
Sale de viață, iar când a murit a zis, “Tată, în mâinile
Tale Îmi încredințez duhul!", drepturile Mele de viață.
Acelea erau drepturile pământești de viață pe care le-a
predat și acelea sunt încă în mâinile Tatălui; și ele vor fi
drepturile de viață care-i vor reveni în cele din urmă
tatălui Adam și întregii rase a lui Adam în timpul miei de
ani.
RĂSCUMPĂRARE—Referitor la drepturile
de viață pe plan uman. (Q575-1)
Întrebare
(1916)—1—Va avea cineva vreodată pe plan uman drepturi de
viață?
Răspuns—După Biblie, la sfârșitul miei de ani omenirea va fi
încercată. În timpul miei de ani ei vor trăi în condiții
favorabile și minunate, iar la sfârșitul miei de ani lumea
întreagă va fi predată Tatălui de către Marele Împărat,
Marele Mijlocitor. Ce va însemna aceasta? Păi, Tatăl
reprezintă dreptatea, și aceleași legi rigide care s-au
aplicat în cazul lui Adam și aceleași legi ale lui Dumnezeu
care s-au aplicat îngerilor, nu prea severe, nu nedrepte,
legi drepte, cerințe rezonabile — și întreaga lume va veni
sub aceste condiții imediat ce mia de ani a domniei lui
Cristos se va termina și El va preda Împărăția lui Dumnezeu,
Tatălui. Biblia ne spune ce se va întâmpla atunci. Dreptatea
va prelua lumea și toți vor fi puși la o încercare specială
de către Dreptate. Și atunci, nici un fel de milă. De ce nu?
Pentru că toți vor fi oameni perfecți. Oamenii imperfecți,
decăzuți, decăzuți prin slăbiciunile tatălui Adam, toți, sub
domnia mijlocitoare a lui Cristos vor fi fost aduși la
perfecțiune. Atunci ei vor trebui să fie în stare, cu toată
experiența de dinainte, să fie în stare să-și mențină
perfecțiunea. Pentru că Dumnezeu nu va formula nici o
cerință nerezonabilă sau nedreaptă de la nici o creatură. Și
astfel la sfârșitul miei de ani ei vor fi încercați, și este
ilustrat, vă amintiți, în cartea Apocalipsei, că vechiul
Adversar, Satan, va fi dezlegat la sfârșitul celor o mie de
ani, și atunci să ispitească în vreun fel omenirea. Atunci
lumea va fi ca și Adam. Când el era perfect, Dumnezeu a
permis să fie încercat. La fel va fi și lumea lăsată să fie
ispitită de către Satan. Dacă nu vor fi în stare să reziste
încercării după toate experiențele procesului de cădere,
răscumpărare și restabilire, și cu toată acea cunoștință
despre Dumnezeu și despre principiile dreptății, binelui și
răului, dacă nu vor fi pe deplin stabiliți în caracter,
atunci nu vor fi potriviți pentru viață veșnică, iar
aranjamentul lui Dumnezeu este că dacă în acel timp de
încercare ei vor lua poziție în favoarea răului, vor fi
considerați ca urmași ai lui Satan, iar dacă în acel timp
vor lua poziție în favoarea dreptății, vor fi considerați
copii ai lui Dumnezeu, și dacă vor fi copii ai lui Dumnezeu
vor avea viață veșnică, drepturi de viață, iar dacă vor lua
poziție alături de Satan, vor fi distruși dintre oameni, și
nu vor avea drepturi de viață.
RĂSCUMPĂRARE—Referitor la puterea lui
Satan. (Q575-2)
Întrebare
(1916)—2—De ce i-a fost permis lui Satan să aibă atâta
putere asupra rasei umane?
Răspuns—Pentru că Dumnezeu a văzut că este înțelept să i-o
dea. Nu cred că știe cineva mai mult de atât despre acest
lucru.
RĂSCUMPĂRARE—”Bine rob bun", când se
aplică? (Q576-1)
Întrebare
(1916)—3—Scripturile spun, “Bine, rob bun și credincios;
intră în bucuria stăpânului tău". Se aplică aceasta la
starea noastră prezentă atribuită, sau după înviere?
Răspuns—Nu știu ce vrea să spună cel care întreabă despre
“starea noastră prezentă atribuită". Noi nu avem deloc o
stare atribuită. Starea noastră este una reală. Noi suntem
în realitate fii ai lui Dumnezeu sau nu. Această chestiune a
atribuirii, dragi prieteni, nu se extinde la orice.
Atribuirea se face între Tatăl și Fiul. Voi și cu mine nu
avem nimic de-a face cu atribuirea, și nouă nu ni se
atribuie nimic. Din cauză că acea atribuire s-a făcut pentru
noi, nu mai suntem tratați ca păcătoși, ci suntem tratați ca
și cum am fi perfecți și ni se permite să ne sacrificăm
viața pământească și să devenim creaturi noi în Cristos. Nu
se atribuie nimic noii creaturi. Noua creatură este o nouă
creatură. Atribuirea a fost pentru vechea creatură ca să-i
acopere imperfecțiunile, și toată acea atribuire s-a făcut
între Tatăl și Fiul, înainte ca Dumnezeu să ne poată
accepta.
RĂSCUMPĂRARE—Referitor la jertfirea
țapului pentru popor. (Q576-2)
Întrebare
(1916)—1—Umbrele Cortului Întâlnirii, pag. 67, paragraful
2, prima propoziție: “Când va fi prezentat (țapul Domnului)
va fi acceptat “pentru tot poporul” cum a fost acceptat cel
al Conducătorului nostru glorios pentru Sine (corpul Său) și
casa lui (casa credinței)". Te rog explică.
Răspuns—Ilustrația, cum este dată în cap. 16 din Levitic ne
arată două sacrificii diferite, și amândouă tratate ca
jertfă pentru păcat. Primul sacrificiu, vițelul, a
reprezentat destul de clar și distinct sacrificiul lui Isus,
sfânt, nevinovat, fără pată. Și aplicarea acelui sacrificiu,
după ilustrația care ni se dă, a fost să acopere păcatele
Bisericii, a tuturor celor care acum doresc să vină în
armonie cu Dumnezeu. Toți sunt acoperiți cu meritul acestui
sacrificiu al lui Cristos. Apoi țapul reprezintă Biserica,
toată clasa care vor fi Biserica, și este al doilea
sacrificiu oferit de Preot. Nu este sacrificiul nostru. Voi
nu vă sacrificați pe voi înșivă. Eu nu mă sacrific pe mine
însumi. Când apostolul spune, “Vă îndemn, dar, fraților, să
aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie" (Rom. 12:1) el nu
vrea să spună că trebuie să ne sacrificăm, pentru că numai
Marele Preot avea autoritatea să sacrifice, vedeți, în
această zi a ispășirii, iar voi nu sunteți Marele Preot și
nici eu nu sunt Marele Preot. Ce a vrut să spună apostolul
când a zis, aduceți-vă trupurile voastre o jertfă vie? Ei
bine, această idee: că noi trebuie să ne predăm Domnului,
exact cum acel țap a fost legat la ușa Cortului Întâlnirii
și astfel prezentat pentru sacrificiu. Și când Marele Preot
ieșea și găsea țapul acolo legat și oferit pentru sacrificiu
el îl accepta ca o parte a propriului sacrificiu și îl
junghia. Dar punctul de care trebuie să ne amintim, dragi
prieteni, este că nu voi vă sacrificați pe voi înșivă nici
eu nu mă sacrific pe mine însumi, ci vă oferiți Domnului
pentru sacrificiu și eu mă ofer Domnului pentru sacrificiu,
și tot așa este cu oferirea întregului popor al lui
Dumnezeu. Noi ne prezentăm Lui trupurile, și când sunt
primiți toți, El îi acceptă așa cum este reprezentat prin
țapul Domnului. De aceea nu este sacrificiul Bisericii, ci
sacrificiul Domnului. Noi suntem acceptați ca membri ai Săi
și El ne acceptă ca parte din propriul Său sacrificiu. Și
ilustrația ne arată că meritul care a venit ca urmare a
sacrificiului Său a fost ușa prin care voi și cu mine să
intrăm. Iar a doua jertfă va fi urmată de ieșirea Preotului
pentru a binecuvânta toată omenirea.
RĂSCUMPĂRARE—Așteptarea spiritului și
Timpurile neamurilor. (Q577-1)
Întrebare
(1916)—1—Ar părea nepotrivit să privim corespondența
dintre timpul de așteptare înainte să fie turnat spiritul, o
perioadă de zece zile după ce a fost prezentat prețul de
răscumpărare, și timpul prezent de așteptare pentru
descoperirea fiilor lui Dumnezeu, cele zece zile
reprezentând zece ani după terminarea Timpurilor neamurilor?
Răspuns—(Explicând conducătorului care a citit întrebarea.)
Lăsați aceasta. Când cineva pune o întrebare care implică
scrierea unei cărți, vă rog să n-o primiți. În primul rând,
nu ar fi zece zile după oferirea răscumpărării, pentru că
oferirea sau prezentarea sau aplicarea răscumpărării încă
n-a avut loc. Ea a fost pusă numai în mâinile Dreptății când
Domnul a fost pe cruce, și atribuirea meritului
răscumpărării a avut loc în a 50-a zi după aceea. Dar
întrebarea este prea lungă, vedeți, și dacă încerc să
răspund la ea, vom face ca în mințile oamenilor să se
încurce lucrurile. Mai bine să avem întrebări simple și
clare și atunci nu va trebui să stricăm ceea ce de altfel
s-a făcut.
RĂSCUMPĂRARE—Atribuire, referitor la
creșterea meritului lui Isus. (Q577-2)
Întrebare
(1916)—2—Dacă cei 144.000 sunt făcuți perfecți prin
atribuire, acest lucru multiplică sau crește meritul lui
Isus?
Răspuns—Nu, deloc. Pentru că meritul nu poate fi crescut.
Este suficient acum. Un om a păcătuit și un om a murit. Nu e
nevoie să crească, nu poate să crească. A fost un preț
corespunzător, viața unui om pentru viața unui om. Și
atribuirea lui pentru noi între timp nu-l micșorează și nu-l
crește deloc. El ne dă numai un credit, o poziție. El ni-l
atribuie pentru a ne face în stare să ne îndeplinim partea.
RĂSCUMPĂRARE—Păcatele pe care le
ridică Cristos. (Q577-3)
Întrebare
(1916)—3—Care păcate le ridică Cristos? Blestemul lui
Adam sau cele cu voia, sau ambele?
Răspuns—Singurele păcate pe care Cristos le ispășește sunt
păcatele care ne vin prin ereditate, ca rezultat al
neascultării tatălui Adam. Toate acele slăbiciuni care vin
prin el și prin starea lui decăzută, pentru acelea a murit
Isus. Orice păcate sau greșeli pe care voi și eu le comitem
cu propria voință, după ce devenim creaturi noi în Cristos,
nu sunt parte din păcatul lui Adam și el nu este responsabil
pentru ele, iar Cristos n-a murit pentru aceste păcate. Dar
între timp Biblia sugerează că voi și cu mine ca noi
creaturi n-am iubit păcatul, și după toate probabilitățile,
dacă cumva am păcătuit, aceasta ar fi cel puțin parțial dacă
nu în întregime ca rezultat al acestor slăbiciuni moștenite
existente în trup. De aceea foarte puține păcate trebuie
considerate cumva separate sau distincte de păcatul adamic.
Dar noi, în măsura în care ca noi creaturi am consimți la
păcat, atunci în acea măsură va exista responsabilitate și o
astfel de greșeală a noilor creaturi se poate ierta în
măsura în care ar fi rezultat al slăbiciunilor adamice sau
al ispitei care vine de la alții care sunt sub acest păcat
adamic, iar tot ce e mai mult decât atât ar fi pedepsit
individual cu lovituri. Și cu poporul Domnului trebuie
uneori să se procedeze în acest mod. Cineva s-ar putea să
aibă nevoie de o anumită disciplinare care va fi spre binele
și corectarea lui în dreptate.
RĂU—Unele rele ale stării umane decăzute. (Q265-1)
Întrebare
(1915)—1—Dacă orice viață este de la Dumnezeu, cum poți
explica germenii care produc boli, paraziți etc.?
Răspuns—Nu poate exista viață decât de la marele Dătător de
viață și prin aranjamentele Lui. Condițiile pe care le avem
azi în lume nu sunt aranjamentele pe care Dumnezeu le-a
făcut în Eden. Când El a creat omul după chipul Său, a făcut
totul favorabil pentru el și Edenul a fost un loc în care nu
erau dăunători. Nu există nici un cuvânt în Biblie care să
ne spună că Adam a fost înțepat de țânțari. Tot așa și cu
alți dăunători — nu erau buruieni. Buruienile au fost parte
din blestem, vedeți, și toate aceste lucruri se spune că
sunt permise acum de Domnul pentru binele omului, fără
îndoială — “din cauza ta", în interesul tău. Putem vedea
foarte ușor, dragii mei frați, că toate aceste diferite
dificultăți ale timpului prezent sunt spre a îndeplini
marele blestem al morții, și să-i facă pe oameni să
înțeleagă ce înseamnă a nu fi în legătură cu Dumnezeu, a nu
fi sub grija Sa protectoare. Lumea nu este acum sub
protecția lui Dumnezeu, dar inițial omul a fost sub grija
Lui specială. De aceea trebuie să înțelegem că atunci când
Împărăția lui Mesia va prelua controlul lumii, toți acești
dăunători de orice fel vor fi îndepărtați. Tot ce este de
nedorit va fi înlăturat.
Acum, de unde vin acești dăunători: Nu sunt în stare să dau
un răspuns clar, complet, dar voi da unele sugestii. Înainte
de marele Potop a predominat o stare de lucruri, care s-a
schimbat după Potop. Vedeți ilustrația din Foto-Drama
Creației: Luați cazul îmbătării lui Noe. Înainte de potop
strugurii niciodată nu fermentaseră. Condițiile climatice au
fost foarte diferite din cauza inelului din jurul
pământului. De aceea, Noe neînțelegând că a avut loc o
astfel de schimbare, deși sucul de struguri avea un gust
înțepător, s-a îmbătat. N-a existat o astfel de stare
înainte de marele Potop. Noe a fost luat prin surprindere de
ceva ce n-a înțeles. Fermentația alcoolică și aciditatea au
venit prin noile condiții atmosferice și au produs acest
efect asupra sucului de struguri. Anumite condiții ale
vremii sau ale atmosferei afectează și propriul vostru trup,
ca de exemplu, dacă ai o rană, în anumite condiții tendința
va fi spre infectare și aceasta va produce germeni
otrăvitori.
Lui Satan și altor îngeri căzuți le poate fi permis să aibă
o anumită putere să creeze anumiți dăunători și microbi.
Vedeți broșura noastră despre Spiritism, pag. 79, și de
asemenea Exodul 8:6, 7. Presupun că multe din bolile pe care
le avem azi n-au existat înainte de Potop. Și în mod sigur
în Eden n-au existat nici dăunători, nici microbi. Nu știu
cum va învinge Domnul aceste lucruri, dar noi credem că
toată puterea satanică va fi îndepărtată curând și avem
încredere că Domnul va distruge orice este vătămător.
RĂZBOI—Să meargă sfinții la război?
(Q731-1)
Întrebare
(1915)—2—Ar însemna să ne sinucidem dacă refuzăm
serviciul militar, dacă facem acest lucru știind că vom fi
trimiși în fața curții marțiale și împușcați?
Răspuns—Fiecare persoană are dreptul să se gândească la
acest lucru în conformitate cu propria lui judecată. După
judecata mea nu ar fi așa. Aș considera acest lucru o ocazie
de a pune o puternică mărturie pentru Adevăr. Noi suntem
pentru dreptate, noi suntem pentru justiție și pentru tot ce
se face pentru pace. De aceea dacă am spune, “Împăratul
nostru căruia Îi servim ne-a instruit să nu luăm viața
nimănui și de aceea noi nu ne putem implica în război, și
dacă credeți că datorită acestui fapt trebui să fim dați la
moarte noi suntem gata să murim", ar fi o mărturie nobilă.
Noi suntem dispuși să fim astfel de martori.
Cuvântul “martor" este în greacă marturos, din care
vine cuvântul nostru “martir". Acest cuvânt grecesc înseamnă
martor, mulți dintre copiii lui Dumnezeu depunând
mărturie prin moartea lor; și cuvântul nostru “martir" are
acest gând — unul care mărturisește prin moartea sa. De
aceea a muri ca rezultat al refuzului de a te angaja în
serviciul militar, al refuzului de a contribui cu influența
ta la război în vreun fel, este o cale prin care cei din
poporul lui Dumnezeu pot deveni martiri. Oamenii din lume
vor spune, “Dacă faci ce ți se spune n-ai nici un motiv
să-ți pierzi viața". Dar ne amintim că cei trei evrei loiali
care au fost aruncați în cuptorul de foc au spus, “să știi,
împărate, că … nu ne vom închina statuii de aur pe care ai
înălțat-o" (Dan. 3:18). Așa că este bine ca copiii lui
Dumnezeu de azi să refuze a se închina statuii războiului.
RĂZBOI—Referitor la înrolarea forțată.
(Q731-2)
Întrebare
(1916-Z)—1—Mă confrunt cu o problemă în care sunt sigur
că tu mă vei ajuta. După cum știi, vom fi obligați să facem
serviciul militar; am 17 ani și dacă necazul nu se sfârșește
până când ajung la vârsta de 19 ani, simt că mai bine să fiu
împușcat ca un “trădător" decât să nu respect porunca lui
Dumnezeu. Există vreo cale pe care să putem apăra pe iubiții
noștri fără ucidere? Sunt foarte nedumerit și nerăbdător să
fac ceea ce este drept. Voi urma sfatul tău, atât de mare
îmi este credința că Dumnezeu te folosește pe tine să
lumineze pe aceia care sunt doritori să învețe. Sper că nu
te-am reținut prea mult timp de la munca ta.
Răspuns—Ne bucurăm să știm că Adevărul se răspândește atât
de mult în fiecare direcție și că Domnul folosește talentele
consacrate ale servilor Săi peste tot pentru pecetluirea pe
frunte a sfinților Săi — intelectual — Apoc. 7:1-3.
Ne bucurăm observând că ești în deplin acord cu ceea ce am
spus recent în Turnul de Veghere în sensul că poporul
consacrat al lui Dumnezeu nu poate avea nici un interes în
război. Dacă ar exista undeva vreo scuză pentru violență și
vărsare de sânge, aceasta ar fi într-o reală apărare a
căminului. Totuși Biblia nu pune legi pentru lume ci numai
pentru poporul consacrat al lui Dumnezeu. Pentru aceștia,
exemplul și cuvintele Învățătorului ar părea să învețe că
deși ei pot invoca orice protecție legală, își pot baricada
casele etc., împotriva dușmanului, acești sfinți n-ar fi
dispuși să ia viața altora — nici chiar în caz de
autoapărare. Și totuși noi mărturisim că aceasta ar fi o
încercare foarte serioasă pentru aproape toți.
RÂNDUIRE—Adevărata rânduire. (Q514-1)
Întrebare
(1915-Z)—1—Când, de către cine și cum ai fost tu rânduit
ca serv al Evangheliei?
Răspuns—Înainte de a răspunde la această întrebare, voi
atrage atenția asupra învățăturii scripturale despre
rânduire. Există două rânduiri potrivite, din ceea ce credem
noi că este punctul de vedere al Bibliei. Una este de la
Dumnezeu; una de la oameni. Rânduirea lui Dumnezeu este
conceperea Spiritului sfânt. Fără aceasta nimeni nu este
autorizat să vestească Evanghelia. Dacă cineva predică fără
această rânduire, după înțelegerea noastră, ei predică fără
rânduire divină. Face ceva ce nu este autorizat să facă.
Domnul nostru ne-a spus cum a fost rânduit să fie
predicator; și Scripturile ne spun că noi trebuie să umblăm
în urmele Lui și să avem experiențe similare cu ale Lui în
multe privințe. Ca servi ai Crucii, noi trebuie să copiem pe
Domnul nostru Isus Cristos cât putem de complet. Dar El a
fost perfect, iar noi suntem imperfecți. Prin urmare noi
trebuie să avem iertarea păcatelor, în timp ce El n-a
avut păcate. De aceea, El constituie baza iertării tuturor
celor care vin la Tatăl prin credință în sângele Său. El
menționează propria Sa rânduire zicând, “Duhul Stăpânului
Domnul este
peste Mine, căci
Domnul M-a uns să aduc vești bune celor blânzi”
(Isaia 61:1). La fel cum acea rânduire a venit peste Isus,
mai târziu ea a venit și peste ucenici la Rusalii; și de-a
lungul Veacului Evanghelic a venit peste urmașii lui
Cristos, ungându-i să vestească Evanghelia — Luca 4:17-21; 1
Ioan 2:27.
Toți cei care au primit rânduirea de la Dumnezeu au
autoritatea să propovăduiască, după ocaziile și capacitatea
lor. Unii dintre ei pot fi surdo-muți și nu pot vesti
auzibil. Alții pot fi limitați prin sex; surorile nu pot
propovădui în felul în care fac frații; dar ele pot
propovădui totuși, “virtuțile Celui care v-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată“ (1 Petru 2:9). Mai mult,
ele sunt pe deplin rânduite să facă cunoscute veștile bune,
dar, în conformitate cu declarația apostolului Pavel, nu
într-un mod public. Există unii barbați care nu pot predica
în public pentru că le lipsește talentul sau ocazia, dar
toți oamenii, prin viețile și conduita lor, pot proclama
gloria și onoarea marelui și iubitorului Dumnezeu care i-a
scos din întuneric la lumină, afară dintr-o groapă oribilă,
afară din mocirlă, le-a pus piciorul pe Stâncă și le-a
întărit pașii — Psalmul 40:2.
Mai vine și o rânduire specială a acelora care sunt numiți
servi ai Evangheliei, clasă în care mă socotesc și eu.
Aceasta este rânduirea de la Biserică, și este recunoscută
de toate denominațiile de peste tot. Aceasta este
considerată de unii o simplă formalitate, de unii este
făcută cu mare ceremonie, de alții cu mai puțină ceremonie.
Dar, după înțelegerea noastră, fiecare adunare trebuie să-i
aibă pe aceia pe care i-a ales, rânduiți într-un mod
scriptural — prin ridicare de mâini — prin vot.
Forma declarației din Fapte 14:23, cu alte numeroase
referiri la bătrâni în legătură cu toate bisericile,
justifică concluzia că rânduirea a fost obiceiul
invariabil în Biserica timpurie. Termenul “bătrâni”, cum
este în acest text, include evangheliști, păstori,
învățători și profeți — vorbitori publici. De aceea este
important să aflăm ce vrea să spună prin cuvântul
“rânduit”.
În prezent cuvântul rânduire este folosit în general
cu referire la o ceremonie de instalare; dar
nu aceasta este semnificația cuvântului grec cheirotoneo,
folosit în acest text. Acesta înseamnă “a alege prin
ridicare de mâini”, forma de vot obișnuită încă. Această
definiție este dată în “Concordanța Analitică a Bibliei” a
profesorului Young. Aceasta fiind considerată o autoritate
presbiteriană, dăm de asemenea definiția arătată în
“Concordanța Exhaustivă a Bibliei” a lui Strong, care poate
fi considerată o autoritate metodistă. Cea din urmă
definește rădăcina cuvântului — “unul care ridică mâna,
sau votant (prin ridicarea mâinii)”.
Metoda scripturală de rânduire a bătrânilor în toate
bisericile este prin alegere de către adunare — prin
ridicarea mâinii pentru vot. A insista pentru o astfel de
alegere înainte de a servi înseamnă a urma ordinea
scripturală; aceasta îl întărește pe bătrân, și, în plus, îi
reamintește adunării datoriile și responsabilitățile ca unii
care aleg bătrâni în numele și Spiritul Domnului — arătând
alegerea lui Dumnezeu, voia Lui. În plus, aranjamentul
scriptural interesează pe membrii adunării în toate
cuvintele și faptele bătrânilor, ca servii și reprezentanții
lor. Aceasta se opune ideii atât de răspândite că bătrânii
stăpânesc și conduc adunarea, și pune capăt gândirii lor
despre adunare că ar fi “poporul meu” — în loc de “poporul
Domnului pe care eu îl servesc”.
Cine n-a fost rânduit în aceste două feluri nu este un serv
rânduit al Evangheliei în sens scriptural. Mai întâi este
necesară rânduirea divină; apoi este necesară rânduirea
pământească. Prin harul lui Dumnezeu eu le am pe amândouă.
În cazul acelora care fac o lucrare publică în numele
SOCIETĂȚII DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE, ei sunt
rânduiți ca întreg. Ei sunt trimiși de funcționarii
Societății; și cum majoritatea adunărilor sunt recunoscute
de Societate, iar ele, la rândul lor, recunosc Societatea,
de aceea ele recunosc această rânduire prin Societate.
RÂNDUIRE—Autoritatea pentru rânduire.
(Q515-1)
Întrebare
(1915-Z)—1—De unde și-a luat Societatea autoritatea de a
trimite predicatori?
Răspuns — Mai întâi ea obține autoritatea de la
Domnul, care autorizează pe tot poporul Lui care primește
Spiritul sfânt să meargă. În al doilea rând,
Societatea este o organizație de afaceri pentru lucru
religios în serviciul Domnului, tipărind cărți, broșuri,
hărți etc., și trimițând pe reprezentanții ei să predice —
prin cuvânt și prin pagini tipărite. Aceasta este singura ei
treabă. Ea acționează în același fel cum a acționat Biserica
din Antiohia, care a ales în mod special pe Pavel și pe
Barnaba să facă o lucrare misionară, votând ca ei să fie
reprezentanții acelei Biserici — Fapt. 13:2, 3.
Când Pavel și Barnaba au plecat, ei n-au spus, “Noi predicăm
în numele nostru”. Ei au avut dreptul să meargă în numele
Domnului și să predice; dar, în plus, ei au avut sprijinul
financiar, cum înțelegem noi, al adunării din Antiohia,
exact cum azi reprezentanții noștri au spijinul Societății.
Când ei se duc într-un loc, pot spune, “Aici este o
scrisoare care arată că noi lucrăm pentru Societate”. Deci
ei nu merg doar în numele lui Cristos, ci se duc ca
reprezentanți ai acestei Societăți, care se știe că face o
lucrare de evanghelizare.
RÂNDUIRE—Sub ce nume? (Q516-1)
Întrebare
(1915-Z)—1—Care este numele asociației voastre:
SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE sau
ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A STUDENȚILOR BIBLIEI?
Răspuns — Ambele. Ele sunt virtual același lucru.
ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A STUDENȚILOR BIBLIEI, SOCIETATEA
DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE și ASOCIAȚIA TRIBUNA
POPORULUI sunt în multe privințe identice. De ce există
trei nume? Pentru același motiv pentru care în diferite
biserici sunt Societăți diferite — Societatea Misionară
Internă, Societatea Creștină Străduința și Liga Epworth
etc., etc. Nu fac ele aceeași lucrare și încearcă să ajute
oamenii să trăiască o viață creștină etc.? Ba da. De ce au
Societăți diferite? Pentru motivul că fiecare are o branșă
diferită a lucrării de care să se ocupe.
Așa este și cu noi. Asociația mamă este SOCIETATEA DE BIBLII
ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE, înregistrată sub legile
Statului Pennsylvania. Scopul ei este să publice Adevărul,
să trimită misionari etc., etc. Proprietatea necesară ca să
încheie afaceri etc., a fost pe numele ei; pentru că n-a
fost necesar altceva în Statul Pennsylvania.
Când ne-am mutat aici la New York am fost informați că
SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE nu poate
deține titlu de proprietate aici. Ni s-a spus, “Puteți face
afaceri personal, dar nu ca Societate. Așa că
dacă vreți să faceți afaceri aici, trebuie să fiți
înregistrați ca Asociație”. “Foarte bine” am spus,
“vom organiza ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI”. Acesta este
numai un alt nume pentru SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE
TURNUL DE VEGHERE, pentru afaceri în New York.
Mai târziu, în Marea Britanie, am fost informați, “Statutul
vostru american nu valorează nimic aici”. Ca urmare, am scos
un statut acolo pentru ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A
STUDENȚILOR BIBLIEI. Acesta este practic identic cu statutul
SOCIETĂȚII DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE.
Era necesar să facem aceste trei societăți diferite datorită
legilor din diferite state și țări. Pentru anumite lucruri
numele preferabil este SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE
TURNUL DE VEGHERE. Aceasta este societatea mamă și cea la
care se fac contribuțiile. Dacă cineva vrea sa facă o
donație, se așteaptă s-o facă pe numele SOCIETĂȚII DE BIBLII
ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE.
ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI este singura din cele trei care
poate face afaceri aici în New York, și SOCIETATEA DE BIBLII
ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE lucrează cu ASOCIAȚIA TRIBUNA
POPORULUI ca și cum ar fi două organizații independente.
Totuși ele sunt una și aceeași — exact cum este și în cazul
diferitelor societăți ale bisericilor nominale, care ar
avea, poate, același contabil.
Astfel întreaga conducere este prin SOCIETATEA DE BIBLII ȘI
TRATATE TURNUL DE VEGHERE, iar aceste organizații auxiliare
ajută numai la îndeplinirea lucrării. Noi uneori folosim un
nume și alteori altul, exact cum oricine are dreptul să
folosească orice nume potrivit pentru activitatea sa. Este
tot atât de potrivit să spunem că suntem ASOCIAȚIA
INTERNAȚIONALĂ A STUDENȚILOR BIBLIEI. Noi suntem studenți ai
Bibliei și ajutăm pe studenții Bibliei din orice parte a
lumii, prin pagini tipărite, prin ajutor financiar și în
alte moduri. Este de asemenea potrivit să folosim numele
ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI în legătură cu persoanele care
sunt angajate în vestire și acționează sub îndrumarea
SOCIETĂȚII DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE.
Cu alte cuvinte, ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI nu poate face
afaceri decât prin SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE
VEGHERE. SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE
are conducerea iar ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI face lucrarea
— absolut.
ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A STUDENȚILOR BIBLIEI nu are statut
legal decât în Marea Britanie; ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI
nu are decât în statul New York.
Noi păstrăm numele “TURNUL DE VEGHERE” proeminent pe
antetele de scrisori etc., așa încât frații să nu ne
înțeleagă greșit și să creadă că “TURNUL DE VEGHERE” a ieșit
din lucrare. Folosim un nume sau altul, după cum pare mai
convenabil în lucrare. De exemplu, acum avem pe prima pagină
a STUDIILOR ÎN SCRIPTURI numele ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A
STUDENȚILOR BIBLIEI în loc de SOCIETATEA DE BIBLII ȘI
TRATATE TURNUL DE VEGHERE cum era înainte. Aici avem un nume
distinct, diferit de altele. Există Asociații ale
Învățătorilor Bibliei, Societăți de Tratate etc., etc.; dar
noi avem un nume care se potrivește în mod special pentru
publicațiile noastre, pentru că el reprezintă exact gândul
pe care dorim să-l exprimăm.
RÂNDUIRE—Referitor la punerea
mâinilor. (Q517-1)
Întrebare
(1915-Z)—1—Cum să înțelegem sfatul apostolului către
Timotei “să nu-ți pui mâinile peste nimeni cu grabă" (1 Tim.
5:22)? Nu implică aceasta o rânduire formală?
Răspuns—Cuvintele apostolului Pavel către Timotei pot fi
înțelese diferit. Dacă am citi în ziarul de mâine dimineață
că cineva a pus mâna în grabă pe un om, am înțelege că el a
fost atacat. Trebuie să ținem seama că nu acesta este sensul
expresiei în greacă, ci traducătorii ne-au dat ceea ce au
crezut ei că ar fi sensul potrivit. Biserica timpurie avea o
ceremonie oficială de punere a mâinilor pe capul bătrânilor,
diaconilor etc. Când apostolii făceau aceasta, era semnul
împărtășirii Spiritului sfânt. Doar apostolii puteau să
împartă Spiritul. Totuși bisericile se poate să fi avut
unele obiceiuri în privința numirii servitorilor, și făcând
astfel ei arătau că au aprobat acele persoane.
N-ar fi nimic nepotrivit într-o ceremonie similară de
trimitere a unui peregrin de către SOCIETATEA DE BIBLII ȘI
TRATATE TURNUL DE VEGHERE pentru un serviciu special.
Funcționarii Societății ar putea ieși în față să-și pună
mâinile pe capul peregrinului și să spună: “Tu ești
reprezentantul Societății”. Preoții din vechime și-au pus
mâinile pe capul animalului care trebuia jertfit — pentru a
arăta că acesta îi reprezenta pe ei. Așa că cineva poate fi
trimis de către Societate; dar o ceremonie de punere a
mâinilor ar fi numai o plăcere pentru ochi, neaducând cu
sine vreo altă autoritate afară de cuvintele “Tu ești numit
pentru serviciul cutare și cutare” etc.
Aceasta lasă pentru fiecare mic grup al poporului Domnului
să folosească orice ceremonie aleg ei. Episcopalii și
Catolicii folosesc o ceremonie fastuoasă; alte denominații,
mai puțin. Credem că și noi avem dreptul să folosim
ceremonii după cum dorim. Înțelesul cuvântului rânduire este
a autoriza. Adevărata rânduire este, mai întâi, a Spiritului
sfânt; a doua, a asociației, care trimite servul ei cu
Mesajul Evangheliei.
RÂNDUIRE—Referitor la Școala de
Teologie. (Q518-1)
Întrebare
(1915-Z)—1—Ce Școală de Teologie ai absolvit?
Răspuns—Sunt încă în Școala lui Cristos și încă n-am
absolvit. Noi ne luăm teologia din BIBLIE. Unii dintre
prietenii noștri și-au obținut teologia altfel, au luat-o de
la instructori umani și după aceea au aflat că și-au pierdut
timpul. Unele lucruri pe care le-au învățat erau
scripturale, iar unele erau sectare. Noi încercăm
doar să aflăm ce învață BIBLIA. După cum i-a spus apostolul
Pavel lui Timotei, așa vrem să facem și noi: “Străduiește-te
să te prezinți aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător
care n-are de ce să-i fie rușine, și care împarte drept
Cuvântul adevărului” — 2 Tim. 2:15.
Apostolul nu i-a spus lui Timotei să meargă la vreo școală
teologică, nici nu i-a spus care școală era bună ca să
ajungă la confuzie. El i-a spus tânărului doar să împartă
drept CUVÂNTUL ADEVĂRULUI — să vadă care porțiuni se referă
la Israelul Natural și care se referă la Israelul Spiritual;
care sunt promisiunile pământești, care aparțin
omului natural, și care sunt promisiunile
spirituale, care aparțin creștinului; care
aparțin timpului prezent și care viitorului.
Unii dintre noi au absolvit un seminar teologic. Când au
absolvit au crezut că școala lor era cea mai bună. Dar de
când au intrat în Școala lui Cristos, au aflat că era mult
mai bine dacă nu s-ar fi dus deloc la seminarul teologic;
pentru că a trebuit luni și ani pentru a scoate din capul
lor erorile care le-au fost introduse.
RÂNDUIRE—Scopul listei de întrebări a
Societății. (Q518-2)
Întrebare
(1916-Z)—2—Care este obiectivul Societății în scoaterea
unei liste de întrebări cu notificarea că persoana care
poate răspunde la aceste întrebări în mod satisfăcător
pentru Societate ar fi considerată un “serv al Cuvântului
divin”?
Răspuns—Aceste întrebări sunt menite să împlinească o nevoie
de mult simțită. Întrebările sunt cu totul nesectare; toate
sunt scripturale. Societatea dorește să știe de la
peregrinii care sunt acuma în serviciu, sau de la oricare
alții care ar putea reprezenta cândva Societatea ca
peregrini, care sunt gândurile, sentimentele și înțelegerea
lor în privința acestor întrebări fundamentale legate de
Evanghelia lui Cristos. Orice frate care nu este dispus să
răspundă la aceste întrebări ar fi considerat confuz în
gândire, instabil, și deci necalificat pentru a învăța — nu
este “în stare să învețe”. Aceasta n-ar implica faptul că el
n-ar putea să rămână frate, ci el n-ar fi considerat un
frate potrivit pentru serviciul de peregrin. N-ar însemna
nici că fratele nu trebuie să propovăduiască, ci numai că
Societatea nu l-ar recomanda ca exponent al
Cuvântului divin.
Orice frate dispus să răspundă la întrebări, dar arătând
considerabilă confuzie în răspunsuri, pentru noi ar indica
faptul că are nevoie de mai multă instruire înainte de a
putea reprezenta cum se cuvine Societatea și ceea ce
Societatea crede că este Adevărul referitor la Cuvântul lui
Dumnezeu. Un astfel de frate, după toate probabilitățile, ar
fi adus la Brooklyn și ar avea posibilitatea să participe
pentru un timp la alte aspecte ale serviciului, ca și la
adunările de studiu biblic ținute cu ocazia fiecărei mese;
și, în cea mai deplină libertate, ar avea ocazia să pună
orice fel de întrebări cu subiecte legate de Adevăr, pentru
ca astfel toată chestiunea să poată fi bine reglată,
înțeleasă și văzută clar.
O SUGESTIE PRIETENEASCĂ
Multe dintre surorile din familia Betel aflând despre
întrebări au făcut o cerere specială ca să poată obține
lista acestora pentru a da răspunsuri în vederea practicării
și instruirii pe care ar putea s-o obțină astfel. Bătrânii
și diaconii din diferite adunări au cerut întrebările de
asemenea. Noi credem că ar fi profitabil pentru toate
adunările Studenților Bibliei, de pretutindeni, dacă ar
alege în funcția de bătrâni pe unii care ar putea răspunde
la aceste întrebări, așa încât să fie vrednici de titlul V.
D. M. al Societății. Aceasta ar putea face o mulțime de
schimbări printre bătrâni, dar noi credem că ar fi schimbări
folositoare. Mai mult, noi credem că toți bătrânii care
doresc serios să învețe Adevărul și numai Adevărul, ar fi
fericiți să aibă tocmai ajutorul pe care aceste întrebări
l-ar aduce pentru ei.
Uneori am fost surprinși ce neglijenți par să fie unii
dintre prietenii dragi în privința acelora pe care îi aleg
sau îi rânduiesc de bătrâni — adesea începători, contrar
îndrumării Cuvântului Domnului, făcând astfel rău atât
începătorilor, cât și adunării (1 Tim. 3:1-7). Alături de
importanța alegerii în funcția de bătrân numai a copiilor
lui Dumnezeu consacrați, concepuți de spirit, trebuie să fie
întrebarea: În ce măsură acesta s-a folosit de privilegiul
studiului și informării? Gândim că este neînțelept să se
aleagă ca bătrân un frate care n-a citit cel puțin o dată
toate cele 6 volume de Studii în Scripturi, sau care nu este
un cititor regulat al Turnului de Veghere. Să se noteze că
Societatea nu exercită nici o autoritate, nu face nici o
critică, ci dă numai sfaturi, și aceasta în interesul cauzei
Domnului și al poporului Domnului.
RÂNDUIRE—Referitor la Servii din
prezent. (Q519-1)
Întrebare
(1916-Z)—1—Există acum servi ai Cuvântului divin?
Răspuns—Da, în mod sigur! Fiecare peregrin trimis de
Societate este trimis ca serv al Cuvântului divin, nu ca
serv al crezurilor și nici al “ism-elor”, ci pur și simplu
un serv al Cuvântului lui Dumnezeu. Și în fiecare caz când o
adunare a poporului lui Dumnezeu a ales ca bătrân pe un
consacrat, pe un copil al lui Dumnezeu conceput de spirit,
prin alegerea lor ei l-au rânduit, l-au pus deoparte sau
l-au indicat pe acel bătrân ca serv al Cuvântului divin —
unul care servește, distribuie, împarte Adevărul Cuvântului
lui Dumnezeu.
RÂNDUIRE—Referitor la titlul V. D. M.
(Q520-1)
Întrebare
(1916-Z)—2—Ce se înțelege prin V. D. M. și ce ar însemna
acordarea titlului V. D. M.?
Răspuns—Titlul V. D. M. este foarte vechi. De fapt atât de
demult nu s-a folosit încât puțini îi cunosc sensul. Cele
trei litere reprezintă cuvintele latine: Verbi Dei
Minister. În limba noastră ele înseamnă: “serv al
Cuvântului lui Dumnezeu”. În timpul Evului Mediu, când
Cuvântul divin a ieșit din uz și în locul lui au fost puse
crezurile, acest titlu s-a pierdut și s-a ignorat în
general. Nu existau servi ai Cuvântului divin, deoarece nu
era propovăduit Cuvântul divin, ci, în locul lui, crezurile
oamenilor. În locul acestor cuvinte simple, atât de
expresive pentru ideea corectă legată de toți servii publici
ai Domnului, noi avem astăzi titlurile răsunătoare ca:
reverend și doctor în teologie, care sunt cu totul
nescripturale. A acorda titlul de “serv al Cuvântului
divin”, n-ar însemna a rândui, ci ar implica numai că
Societatea, dând acest titlu, a examinat reputația, și pe
cât posibil caracterul și în special dezvoltarea doctrinară
a persoanei căreia i s-a acordat titlul, și că în estimarea
comitetului examinator a fost găsită vrednică de a fi numită
serv al Cuvântului divin.
RÂNDUIRE—Referitor la retragerea
rânduirii de către Societate. (Q520-2)
Întrebare
(1916-Z)—3—Retragerea numirii sau rânduirii Societății ar
însemna că peregrinul astfel suspendat din serviciul ei n-ar
avea nici un drept să propovăduiască după aceea?
Răspuns—Desigur că nu! Prin retragerea numirii de la un
frate peregrin, Societatea ar indica numai că pentru un
anumit motiv ea nu mai este reprezentată de acel peregrin și
că ea nu mai este responsabilă de el sau de învățăturile
lui, de conduita sau de întreținerea lui. Fratele peregrin
astfel scos de pe lista peregrinilor poate totuși să fie
frate și să fie apreciat ca atare de Societate, dar să nu
mai fie considerat o persoană potrivită pentru a reprezenta
Societatea, fie datorită manifestării unor slăbiciuni de
caracter, fie lipsei capacității de a învăța, fie vreunui
alt motiv pe care societatea ar crede că n-ar trebui
încurajat sau pentru care ea nu ar vrea să fie făcută
responsabilă, ori pentru diferite alte motive, boală etc.
RÂNDUIRE—Retragerea rânduirii de
peregrin. (Q520-3)
Întrebare
(1916-Z)—4—Are Societatea de Biblii și Tratate Turnul de
Veghere dreptul să retragă rânduirea unui frate peregrin?
Răspuns—Da, desigur! Dacă ea are puterea să numească și să
îndrume, ea are și puterea să-i retragă fosta numire și
îndrumare.
RÂNDUIRE—Lucrătorii Societății de
Biblii și Tratate Turnul de Veghere (Q520-4)
Întrebare
(1916-Z)—1—”Rânduiește” vreodată Societatea de Biblii și
Tratate Turnul de Veghere servi sau reprezentanți în
legătură cu lucrarea de seceriș?
Răspuns—Rânduiește. Toți peregrinii sunt astfel rânduiți,
numiți sau puși deoparte pentru lucrarea specială de
slujire. Să ținem minte întotdeauna că ceremonia nu este
rânduire, ci numirea și îndrumarea este rânduire. Societatea
rânduiește, autorizează, îndrumă cursul peregrinilor care
sunt reprezentanții ei, ca și reprezentanții Domnului și ai
Cuvântului Său.
RÂNDUIRE—Nu de la oameni. (Q521-1)
Întrebare
(1916-Z)—2—Dacă este potrivit ca toți bătrânii și
diaconii să fie astfel rânduiți și să nu încerce să
servească în mod regulat fără de rânduire, ce a vrut să
spună Sf. Pavel când a declarat că el era apostol nu de la
oameni, nici prin oameni, ci prin Domnul Isus Cristos? Gal.
1:1.
Răspuns—Nici un om sau nici o adunare nu este competentă să
numească sau să aleagă un apostol. Nici un vot al adunării
n-ar face pe unul dintre frați apostol. Aceasta este o
slujbă sau funcție specială, care este numai prin numire
divină. Astfel, Domnul Isus a numit numai 12 apostoli — “12
apostoli ai Mielului” — Sf. Pavel luând locul lui Iuda care
și-a pierdut calitatea de apostol (Apoc. 21:14; Psa. 109:8;
Fapt. 1:20). Tocmai în acest aspect, Biserica Romei,
Biserica Angliei și Biserica greacă acționează împotriva
principiilor Cuvântului lui Dumnezeu, prin aceea că pretind
a face, dar în realitate nu face, episcopi apostolici —
episcopi având putere și autoritate apostolică.
Sf. Pavel n-a vrut să înțelegem că el nu lua în seamă
numirea pământească, cu excepția funcției sale apostolice.
Dimpotrivă, Biserica din Antiohia l-a rânduit pe
Pavel și pe Barnaba, iar apoi pe Pavel și pe Sila, pentru a
fi reprezentanții ei și, după cât se pare, să ducă mesajul
către alții pe cheltuiala ei. Biserica din Antiohia n-a
rânduit pe apostolul Pavel ca apostol, ci l-a rânduit să fie
misionarul lor, iar el le-a acceptat rânduirea și le-a dat
rapoarte, așa cum arată relatarea din Fapte 14:26-28.
RÂNDUIRE—De bătrâni și diaconi.
(Q521-2)
Întrebare
(1916-Z)—3—Toți bătrânii și diaconii aleși de adunarea
poporului lui Dumnezeu trebuie să fie considerați rânduiți
divin?
Răspuns—Nu, nimeni nu poate fi considerat rânduit divin dacă
n-a primit conceperea Spiritului sfânt. Ca o adunare să
rânduiască pe unul care nu declară a fi pe deplin consacrat
lui Dumnezeu și care n-a primit conceperea Spiritului sfânt,
înseamnă să facă ceea ce n-au fost autorizați de Domnul.
Persoana astfel aleasă ar fi numai reprezentantul bisericii
care astfel l-a rânduit, dar n-ar fi un reprezentant al
Domnului.
Dar ca o adunare să recunoască autorizarea Domnului pentru
un frate, și să-i recunoască apoi capacitatea de a învăța și
posesia calităților care îl fac potrivit pentru serviciu,
conform Cuvântului divin, înseamnă să facă acelui frate
rânduirea sau alegerea corectă pentru a fi
reprezentantul adunării în numele Domnului. Nici un frate nu
trebuie să încerce să servească unui grup din poporul
Domnului fără cererea lor, iar cererea sau votul lor
constituie numirea lui de către ei pentru acel serviciu — cu
alte cuvinte, rânduirea lui de către ei sau numirea pentru
serviciu, fie pentru o zi, fie pentru un an.
REFORME—Dumnezeu face ca mânia omului
să-L slăvească. (Q579-1)
Întrebare
(1912-Z)—1—Dacă Împărăția lui Cristos nu este încă
stabilită pe pământ, cum putem explica diferitele reforme,
acte de binefacere etc., din timpul nostru?
Răspuns—Se pare că Adversarul încearcă să conducă lucrurile
în propria lui direcție, dar lumina de care ne bucurăm noi
azi este lumina promisă a Providenței divine. Citim că
“mulți vor alerga încoace și încolo și cunoștința va
crește", și că “va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai
fost" — Dan. 12:1, 4.
Dar Dumnezeu a supravegheat invențiile, cum sunt tiparul,
puterea aburului și efectele și influențele acestora în
lume. Se pare că și mișcările în privința unei guvernări mai
bune etc., sunt influențe bazate pe luminarea generală și pe
eforturile omenirii de a face ce poate mai bine — în special
în direcțiile în care egoismul nu-i oprește. Dar egoismul
are, fără îndoială, mult de-a face cu toate felurile de
reforme.
Vorbind despre timpul prezent, Domnul nostru a spus că
secretele vor fi anunțate de pe acoperișurile caselor.
Astăzi vedem că multe manifestări reale de viciu,
imoralitate și fapte rele sunt aduse la lumină — spuse de pe
acoperișuri. Deși noi nu spunem că Adversarul aduce aceste
lucruri la lumină, totuși putem vedea cum Adversarul poate
că a avut de-a face cu mișcarea spre comunism care odată a
luat avânt, cât și cu mișcarea spre socialism și spre
anarhism. Acestea sunt lucrurile care vor înclina să aducă
timpul de strâmtorare. Așa că mânia omului este forțată să
se întoarcă spre a lăuda pe Dumnezeu. El este în stare să
facă mânia omului să-L laude. “Căci mânia omului te va
lăuda; cu amintirea mâniei Tale Te vei încinge" — Psa.
76:10.
REGULA DE AUR—Interpretare greșită.
(Q286-3)
Întrebare
(1909)—2—Poate fi Regula de Aur interpretată că unul nu
se cuvine să facă pentru un frate ceea ce el nu ar cere ca
un frate să facă pentru el?
Răspuns—Nu, nu cred că Regula de Aur te împiedică să faci
mai mult decât cere regula. Dacă ești creștin, se cuvine să
faci mai mult. Regula de Aur se aplică la fiecare, dar
creștinul are altă regulă. După cum a spus Isus: “Vă dau o
poruncă nouă", nu lumii, nu evreilor, ci ucenicilor Săi, “Să
vă iubiți unul pe altul. Cum v-am iubit Eu" (Ioan 13:34).
Dacă Isus ne-ar fi iubit doar după Regula de Aur, n-ar fi
murit pentru noi, dar El a făcut mai mult și cere ca noi ca
urmași ai Săi să facem mai mult unul pentru altul.
ROBIE—Robia a devenit roabă. (Q48-1)
Întrebare
(1906)—3—În Scriptură, referindu-se la Mântuitor,
că El a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor
(Efes.4:8), care este înțelesul special al cuvântului robie?
Răspuns—Robia care este asupra lumii este aceea a sclaviei
în păcat și moarte. Aceasta este marea robie. După cum
declară Apostolul, noi ca rasă am fost vânduți păcatului și
plata păcatului a venit peste întreaga rasă; toți suntem
păcătoși; și toți murim. Aceasta este robia. Vă amintiți cum
profeții și Domnul nostru vorbesc despre mormânt ca fiind
marea închisoare, și vorbesc chiar despre întreaga lume în
limitele lor mintale, morale și fizice că sunt robi. Când
Domnul nostru a murit, a murit ca mare Răscumpărător, ca
Răscumpărătorul întregii rase. El a cumpărat închisoarea și
pe toți prizonierii, și pe toți aceia care au fost într-o
stare de moarte, și astfel El a luat robia roabă. El e
proprietarul robilor, și la timpul Său cuvenit va deschide
porțile închisorii și va spune: “Ieșiți!" … “Arătați-vă!"
(Isa. 49:9).
RUGĂCIUNE—Moise s-a rugat să fie șters
din carte. (Q537-1)
Întrebare
(1907)—1—Moise a spus: “Dacă nu, atunci Te rog șterge-mă
din cartea Ta pe care ai scris-o!" (Exod. 32:32). La ce
carte se referă Moise? Este cea la care se referă și Apoc.
3:5?
Răspuns—Aș spune că da, aceeași carte; evident, cartea de
aducere aminte a lui Dumnezeu, cartea vieții. Ilustrația
este că Dumnezeu are o carte specială în care numai numele
Miresei lui Cristos sunt scrise. Nu trebuie să înțelegem că
cerul are un departament mare cu registre de evidență. Nu
acesta este gândul. Nu ni se spune cum ține El evidența. Nu
credem că se folosește hârtie și cerneală, ci Dumnezeu are
propria Lui cale de a ține evidența. Domnul cunoaște pe cei
care sunt ai Lui, și ei sunt în această carte de aducere
aminte, și aceasta este tot ce trebuie să știm. Atunci ce a
vrut să spună Moise când a zis, “Dacă nu, atunci Te rog
șterge-mă din cartea Ta"? Noi înțelegem că Moise aici, ca
Mijlocitor pentru Israel și reprezentantul lui Israel, a
fost foarte patriot. El fusese numit de Dumnezeu să
reprezinte această națiune și era atât de cuprins de
patriotism încât nu era deloc egoism în el. El nu voia să
intervină ceva în interesele lui Israel; și vă amintiți ce a
zis Dumnezeu ca să-l liniștească, “Moise, tu vezi că poporul
acesta este un popor încăpățânat și încontinuu alunecă
înapoi; lasă-Mă să-i șterg din existență și te voi lua pe
tine și familia ta și voi face din tine acea mare națiune
care va moșteni toate promisiunile". Și vă amintiți
rugăciunea lui Moise. Ea arată un standard foarte nobil,
înalt, de patriotism, și o bunătate frățească pe care foarte
puțini ar putea s-o aprecieze. Moise, evident a fost un
caracter foarte nobil, și în acea privință foarte vrednic să
fie comparat cu Domnul nostru Isus Cristos care a luat
practic aceeași poziție, și ca reprezentantul nostru a
riscat ca propria viață să-I fie ștearsă pentru noi.
RUGĂCIUNE—Poziția în rugăciune.
(Q546-1)
Întrebare
(1908)—2—N-ar trebui creștinii, când se roagă lui
Dumnezeu, să îngenuncheze oricând este posibil? N-ar trebui
să se adere la această formă?
Răspuns—Domnul ne dă o mare libertate. Nu există nici un
cuvânt în Scripturi despre cum trebuie să venim la Dumnezeu
în rugăciune, iar cei care preferă și cred că fac mai bine
să stea în picioare când se roagă nu au nimic în Scripturi
care să le arate contrariul; iar cei care preferă să
îngenuncheze și simt că așa pot veni mai aproape de Domnul
și își pot deschide inimile cu mai multă reverență, nu au
nimic în Scripturi care să-i împiedice; iar cei care preferă
să-și plece capul nu au nimic în Scripturi care să-i
împiedice. Sunt de acord că îngenuncherea este o poziție
foarte reverențioasă, dar nu sunt sigur dacă în fiecare caz
este cea bună. Să presupunem că spunem acum, Să îngenunchem
cu toții în rugăciune. În primul rând veți vedea că
îngenunchind ați face tare mult zgomot, și în al doilea rând
ați deranja pe vecinul vostru și v-ați murdări hainele cu
noroi de pe pantofi și ar fi multe dezavantaje dacă am
îngenunchea. Dacă Domnul ar fi spus să îngenunchem, voi și
cu mine am vrea să îngenunchem, neavând importanță câte
dificultăți ar fi. Dar dacă Domnul n-a zis să îngenunchem,
ci a lăsat această chestiune la alegerea noastră, cred că ar
trebui să ne folosim rațiunea. Mintea sănătoasă mi-ar spune
că Dumnezeu nu se uită la formă în această chestiune, ci la
inimă; dacă inima îngenunchează înaintea lui Dumnezeu, El
este mulțumit. Dacă inima nu îngenunchează, atunci oricum nu
este luată în considerare, așa că ceea ce vrem noi este să
îngenunchem în inimile noastre, sau să fim în cea mai umilă
atitudine pe care o știm în ceea ce privește inimile
noastre, și apoi fiecare dintre noi, cât și circumstanțele
în care ne aflăm, să determine care va fi forma. În ceea ce
privește propriile mele rugăciuni în particular, aproape
întotdeauna îngenunchez în rugăciune dimineața și seara, dar
mă rog Domnului de multe ori fără să îngenunchez. De obicei
ultimul lucru pe care-l fac în pat înainte să adorm, și
primul lucru dimineața înainte să mă ridic, mă rog. Deci mă
rog în pat, și după ce mă scol și înainte să mă culc.
Presupun că și voi faceți la fel. Nu există nici o piedică.
Vedeți că ne lasă deplină libertate. Și vedeți că apostolul
spune, “Faceți tot timpul … tot felul de rugăciuni;
mulțumind totdeauna" (Efes. 6:18; 5:20). Este evident că nu
puteți fi pe genunchi tot timpul; trebuie să avem libertate
în alte împrejurări și să nu se facă restricții la a ne ruga
numai pe genunchi.
RUGĂCIUNE—Referitor la surori să
conducă în rugăciune. (Q538-1)
Întrebare
(1909)—1—Există vreo scriptură care să arate că o soră să
conducă în rugăciune și să aibă o parte activă în închinarea
publică, sau există ceva scripturi contra acestui lucru?
Răspuns—Răspunsul la această întrebare ar conduce la o
discuție lungă a multor scripturi, și cred că voi răspunde
cel mai bine la întrebare prin a vă trimite spre referință
la vol. 6 al Studiilor în Scripturi.
RUGĂCIUNE—Amintind pe cineva personal.
(Q538-2)
Întrebare
(1909)—2—Crezi că este bine să fie menționat fratele
Russell frecvent când se face o rugăciune în public, sau
gândul exprimat în Angajament este că aceste rugăciuni
trebuie incluse în cererile noastre în particular?
Răspuns—Gândul meu ar fi, dragi prieteni, să lăsăm pe
fiecare după cum îi dictează conștiința. Dacă este potrivit
să ceri cuiva să se roage în public, lăsați-l să se roage
după dorințele propriei sale inimi. Dacă lipsește ceva, el
va afla, și apoi vom lăsa pe Domnul să conducă lucrarea,
altfel am putea uita că Domnul Se îngrijește de ea.
RUGĂCIUNE—Referitor la adunarea de
mărturisirea experiențelor. (Q538-3)
Întrebare
(1911-Z)—1—Ce ai sugera tu ca temă pentru adunarea de
mărturisirea experiențelor de miercuri seara?
Răspuns—Noi am avut multe sugestii cu privire la faptul că
este recomandabil unanimitatea temei pentru aceste
întruniri. Ne folosim de această ocazie pentru a repeta
sfatul din Studii în Scripturi, Vol. 6, și anume, că nu știm
alte adunări mai folositoare decât adunările de mărturisirea
experiențelor, când sunt conduse potrivit și după ce
prietenii au practicat această adunare aproximativ o lună.
Mărturiile cum ar fi convertirea unuia cu ani în urmă
sau cum a primit mai întâi cunoștința Adevărului pot fi
foarte bune la Convenții Generale etc., dar astfel de
mărturii credem că sunt foarte plicticoase și obositoare la
o adunare săptămânală. Ar fi de asemenea obositor ca
prietenii să vă spună ce ar trebui ei să facă și ce
experiențe ar trebui să aibă. De dorit și împrospătător este
mărturisirea experiențelor proaspete, recente care se referă
la evenimentele și experiențele săptămânii precedente.
Astfel de întruniri tind să facă toate adunările mai atente
în a observa providențele lui Dumnezeu și lecțiile de viață,
zi de zi și ceas de ceas. Astfel se câștigă zilnic o
experiență mai valoroasă decât atunci când peste astfel de
lucruri se trece fără a li se da atenție sau li se dă puțină
atenție.
Recomandăm acest plan pentru miercuri seara, iar textul
Manei de joi să devină subiectul pentru fiecare săptămână
care se termină cu adunarea de miercuri seara.
Nu există nimic de natură obligatorie în această sugestie.
Cei care o aprobă pot s-o accepte iar cei care n-o aprobă
pot face altfel. Este treaba fiecărei adunări. Totuși, ar fi
foarte plăcut să știm că nu numai Angajamentul și rugăciunea
din el aduc zilnic poporul Domnului mai aproape de Scaunul
Îndurării, ci de asemenea ar fi plăcut să știm că toți se
gândesc la providențele lui Dumnezeu în aceeași direcție în
fiecare săptămână.
RUGĂCIUNE—Repetare fără rost. (Q539-1)
Întrebare
(1912-Z)—2—În Matei 6:7, Domnul nostru ne spune: “Când vă
rugați, să nu folosiți repetări fără rost, ca păgânii, care
gândesc că, dacă spun o mulțime de cuvinte, vor fi
ascultați". Apostolul Pavel, scriind Bisericii (Col. 4:2) îi
îndeamnă să “stăruiască în rugăciune"; din nou citim despre
văduva care a fost ascultată pentru insistența ei (Luca
18:2-5). Este aceasta o sugestie că noi trebuie să insistăm?
Cum putem să insistăm fără să repetăm?
Răspuns—Trebuie să recunoaștem o deosebire clară între
“repetarea fără rost" a păgânilor, pe care Domnul nostru a
condamnat-o, și “stăruirea în rugăciune", “dând mulțumire în
toate", și “să se roage neîncetat și să nu se lase", lucruri
pe care Domnul nostru și apostolii le-au poruncit (Rom.
12:12; Luca 18:1, etc.). Această deosebire a ilustrat-o
Domnul în cazul femeii care a venit în mod repetat la un
judecător, cerând să-i facă dreptate împotriva dușmanului
ei. Deși judecătorul nu era un om care să facă dreptate,
totuși i-a făcut dreptate din cauza persistenței ei.
Comentând fapta ei, Domnul nostru a spus că dacă un
judecător nedrept a fost mișcat să facă dreptate datorită
insistenței, cu cât mai mult un judecător drept!
Gândul ilustrat în pildă este cel al unei persoane care
strigă către Domnul că se face nedreptate — cum e cu
Biserica în timpul prezent. Noi toți ne dăm seama că suferim
nedreptate. Noi strigăm, “O Doamne, eliberează-ne!
Eliberează-ne de Adversar!" Nu va elibera Dumnezeu Biserica
niciodată? De 1800 de ani Biserica se roagă astfel; și
Dumnezeu n-a răspuns la această rugăciune. Nu va răspunde
niciodată? Domnul nostru sugerează să nu ne pierdem
credința. Trebuie să avem deplină încredere în promisiunile
Lui. Nedreptatea nu va fi pentru vecie. Va veni timpul, ni
se spune, când Satan va fi legat și nu va mai înșela
popoarele — Apoc. 20:2, 3.
De aceea noi facem bine când ne rugăm, “Vie Împărția Ta",
săptămână după săptămână, an după an, secol după secol. A
slăbi sau a obosi în rugăciune nu este bine. Cursul potrivit
este să credem că Dumnezeu va împlini ce a promis și că toți
vor veni în armonie cu voința Sa.
Cu altă ocazie Domnul nostru a dat o pildă în care un om a
cerut vecinului său hrană și a fost refuzat (Luca 11:5-8). A
cerut din nou. În final vecinul i-a dat hrană din cauza
insistenței lui, datorită persistenței sale răbdătoare.
Această pildă de asemenea subliniază ideea de rugăciune
stăruitoare. Dumnezeu are binecuvântarea, și nu numai că
poate s-o dea, ci a și promis că o va da. Întârzierea în
împlinirea cererii este pentru că timpul Său potrivit n-a
sosit. De aceea nu trebuie să renunțăm, nici să obosim, ci
să fim stăruitori în rugăciunile noastre.
Aceasta este total diferit de “repetarea fără rost" pe care
Domnul nostru a condamnat-o. Dar noi nu credem că Domnul
nostru dorește să folosim repetiția în rugăciunile noastre.
Unii oameni folosesc cuvintele “Tatăl nostru", sau
“Dumnezeul nostru", sau “Tată Ceresc" mult mai des decât
pare a fi forma bună — chiar folosindu-le tot în a patra sau
a cincea propoziție. Rugăciunea lor ar suna mai bine pe
pământ dacă n-ar folosi aceste repetări; totuși, fără
îndoială, repetările sunt înțelese în Cer, pentru că acești
oameni par să fie la fel de serioși ca și alții.
Uneori, după ce ne-am închinat și ne-am rugat dimineața, cel
care este numit să ceară binecuvântarea asupra hranei,
practic repetă rugăciunea de dimineață. Aceasta ar implica
faptul că persoana a uitat că binecuvântarea generală s-a
cerut în acea rugăciune și că el trebuie să ceară o
binecuvântare asupra hranei de dimineață. A cere o
binecuvântare asupra mâncării nu este a te ruga în sensul
obișnuit al cuvântului. Oricine “cere binecuvântarea"
trebuie să ceară ceva în legătură cu mâncarea și să nu
încerce să se roage pentru vecini, rude etc.
Dar repetările pe care Domnul nostru le-a avut în minte și
care sunt în special condamnabile în ochii Domnului sunt
numai rugăciunile formale. Să ilustrăm: se spune că chinezii
au o roată pentru rugăciuni, care le permite să facă multe
“repetări fără rost" fără deranjul de a spune nici un
cuvânt.
S-ar părea că și prietenii noștri catolici obișnuiesc multe
repetări în rugăciune. Ei repetă, “Ave Maria!" și cred că
Dumnezeu îi va scăpa de suferința purgatoriului pentru că
repetă aceasta. Unii, săracii de ei, zic “Ave Maria" cât de
des și cât de repede pot.
Așa și cu mahomedanii. Ei zic, “Mare este Allah! Mohamed
este Profetul Lui! Mare este Allah! Mohamed este Profetul
Lui!" din nou și din nou. Nu știm cât de bine fac, pentru că
desigur pierd mult timp valoros fără nici un scop. Noi nu
vrem să glumim pe seama acestor oameni nici pe seama
conduitei lor. Probabil vom gândi că pentru aceia care sunt
inteligenți, astfel de rugăciuni sunt numai de formă. Pentru
aceia care nu sunt inteligenți este diferit. Noi credem că
ei sunt sinceri; și deci trebuie să ne gândim cu simpatie la
ei, dar să nu facem cum fac ei, să nu ne rugăm cum se roagă
ei. Rugăciunea în privat, în camera noastră, poate fi cât de
lungă vrem, dar rugăciunea în public trebuie să fie scurtă
și la obiect.
RUGĂCIUNE—Să ne rugăm lui Isus?
(Q540-1)
Întrebare
(1912)—1—Sunt situații speciale în care să apelăm la
Domnul Isus?
Răspuns—Nu mă pot gândi la nici un fel de circumstanțe în
care Domnul Isus ar putea face mai mult decât Tatăl. Dar în
propria mea minte și rugăciune mă gândesc la amândoi ca
fiind una, pentru că voințele lor sunt una, și de aceea nu
fac niciodată nici o greșeală. Uneori constat că mă gândesc
la unul, iar alteori la celălalt, dar este voia Ta și nu
voia Mea, așa că încerc să șterg orice distincție.
RUGĂCIUNE—În al cui nume? (Q540-2)
Întrebare
(1912)—2—Cum trebuie să ne rugăm în numele Tatălui?
Răspuns—Pe baza numelui Său.
RUGĂCIUNE—Cui te adresezi în
rugăciune? (Q540-3)
Întrebare
(1912)—3—Rugăciunile tale le adresezi doar Tatălui, în
numele Fiului?
Răspuns—De obicei urmez această formă de adresare către
Tatăl Ceresc — numai că în numele Domnului Isus; dar uneori
am constatat că mă rog adresându-mă Domnului Isus, pentru că
nu găsesc nimic în Scripturi care să contrazică acest lucru,
pentru că ele spun să onorăm pe Fiul întocmai cum onorăm pe
Tatăl. Aproape toate Scripturile urmează acel curs de
adresare Tatălui și mă gândesc la una singură care este
diferită: “Vino, Doamne Isuse" (Apoc. 22:20).
RUGĂCIUNE—Referitor la lipsa
binecuvântărilor pentru alții fără rugăciunile
noastre. (Q541-1)
Întrebare
(1913)—4—Învață Biblia că există binecuvântări pe care nu
le putem primi decât prin rugăciunile altora?
Răspuns—Domnul are multe binecuvântări la dispoziție, și din
anumite Scripturi putem deduce că Lui Îi face plăcere să dea
unele binecuvântări ca răspuns la rugăciune. De aceea,
apostolul a zis unora din zilele lui: “Fraților, rugați-vă
pentru noi". El n-a vrut să spună că nu se putea ruga pentru
sine; el n-a vrut să spună că ceilalți apostoli nu se puteau
ruga pentru ei înșiși; el n-a vrut să spună că ei nu se
puteau ruga unul pentru altul; el n-a vrut să spună că a
pierdut legătura cu Tatăl și că Tatăl nu-l asculta. El a
spus: Fraților, rugați-vă pentru noi ca să ni se deschidă o
ușă prin care să putem avea ocazia să răspândim Evanghelia
lui Cristos. Presupuneți că apostolul a vrut să spună
aceasta numai ca o formalitate și că s-a gândit că n-ar avea
nici o importanță, și a spus doar, Rugați-vă pentru noi,
rugați-vă pentru noi, fără vreun înțeles, ci doar de formă?
Nu, noi preferăm să nu presupunem că apostolul a spus
aceasta numai de formă; mai curând preferăm să presupunem că
el ne dă o anumită învățătură, că va veni o anume
binecuvântare dacă apostolii vor fi amintiți în rugăciune.
Presupun că lui Dumnezeu, care este bogat în milă și are
nenumărate binecuvântări de dat, Îi place să încurajeze
poporul Său să se roage, Îi place ca noi să ne rugăm. De ce
I-ar plăcea lui Dumnezeu ca voi să vă rugați? Stă El doar și
se uită dacă micuții de voi sau micuțul de mine îngenunchem
ca să ne rugăm sau nu? O, nu, nu aceasta este ideea! Dar
Dumnezeu vede că vă va face mult bine dacă veți exercita
credință în rugăciune și îmi va face și mie mult bine dacă
voi exercita credință în rugăciune. De aceea El aranjează,
ca parte a mijloacelor prin care vă va binecuvânta pe voi și
pe mine, ca să I se ceară lucrurile pe care El dorește să le
facă pentru noi. Astfel El ne încurajează să ne rugăm. De
exemplu, când Sf. Petru era la închisoare și îngerul
Domnului a venit la el și l-a trezit, el nu se ruga. Îngerul
a rupt lanțurile de la mâinile lui și l-a condus afară,
ușile deschizându-se înaintea lor, gărzile dormind, apoi
îngerul i-a arătat drumul bucurându-se, iar Petru înțelegând
cu greu dacă era un vis sau nu, a mers înainte pe uliță; el
cunoștea ulița foarte bine și a ajuns imediat la ușa unde se
ținea o adunare; era noaptea târziu, dar adunarea continua;
ei se rugau pentru Petru zicând: O, Doamne, apostolul Iacov
a fost omorât și acum autoritățile îl amenință pe iubitul
nostru frate Petru. Ce ne vom face dacă sunt luați de la noi
toți apostolii? Ei aveau o adunare de rugăciune toată
noaptea. Și când Sf. Petru a ajuns la ușă și a bătut, și
mica servitoare a venit și a privit afară și l-a văzut pe
Petru, ea nu știa dacă vede o stafie sau nu. Bineînțeles că
ea auzise de stafii și a fugit repede să le spună că Sf.
Petru era la ușă. Imposibil! Petru este în închisoare!
Rugăciunile lor primiseră răspuns. Nu credeți că Dumnezeu
le-a dat o mare binecuvântare răspunzându-le la rugăciuni?
Credeți că dacă ei nu s-ar fi rugat ar fi avut așa de multă
binecuvântare? Domnul ar fi putut să-l elibereze pe Sf.
Petru, dar, răspunzând la rugăciune, această eliberare a
însemnat așa o mare binecuvântare pentru acei ucenici, așa o
întărire a credinței lor și așa o mare bucurie și
binecuvântare. Așa că oricine este în acord cu aranjamentele
Domnului și se roagă și amintește lucrarea Domnului din
diferite locuri, primește o binecuvântare în inima sa, și
Domnul sugerează indirect că aceasta va avea un efect. Eu nu
pot înțelege filosofia ei deloc, nici nu pretind, dar cumva
ni se dă de înțeles că lui Dumnezeu Îi va plăcea să nu-Și
schimbe planul pentru rugăciunile mele sau ale voastre — nu,
nu, Dumnezeu nu va schimba Universul din jur ca să ni se
potrivească nouă; nu suntem destul de înțelepți să-I spunem
în rugăciunile noastre ce trebuie să facă, ci El este atât
de înțelept încât poate să ne audă rugăciunile și să ne dea
binecuvântări. Deci El a aranjat ca în măsura în care avem
loialitate, credință etc., să ne rugăm. Poporul Domnului
care n-a învățat puterea rugăciunii sunt creștini slabi.
Scripturile peste tot încurajează poporul Domnului să se
roage totdeauna; să fim în spirit, în atitudine de rugăciune
tot timpul, și plini de mulțumire către Dumnezeu.
Și cred că, fiind la acest punct, trebuie să mă folosesc de
ocazie să spun că orice casă în care nu se fac rugăciuni în
mod regulat, nu este o casă potrivită — nu este casa care ar
trebui să fie a voastră sau a mea. Oriunde trăiți voi,
oriunde trăiesc eu, oriunde trăiește vreunul din poporul
consacrat Domnului, acolo altarul familiei trebuie înălțat
și trebuie servit în mod regulat — exact la fel de regulat
cum este servit micul dejun. Aceasta nu înseamnă că trebuie
să vă forțați copiii mari să participe la închinarea pe care
ei n-o apreciază; sau dacă soțul sau soția nu este în
simpatie și nu dorește să participe, nu înseamnă că trebuie
să insistați și să faceți scandal pentru a avea închinare
acolo, pentru că Dumnezeu n-ar fi mulțumit în astfel de
condiții. Dar copilul lui Dumnezeu trebuie să aibă acea
atitudine de rugăciune care i-ar înclina inima ca
întotdeauna să se roage, și apoi la un timp potrivit soția
ar putea fi întrebată, în mod liniștit dacă ar vrea să
participe la serviciul de rugăciune. Aceasta s-ar putea
spune într-un mod cât mai plăcut posibil. Sau, pe de altă
parte, s-ar putea ca soțul să nu fie în simpatie, și soția
s-ar putea apropia de el și să spună, “Soțule, nu crezi că
ar fi frumos să facem un altar de rugăciune în casa noastră
și să onorăm pe Creatorul și Mântuitorul nostru?" Și mulți
din oamenii lumești ar spune, “Ba da, cred că se poate". Și
dacă soția creștină n-ar face o astfel de sugestie, soțul
lumesc probabil ar zice, “Nu știu, dacă pretind că sunt
creștin ca soția mea, cred că aș vrea să ne rugăm acasă".
Tot așa soția, dacă soțul ei n-ar spune nimic despre
aceasta, foarte probabil ea ar spune: “Dacă aș fi în locul
soțului meu și aș pretinde că sunt creștin, aș vrea să ne
rugăm acasă". Soției nu i-ar plăcea să spună aceasta. Nici
soțului nu i-ar plăcea să spună aceasta. De aceea, cel care
apreciază faptul trebuie să ia inițiativa, și într-un mod
liniștit și nu la timp nepotrivit, ci atunci când există o
ocazie bună — nu când este ceva grabă și nu este timp să se
discute, doar în trecere sau așa ceva — ci atunci când este
timp. Căutați înțelepciune în privința felului în care să
prezentăm chestiunea soțului, soției sau copiilor. Faceți
aceasta în modul cel mai înțelept — fiți înțelepți ca
șerpii. De fiecare dată folosiți înțelepciunea, și rugați-vă
lui Dumnezeu să vă arate cum să faceți orice pas important
cu privire la viața voastră sau la casa voastră. Întrebați
pe Dumnezeu dacă puteți avea altarul acasă la voi înainte de
a întreba pe soț sau pe soție. Apoi să presupunem că ea
refuză și zice, “Nu, nu vreau nici un altar pentru Domnul în
această casă". Nu mulți sunt dispuși să spună așa. Și când
menționați faptul, faceți-o într-un mod plăcut. Puteți
spune, “Soție, știu că nu privești lucrurile așa cum le
privesc eu, dar cu toate acestea și tu crezi în marele
Creator ca și mine, și este potrivit ca fiecare creatură să
cinstească pe Creator, și sugerez că ar fi foarte frumos ca
noi, în special dacă avem copii, să le arătăm un exemplu de
respect față de Dumnezeu, și casa noastră să fie o casă
model. Ce spui? Putem să începem? Să zicem că luăm cel puțin
trei minute în fiecare dimineață ca să ne apropiem de
Domnul, sau dacă este posibil, cinci minute sau mai mult,
sau fără limită, și poate să avem un imn de laudă înainte de
rugăciune". Dar dacă este un caz unde se obiectează, ziceți,
“Ai obiecta dacă am avea doar trei minute? Ești de acord cu
aceasta?" N-aș zice, “Ai obiecții?" Aș deduce că n-ar
obiecta. Aș spune, “Ai vrea să cooperăm până acolo încât să
mi te alături dacă am stabili un mic altar de rugăciune
pentru Domnul în această casă? Cred că ar fi o binecuvântare
pentru amândoi, și pentru copii. Cred că în acest fel
inimile noastre ar fi atrase spre Dumnezeu mai bine, și am
avea mai mult din binecuvântarea Lui în casa noastră". Cred
că aceasta ar funcționa bine. Știu că sunt unii care simt:
O, n-are rost să-l întreb pe soțul meu, sau pe soția mea, ei
sunt tare împotrivă. Poate că această împotrivire vine
uneori din cauza că n-am fost destul de înțelepți în a
prezenta chestiunea. Există foarte puțini oameni care sunt
într-adevăr tare împotriva lui Dumnezeu. De regulă oamenii
îl respectă pe Creator, și în special în măsura în care noi
căutăm să fim buni, gentili și iubitori; și când văd că
încercăm să luăm în considerare interesele și drepturile lor
și să procedăm drept cu familia, în aceeași măsură ei vor
respecta religia noastră, și vor respecta pe Dumnezeul
nostru și vor respecta închinarea noastră. Dar să presupunem
că ar obiecta și ar zice, “Nu, nu vreau să am nimic de-a
face cu aceasta". “Dar, bineînțeles, nu vei obiecta ca eu să
am un asemenea aranjament și să invit și pe copii. M-am
gândit să-ți spun ție mai întâi. Poate te vei răzgândi și
poate vei participa cu noi; ar fi mult mai bine". Și apoi
mergeți mai departe. Nu considerați că există o interdicție,
sau nu puneți propunerea într-o astfel de formă ca și cum ar
fi. Avem dreptul să luăm de bun faptul că toți oamenii
raționali vor fi de acord să acționăm conform conștiinței și
drepturilor noastre. Aceasta nu înseamnă că soțul trebuie să
se scoale și să-și pregătească micul dejun pentru că tu
te-ai oprit și te rogi; aceasta n-ar fi deloc o atitudine
potrivită; aceasta ar aduce ocară asupra religiei; ci să vă
faceți cu grijă toate datoriile și lucrurile cuvenite în
cazul vostru, ca soț și soție; dacă vă rugați, faceți-o cu
înțelepciune.
Și acum despre copii; dacă sunt mari, trebuie abordați
diferit. Mulți părinți, cred eu, fac marea greșeală că uită
că copiii lor cresc. Ei tot timpul cred că aceasta este
“micuța Ana", și micuța Ana crește, și crește, și crește dar
ea este tot “micuța Ana" până ce ajunge mare de tot. Și așa
este și cu “micuțul Vasile". Și întotdeauna se gândesc cumva
la timpul când discutau cu ei ca și cu copiii. Nici un copil
nu se bucură dacă este tratat ca un copil. Fiecare copil
care are o judecată bună, ar vrea mai curând să fie tratat
ca un mic bărbat sau o mică doamnă, și părintele poate face
aceasta, și nu lingușindu-l, ci într-un mod potrivit. Ei pot
zice, “Vasile", sau Maria, “vreau ca tu să fii un mic
domnișor, sau o mică domnișoară model. Nu are importanță cât
de necuviincioși sunt ceilalți băieți și fete, eu vreau ca
tu să fii un mic domnișor sau o mică domnișoară". Copilului
îi va plăcea aceasta; ar putea arăta ca și cum nu le place,
dar în adâncul lor le place.
“Vreau să mă joc cu ceilalți băieți".
“Dar dragul meu fiu, cât de urât se comportă unii din acești
băieți; nu ți-ar plăcea să cred despre tine același lucru —
vezi cât de necuviincios se joacă. Vezi pe unele fete cum se
zbenguie — ție nu ți-ar plăcea. Tu poți cultiva maniere bune
și poți crește frumos și rafinat și poți deveni un domnișor
sau o domnișoară, sau poți crește și poți fi întotdeauna
necuviincios. Dacă nu crești în rafinament nu vei fi
potrivit pentru o societate bună. Eu vreau să te văd cel mai
rafinat băiat sau fată din împrejurimi, așa că oriunde vei
merge să se spună, “Observați băiatul acela! Observați
fetița aceea!” Deci, copilul meu, vreau să te ghidezi după
aceasta. Nu încerc să te umplu de mândrie, încât să umbli
țanțoș. Un băiat mândru și o fată mândră vor aduce asupra
lor disprețul micilor lor prieteni de joacă. Nu trebuie să
fii mândru, ci doar să fii bun, gentil, curat și aranjat; nu
are importanță cât de sărace sunt hainele tale, ele pot fi
întotdeauna păstrate curate, și oriunde mergi ai grijă să nu
te murdărești cu noroi sau praf. Să te rușinezi dacă cineva
îți spune că ești mândru, sau pari mândru, dar asigură-te ca
întotdeauna să arăți ca o domnișoară sau un domnișor".
Copiilor le va plăcea aceasta, și dacă părinții ar fi
alături de copiii lor și i-ar face să simtă că tata și mama
se interesează cel mai mult de ei, își vor aminti aceasta
când vor crește. Educă un copil în felul care trebuie, și
când va fi mare nu se va depărta de acea cale. Aceasta va
avea mai multă influență decât par să-și dea seama cei mai
mulți oameni. Ceea ce vedem în lume cu privire la copii este
aproape o rușine. Par atât de needucați, arată ca și cum
n-ar avea nici o educație părintească. Oricine este în
adevăr trebuie să știe să-și crească copiii mai bine decât
atât. Mă gândesc la o ocazie când eram în Pennsylvania și am
luat masa de prânz cu un frate. El era german din
Pennsylvania, cum zicem noi, și după masă, pe când mergeam
în camera de zi înainte de a merge la adunare, mi-a spus:
“Frate Russell, ai întâlnit pe băieții și fetele mele la
masă".
“Da, și mi s-au părut tare drăguți, respectuoși și
liniștiți; nimic necuviincios la ei; am fost încântat".
El a spus, “Sunt mândru de fii și fiicele mele, frate
Russell; simt că sunt deasupra mediei dar nu sunt ceea ce ar
fi fost dacă aș fi avut volumul șase când erau mici. Dar,
cum spui tu, după ce pomul a crescut încerci să-l tot
răsucești pentru a-i schimba forma și a-l îndrepta, și eu
i-am tot îndreptat cât am putut. Dar nu pot să fac mai mult
fără să am probleme și știu că n-ar fi înțelept, iar noi
trebuie să procedăm înțelept. Așa că sunt destul de buni,
dar nu așa de buni cum ar fi fost dacă știam cum să-i educ,
cum spui tu, din leagăn, sau înainte de a se fi născut".
Nu uitați educația de dinainte de naștere, cea mai
importantă din toată educația, dar pasul următor este să
începi când sunt bebeluși și să continui educația. Niciodată
nu râdeți de copiii voștri. Mulți părinți își prejudiciază
influența prin faptul că râd de copil. Copilul este
sensibil. “Dacă tatăl meu râde de mine când îi spun ceva,
nu-i voi mai spune nimic niciodată". Tu vrei să menții
încrederea fiului tău și a fiicei tale, așa încât atunci
când ajung la vârsta când au un prieten etc., să vrea să
vină la tata și la mama să zică, “Am un prieten". Ei în
general nu vreau să facă aceasta, dar așa ar trebui să fie.
Influența voastră asupra lor trebuie să fie astfel încât să
vă iubească și să nu poată să nu vă spună, și vor spune, “Am
un iubit, ce crezi despre el?" Ei vor vrea să știe opinia
voastră despre el. Și nu se vor gândi să se căsătorească
decât cu acela despre care tata și mama ar spune că este un
tovarăș potrivit, deoarece vor avea astfel de încredere în
judecata voastră. Dar pentru a avea acea influență, trebuie
să fiți înțelepți ca un șarpe și să urmați îndrumările
Cuvântului Domnului. Vă spun că dacă am avea ocazia să ne
trăim din nou viața, sau dacă am trăi în continuare, când am
fi de 100 de ani am ști câte ceva; dar trebuie să mulțumim
pentru lumina și cunoștința care ne vine și s-o folosim cum
putem mai bine când ne vine, și dacă ați făcut greșeli,
faceți tot ce puteți mai bine. Dacă înainte de a cunoaște pe
Domnul și a-I înțelege Cuvântul ați avut copii care au
crescut ca buruienile, aveți toate motivele să vă pară rău,
dar n-aveți ce face. Fiți buni și răbdători, fiți generoși,
ajutați cât puteți, fiți un adevărat tată și mamă, și
amintiți-vă că și ei au neajunsurile pe care i-ați ajutat să
le primească, și fiți cu atât mai înțelegători cu acele
neajunsuri în sensul de a le acorda mult mai mult timp și
ajutor ca să-și invingă slăbiciunile.
RUSSELL, PASTOR—Referitor la calitatea
de membru în bisericile nominale.
(Q607-1)
Întrebare
(1911)—1—Ai aparținut vreodată de Biserica Adventistă?
Unii spun că da, și alții spun că ai avut un motiv să
renunți. Dacă este așa, te rog spune pentru care motiv.
Răspuns—N-am aparținut niciodată de nici o biserică decât de
cea a Domnului și de cea Congregațională. Am fost
Congregațional, și în străduința mea de a fi credincios am
încercat să convertesc un necredincios și nu l-am convertit,
dar încercând să fac asta, am acumulat destule gânduri noi
în mintea mea pentru a-mi da o grămadă de probleme; și în
final am devenit necredincios și am fost în această stare
aproximativ un an. Mă închinam încă lui Dumnezeu, dar nu
recunoșteam Biblia și nu știam dacă Cristos este
Răscumpărătorul meu. Totuși mă rugam continuu și Îi ceream
lui Dumnezeu îndrumare, și în final în providența lui
Dumnezeu am ajuns să văd o lumină mai clară asupra
Cuvântului divin. N-am fost niciodată adventist — decât că
cred în venirea Domnului nostru — sunt foarte bucuros să
cred că Domnul nostru trebuie să vină din nou să primească
Biserica la Sine. Dar niciodată n-am crezut că lumea va fi
arsă, și nici un alt lucru de acest fel care constituie
trăsăturile speciale ale credinței adventiste.
Înapoi sus